Ca un simplu pelerin
"Întoarcerea la Ierusalim"
de Mons. Pierbattista Pizzaballa
Iubirea cardinalului Martini faţă de Ierusalim este cunoscută de toţi. De altfel, pentru orice studios al Scripturii, Ierusalim este locul inimii. El păstrează în sine inima revelaţiei biblice, în care sunt vizibile şi astăzi tradiţiile religioase menţionate în cartea sacră. Limbile biblice, care în restul lumii sunt considerate moarte, aici sunt limbi vii, vorbite în viaţa obişnuită, cântate şi rugate în fiecare zi. În ea, dialogul între religii nu este exerciţiu academic sau cultural, ci viaţă zilnică. Aşadar, nu există biblist care, dintr-un motiv sau altul, să nu petreacă un timp al formării sale la Ierusalim.
Pentru cardinalul Martini, Ierusalimul era toate acestea, dar şi multe altele. A considerat mereu Cetatea Sfântă ca o referinţă la Biserica de la începuturi, la vocaţia profetică a Bisericii. Pentru păstorul diecezei ambroziene, foarte conştient de schimbările sociale rapide aflate în desfăşurare şi care puneau Bisericii întrebări tot mai complexe despre vocaţia şi misiunea Bisericii, răspunsul era: "Întoarcerea la Ierusalim". Cu asta nu voia să propună operaţiuni nostalgice şi artificiale. Nu exista nimic mai străin pentru cardinal decât să trăiască din regrete sau din reconstrucţii artificiale ale unei Biserici ideale. Pentru succesorul lui Ambroziu, "întoarcerea la Ierusalim" însemna a readuce în conştiinţa eclezială comună convingerea că era necesară pentru viaţa Bisericii întoarcerea la inima revelaţiei divine, care la Ierusalim sunt chemare constantă şi viaţă trăită, desigur nu fără durere şi suferinţă, dar probabil tocmai pentru asta şi mai reală.
În concret, asta însemna, înainte de toate, a redobândi legătura şi familiaritatea cu Scripturile, în forme noi, şi prin dialogul, prietenia şi rugăciunea cu evrei şi creştini de diferite denominaţiuni. Apoi, însemna a conştientiza că în lumea tot mai conectată de astăzi dialogul şi întâlnirea sunt forma obişnuită de evanghelizare şi că trebuia conştientizată universalitatea revelaţiei, care în oraşul de trei ori sfânt s-a făcut vizibilă istoric în diferitele sale prezenţe religioase şi culturale. Însă Ierusalimul nu permite să ne facem iluzii: dialogul şi întâlnirea nu sunt voite mereu, diviziunile religioase sunt mereu ispită uşoară.
Totuşi voinţa dârză a multora - evrei, musulmani şi creştini - de a voi să se întâlnească şi să se cunoască, fără să ţină cont de ostilităţile şi neînţelegerile cu care oraşul este bogat, din păcate, ne învaţă şi stilul pentru Biserica de astăzi: deşi conştienţi de prezenţa Dezbinătorului, să nu încetăm niciodată să creăm ocazii de întâlnire, primire şi încredere. În afară de asta, o Biserică mică şi irelevantă politic poate să fie însă şi o Biserică liberă de condiţionări şi frici. În sfârşit, într-un context politic în mod tragic sfâşiat şi care pretinde poziţii şi grupări, el este chemat mai mult să mijlocească, decât să aleagă, mai mult să iubească decât să judece, să vorbească despre speranţă şi să dea întărire celor care, în schimb, disperă şi condamnă. Pentru Martini, Ierusalimul era toate acestea. Cu alte cuvinte, cuprindea în sine ceea ce ar trebui să fie "programul" Bisericii şi al fiecărui creştin astăzi.
Cardinalul venea des şi înainte de şederea sa cu grupuri organizate de dieceză, uneori singur cu vreun însoţitor, adesea cu seminariştii săi. L-am întâlnit prima dată în cartierul creştin al Oraşului vechi, în timp ce mergeam la Mormânt. Încă era arhiepiscop de Milano şi s-a pierdut prin străduţele strâmte ale oraşului. Îi ducea pe diaconii din dieceză la Mormânt pentru a celebra Liturghia cu ei, dar nu mai găsea drumul. În timp ce îl însoţeam, am vorbit pe scurt şi m-a impresionat prin simplitatea sa. Mi-a spus că era foarte diferit de modul cum mi-l imaginam: strălucitor şi inteligent, dar şi hieratic şi distant. O mică lecţie de a nu judeca prea în grabă persoane care nu sunt cunoscute. În timpul şederii sale la Ierusalim, menţinea un profil scăzut. Ştia că în contextul mic al Oraşului Sfânt putea să devină deranjant. Nu participa aproape niciodată la evenimentele religioase ecleziale şi de obicei nu lua parte la marile celebrări liturgice. Însă fraţii ştiau că în ziua dinainte sau în ziua următoare cardinalul va apărea. Crăciun, Paşte, Buna Vestire şi celelalte festivităţi, care în Ţara Sfântă sunt şi principalele momente de întâlnire ale comunităţii, erau celebrate de Martini în mod privat. Devenise o prezenţă familiară pentru călugării şi pentru călugăriţele care lucrau în sanctuare. Adesea, fraţii îi rezervau cardinalului locul, mai înainte ca secretarele sale fidele să sune pentru a organiza orarul celebrării. La Ierusalim, se devine repede parte a status quo-ului.
Muntele Tabor era refugiul său preferat. Dacă voiam să trec la Tabor pentru o vizită, trebuia să mă conving că nu era acolo cardinalul, pentru că desigur pentru fraţi el avea precedenţa şi trebuia să-mi găsesc un motiv. Avea camera sa, care până astăzi este încă numită "camera cardinalului Martini", care nu este o suite, ci numai o simplă chilie, cu o mică baie şi o măsuţă care se zgâlţâie. Apoi, fraţii de la Tabor uneori profitau de asta pentru a-i cere să predice la ziua lunară de reculegere şi erau foarte orgolioşi să spună că au făcut ziua de reculegere cu cardinalul, deşi nu ştiau să-mi spună ce le-a spus: "Nu ştiu să explic, dar era frumos!"
Martini a fost o figură de referinţă importantă pentru Biserica din timpul său. În afară de asta, în timpul şederii sale la Ierusalim, cardinalul a primit premii publice, distincţii prestigioase. A întâlnit numeroase grupuri de pelerini, a predicat exerciţii, aşadar un personaj cu adevărat special. Dar pentru mulţi dintre noi a rămas pelerinul simplu, care nu voia să se impună nimănui, dar care tocmai pentru asta s-a impus în inima celor care l-au întâlnit.
(După L'Osservatore Romano, 31 august 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
