Martini după trei ani
Lecţia tăcerii care deschide la ascultare şi ajunge în dialog
De Gianni Borsa
"Pasiunea pentru evanghelie, parresia, invitaţia la un stil de Biserică sinodal, lupta pentru dreptate şi iertarea, atenţia faţă de săraci": acestea sunt trăsăturile care apropie - desigur în afară de şcoala ignaţiană - doi iezuiţi ca Jorge Mario Bergoglio şi Carlo Maria Martini. Aşa cum nu lipsesc diferenţele: în "temperament", în formare şi în "curriculum ecleziastic". Marco Vergottini, teolog, îndelung colaborator al arhiepiscopului de Milano de atunci, e cel care semnalează punctele de contact în figura şi în gândirea actualului pontif şi a biblistului care a fost pe catedra lui Ambroziu din 1979 până în 2002. Se aminteşte a treia aniversare a morţii lui Martini, care a fost la 31 august 2012: cu această ocazie a văzut lumina tiparului volumul "Martini şi noi", îngrijit de Vergottini, cu 111 mărturii de "cardinali, episcopi, intelectuali, teologi, jurnalişti şi mai ales bărbaţi şi femei care au fost marcaţi de raportul cu cuvintele sale, cu scrierile sale, cu persoana sa".
În dialog cu timpul său. La sfârşitul muncii lungi în jurul volumului, Vergottini recunoaşte că unii dintre cei care relatează despre cunoştinţa personală cu cardinalul Martini, "au descoperit sau imprimat o nouă direcţie propriei lor vieţi chiar în întâlnirea cu el, în ascultarea magisteriului său episcopal la Milano care a durat 22 de ani, continuat de catedrele din Ierusalim şi Gallarate". Scrierile prezentate în "Martini şi noi" şi grupate pe capitole, schiţează de altfel un soi de cuprins al biografiei martiniene: credinciosul şi viaţa spirituală; biblistul şi Ierusalimul; episcopul şi Biserica sa; omul dialogului ecumenic şi interreligios; păstorul şi formele comunicării; intelectualul şi polisul. Vergottini, care are în urma sa diferite studii despre cardinalul, precizează: "Dacă Martini a putut surprinde Biserica din Milano prin insistenţa cu care a amintit de primatul dimensiunii contemplative, tot el a căutat cu intensitate, curiozitate şi îndrăzneală - de unii considerată aproape imprudentă - să intre în dialog cu femeile şi bărbaţii de astăzi pentru a-i determina să reflecteze asupra sensului existenţei şi a-i solicita la întâlnirea cu Tatăl tuturor, provocând interes şi acţiune în lumea laică, ca nicio altă personalitate din lumea catolică".
Tăcere care generează ascultare. Printre semnăturile din volum, editat de Piemme, figurează cardinalul Ravasi, priorul din Bose Enzo Bianchi, patriarhul ecumenic Bartolomeu I. Şi apoi Cacciari, Cazzullo, De Bortoli, Giorello, Lerner, Mancuso... Atâţia prieteni din lunga perioadă milaneză a lui Martini. Între aceştia chiar Ravasi, numit de Martini în 1989 prefect al prestigioasei Biblioteci Ambroziene. În scrierea sa, Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii, subliniază mai ales un aspect al cardinalului de origine piemonteză: "Tăcerea autentică generează ascultarea care, la rândul său, creează dialogul. Cam acesta a fost programul personal şi eclezial al lui Martini care a învăluit mereu cuvintele sale cu tăcere contemplativă, făcându-le astfel incisive şi eficace şi de aceea rodnice pentru întâlnirea cu Celălalt divin şi celălalt uman". Dar "tăcerea sa nu era doar una «ascetică», adică una capabilă să purifice cuvântul de verbozitate, de emfază şi de prevaricaţiune; era şi o tăcere «mistică» şi pasionată pentru că zidea comuniunea prin ascultarea atentă a cuvântului celuilalt. Ni degeaba primele intervenţii ecleziale publice ale cardinalului au fost un apel la viaţa contemplativă şi la ascultarea Cuvântului sacru". Cardinalul Ravasi adaugă: "Martini în lunga sa slujire pastorală a ştiut în mod constant să coboare de pe muntele tăcerii contemplative pentru a intersecta persoanele într-o tăcere de ascultare fraternă care ajungea în întâlnire, în confruntare, în dialog unde identitatea şi diferenţa se constituiau împreună în armonie".
"Ecleziastic fără tactici". Asupra ascultării revine biblistul Enzo Bianchi, conform căruia aspectul "cel mai impresionant al modului său de a fi om, creştin, episcop al Cuvântului, provenea din marea sa capacitate de ascultare: a dialoga cu el însemna a experimenta personal ce este o ureche atentă şi o inimă primitoare, ce înseamnă a gândi şi a se ruga înainte de a formula un răspuns... Din această ascultare atentă, a Cuvântului şi a interlocutorului, am văzut născându-se în cardinalul Martini capacitatea de gesturi profetice, grija faţă de Biserică şi faţă de unitatea sa, apropierea de săraci, a fi aproapele pentru cei îndepărtaţi, dialogul cu necredincioşii. În el percepeam una dintre rarele figuri de ecleziastici fără tactici, nici strategii, nici calcule de conducere, ci acea viaţă a lui Cristos şi în Cristos pe care o pusese drept cheie de lectură a existenţei fiecărui botezat şi a slujirii sale pastorale".
(După agenţia SIR, 31 august 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
