Domnule preşedinte,
Domnilor miniştri,
Domnule director general,
Stimaţi reprezentanţi permanenţi,
Doamnelor şi domnilor,
Bună ziua!
1. Sunt bucuros să vă primesc în timp ce participaţi la a 39-a Conferinţă a FAO, continuând astfel o lungă tradiţie. Adresez salutul meu cordial dumneavoastră, domnule preşedinte La Mamea Ropati, reprezentanţilor diferitelor naţiuni şi organizaţii prezenţi şi directorului general, profesor José Graziano da Silva.
Am încă vie amintirea participării la A doua Conferinţă Internaţională despre Nutriţie (20 noiembrie 2014) care a angajat statele să găsească soluţii şi resurse. Doresc ca acea decizie să nu rămână numai pe hârtie sau în intenţiile care au condus negocierea, ci să prevaleze decisiv responsabilitatea de a răspunde concret celor înfometaţi şi tuturor celor care aşteaptă de la dezvoltarea agricolă un răspuns la condiţia lor.
În faţa mizeriei atâtor fraţi şi surori ai noştri, mă gândesc uneori că tema foametei şi a dezvoltării agricole astăzi a devenit una dintre multele probleme în acest timp de criză. Şi totuşi vedem pretutindeni crescând numărul celui care cu greu are acces la mesele obişnuite şi sănătoase. Însă în loc de a acţiona, preferăm să delegăm şi să delegăm la toate nivelele. Şi ne gândim: va fi cineva care se va ocupa de asta, eventual o altă ţară, sau acel guvern, sau acea organizaţie internaţională. Tendinţa noastră de a "dezerta" în faţa temelor dificile este umană, ba chiar este o atitudine pe care ne place s-o îndrăgim chiar dacă după aceea nu lipsit la o reuniune, la o conferinţă, sau la redactarea unui document. În schimb trebuie să răspundem la imperativul că accesul la hrana necesară este un drept al tuturor. Drepturile nu permit excluderi!
Nu este suficient a constata nutriţia în lume, chiar dacă actualizarea datelor este necesară, pentru că ne arată realitatea dură. Desigur poate să ne consoleze faptul de a şti că acel un miliard şi 200 de milioane de înfometaţi din 1992 s-a redus, şi cu o populaţie mondială în creştere. Însă foloseşte la puţin a lua act de numere şi chiar de a proiecta o serie de angajamente concrete şi de recomandări care trebuie aplicate politicilor şi investiţiilor, dacă neglijăm obligaţia de "a şterge foamea şi de a preveni orice formă de malnutriţie, în toată lumea" (FAO-OMS, Declaraţia de la Roma despre nutriţie, 15.a).
2. Preocupă mult statisticile despre risipe: sub acest cuvânt se termină o treime din alimentele produse. De asemenea nelinişteşte faptul de a şti că o mare cantitate de produse agricole este folosită pentru alte finalităţi, eventual finalităţi bune, dar care nu sunt necesităţile imediate ale celor înfometaţi. Aşadar, să ne întrebăm ce putem face. Ba chiar, ce fac eu deja?
A reduce risipele este esenţial, precum şi a reflecta asupra folosirii nealimentare a produselor agricole, folosite în mari cantităţi pentru alimentarea animalelor sau pentru a produce biocarburanţi. Desigur, trebuie garantate condiţii ambientale tot mai sănătoase, dar putem continua să facem asta excluzând pe cineva? Este nevoie să se sensibilizeze toate ţările cu privire la tipul de nutriţie adoptată, şi acest lucru variază în funcţie de latitudini. În sudul lumii atenţia trebuie pusă pe cantitatea suficientă de alimente care să garanteze unei populaţii în creştere, în nord punctul central este calitatea nutriţiei şi a alimentelor. Dar atât asupra calităţii cât şi asupra cantităţii apasă situaţia de nesiguranţă determinată de climă, de creşterea cererii şi de incertitudinea preţurilor.
Aşadar să încercăm să asumăm cu mai mare hotărâre angajarea de a modifica stilurile de viaţă şi probabil vom avea nevoie de mai puţine resurse. Sobrietatea nu se opune dezvoltării, dimpotrivă, este de acum evident că a devenit o condiţie a sa. Pentru FAO asta înseamnă a continua în descentralizare, pentru a fi în mijlocul lumii rurale şi a înţelege necesităţile oamenilor pe care Organizaţia este chemată să-i slujească.
În afară de asta să ne întrebăm: cât de mult are incidenţă piaţa cu regulile sale asupra foamei în lume? Din studiile voastre reiese că începând din 2008, preţul produselor alimentare a modificat mersul său: dublat, apoi stabilizat, dar mereu cu valori ridicate faţă de perioada precedentă. Preţuri aşa de volatile îi împiedică pe cei mai săraci să facă programe sau să se bazeze pe o nutriţie chiar minimă. Şi motivele sunt multe. Ne preocupă pe bună dreptare schimbările climatice, dar nu putem uita specula financiară: un exemplu sunt preţurile la grâu, orez, porumb, soia care oscilează în bursă, eventual sunt legate de fonduri de profit, deci cu cât este mai ridicat preţul lor cu atât mai mult scoate fondul. Şi aici, să încercăm să parcurgem un alt drum convingându-ne că produsele pământului au o valoare pe care putem s-o numim "sacră", pentru că sunt rod al muncii zilnice a persoanelor, familiilor, comunităţilor de agricultori. O muncă dominată adesea de incertitudini, preocupări faţă de condiţiile climatice, nelinişti faţă de posibile distrugeri ale recoltei.
În finalitatea FAO dezvoltarea agricolă se referă la munca pământului, pescuit, creşterea animalelor, păduri. Este nevoie ca această dezvoltare să fie în centrul activităţii economice, distingând bine diferitele exigenţe pe care le au agricultorii, crescătorii de animale, pescarii sau cei care lucrează în păduri. Primatul dezvoltării agricole: iată al doilea obiectiv. Cu privire la obiectivele FAO asta înseamnă a susţine o eficace resilience, întărind în mod specific capacităţile populaţiilor de a ţine piept crizelor - naturale sau provocate de acţiunea umană - acordând atenţie diferitelor exigenţe. Astfel va fi posibil să se ţintească la standarde de viaţă demne.
3. În această angajare rămân alte puncte critice. Înainte de toate pare dificil de acceptat o resemnare generică, dezinteresul sau până şi lipsa multora, chiar a statelor. Uneori senzaţia este că foametea este o temă nepopulară, o problemă irezolvabilă, care nu are soluţii în arcul unui mandat legislativ sau prezidenţial, deci nu asigură consensuri. Motivele care duc la limitarea aporturilor de idei, tehnologie, expertise şi finanţări se află în lipsa de voinţă de a asuma angajamente obligatorii, pentru că se retrag în tranşee în faţa chestiunii crizei economice mondiale şi în ideea că există foamete în toate ţările: "Dacă am persoane înfometate în teritoriul meu, cum pot să mă gândesc să destinez fonduri pentru cooperarea internaţională?". Dar astfel se uită că dacă într-o ţară sărăcia este o problemă socială la care este posibil să se dea soluţii, în alte contexte este o chestiune structurală şi nu sunt suficiente numai politici sociale pentru a-i ţine piept. Această atitudine se poate schimba dacă resituăm în inima relaţiilor internaţionale solidaritatea, transportând-o din dicţionar la alegerile politicii: politica altuia. Dacă toate statele membre acţionează pentru celălalt, consensurile la acţiunea FAO nu vor întârzia să apară şi chiar se va redescoperi funcţia ei originară, acel "Fiat panis" care este inserat în emblema sa.
Apoi mă gândesc la educarea persoanelor la o alimentaţie corectă. În întâlnirile mele zilnice cu episcopii din atâtea părţi ale lumii, cu exponenţi politici, responsabili economici, academicieni, percep tot mai mult că astăzi şi educaţia alimentară are diferite declinări. Ştim că în Occident problema sunt marile consumuri şi risipe. În schimb, în sud, pentru a garanta alimente este necesar să se stimuleze producţia locală care în atâtea ţări cu "foamete cronică" este înlocuită de produse alimentare care provin din exterior şi eventual iniţial prin ajutoare. Însă, ajutoarele de urgenţă nu sunt suficiente şi nu întotdeauna se ajung în mâinile corecte. Astfel se creează dependenţă faţă de marii producători, şi dacă ţara duce lipsă de disponibilitatea economică necesară, iată că populaţia ajunge să nu se alimenteze şi foametea creşte.
Apoi, schimbările climatice ne duc la mutările forţate ale populaţiei şi la atâtea drame umanitare din cauza lipsei de resurse, începând de la apă care deja este obiect de conflicte care în perspectivă vor creşte. Nu e suficient să afirmăm că există un drept la apă fără a acţiona pentru a face sustenabil consumul acestui bun-resursă şi pentru a elimina orice risipă. Apa rămâne un simbol pe care riturile din multe religii şi culturi îl folosesc pentru a indica apartenenţa, purificarea şi convertirea interioară. Pornind de la această valoare simbolică, FAO poate să contribuie la revizuirea modelelor de comportament pentru a garanta, astăzi şi în viitor, ca toţi să poată avea acces la apa indispensabilă pentru necesităţile lor şi pentru activităţile agricole. Vine în minte acel pasaj din Scriptură care invită să nu părăsim "izvorul de apă vie pentru a ne săpa cisterne, cisterne pline de crăpături, care nu ţin apa" (Ier 2,13): un avertisment pentru a spune că soluţiile tehnice nu sunt utile dacă uită centralitatea persoanei umane care este măsura oricărui drept.
În afară de apă, şi folosirea terenurilor rămâne o problemă serioasă. Preocupă tot mai mult acapararea terenurilor cultivabile din parte firmelor transnaţionale şi a statelor care nu numai că îi privează pe agricultori de un bun esenţial, dar atinge direct suveranitatea ţărilor. De acum sunt multe regiunile în care alimentele produse merg spre străinătate şi populaţia locală sărăceşte dublu pentru că nu are alimente, nici pământ. Şi ce să spunem apoi despre femeile care în multe zone nu pot să aibă terenurile pe care le lucrează, cu o disparitate de drepturi care împiedică seninătatea vieţii familiale pentru că se riscă dintr-un moment în altul să se piardă terenul? Şi totuşi ştim că în lume producţia mondială de alimente este în cea mai mare parte operă a fermelor familiale. De aceea este important ca FAO să întărească parteneriatul şi proiectele în favoarea fermelor familiale şi să stimuleze statele să reglementeze egal folosirea şi proprietatea pământului. Acest lucru va putea contribui la eliminarea inegalităţilor, astăzi în centrul atenţiei internaţionale.
4. Siguranţa alimentară trebuie obţinută chiar dacă popoarele sunt diferite prin situarea geografică, situaţiile economice sau culturile alimentare. Să lucrăm pentru a armoniza diferenţele şi să unim eforturile, astfel nu vom mai citi că siguranţa alimentară pentru nord înseamnă a elimina grăsimile şi a favoriza mişcarea, iar pentru sud procurarea măcar a unei mese pe zi.
Trebuie să începem de la cotidianitatea noastră dacă vrem să schimbăm stilurile de viaţă, conştienţi că gesturile noastre mici pot să garanteze sustenabilitatea şi viitorul familiei umane. Şi apoi să continuăm lupta împotriva foametei fără scopuri secundare! Proiecţiile de la FAO spun că în 2050, cu 9 miliarde de locuitori pe planetă, producţia trebuie să crească şi chiar să se dubleze. În loc să ne impresionăm în faţa datelor, să modificăm raportul nostru cu resursele naturale, cu folosirea terenurilor, să modificăm consumurile, fără a cădea în sclavia consumismului, să eliminăm risipa şi astfel vom învinge foametea.
Cu instituţiile sale şi iniţiativele sale, Biserica merge cu voi, conştientă că resursele pământului sunt limitate şi o folosire sustenabilă a lor este absolut urgentă pentru dezvoltarea agricolă şi alimentară. Pentru aceasta se angajează să favorizeze acea schimbare de atitudine necesară pentru binele generaţiilor viitoare. Fie ca Atotputernicul să binecuvânteze munca voastră!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
