"Te voi iubi mereu, orice ar fi! Te voi ocroti, îţi voi fi mereu aproape şi te voi face fericită până la moarte!" Este una din multele declaraţii de dragoste pe care le face un tânăr prietenei sale, viitoarei lui soţii. Iar ea, încântată şi de multe ori bazându-se pe sinceritatea lui, fără prea multe calcule, intră în joc şi crede! La drept vorbind, el chiar e sincer, aşa simte şi aşa spune. Şi începe viaţa de familie...
Simţindu-se iubită, cu răbdare şi pricepere, pregăteşte hrana de zi cu zi, spală, calcă, face curat, dă sens existenţei soţului, iar acesta îi răspunde dându-i sens existenţei şi muncii ei. Farfuria goală după un prânz pregătit cu disponibilitate, haina curată şi călcată purtată cu respect, a merge împreună la Liturghia de duminică, a ieşi împreună după o săptămână de muncă, toate acestea constituie tot atâtea forme de preţuire prin care el îi dovedeşte că nu s-a înşelat în alegerea făcută.
Şi când credea că nu o mai poate surprinde nimic, după ce a renunţat la propriul nume de familie, asumându-l prin căsătorie pe al lui, după ce s-a dedicat trup şi suflet începutului vieţii de familie, iat-o însărcinată! O nouă experienţă care o va consuma, dar care o va şi motiva să se reinventeze!
În faţa unei astfel de noutăţi, la modul cel mai sincer, soţul deja începe să se preocupe. Oare va fi pus pe locul doi, copilul urmând să ocupe primul loc în viaţa mamei? Cum va fi experienţa schimbării pampersului, cum îl va face să tacă atunci când va plânge? Ce vor spune colegii lui de muncă de noua lui experienţă de tată? Dacă nu va putea dormi din cauza plânsului copilului? Cum să facă?
Aici intră din nou în scenă ea, fosta tânără, acum soţie şi imediat mamă. Nu se preocupă! E calmă, stăpână pe situaţie şi din când în când îşi mângâie uşor burtica. De fapt începe să interacţioneze şi cu cel mic. Îl simte pe soţ temător, dar îl asigură că totul va fi bine. Şi chiar e bine, pentru că nu peste mult timp încep durerile naşterii. Iar ea, cea sensibilă şi gata să plângă din cel mai banal motiv, în faţa chemării nobile de a fi mamă, curajoasă, aduce la lumină rodul iubirii lor, darul lui Dumnezeu pentru ei, copilul lor.
Iat-o deodată, şi soţie şi mamă, iar pe el, şi soţ şi tată. Nu mai e timp de glume! Să fi vrut să le spună, când să înceapă să râdă, începe şi cel mic să plângă. În jurul lor şi în viaţa lor s-a schimbat totul: Mai multă mâncare, mai multă curăţenie, mai multe haine spălate şi călcate, mai puţin timp pentru ei, mai multă nevoie de bani, mai multe facturi, mai multă iubire de dat, mai multă iubire de primit.
Ca printr-o minune temerile lui au dispărut. Când copilul începe să plângă, e suficient să fie ea în preajmă, pentru că ea are soluţia magică: în braţele ei tace, de la sânul ei se hrăneşte, din două mişcări îl schimbă şi tot ea îl adoarme. Nu ştiu cum reuşeşte, dar o face cu atâta naturaleţe, încât parcă e făcută pentru asta.
Chiar aşa, ea a fost făcută pentru asta! Acum, la titlul de prietenă, de logodnică, de mireasă şi soţie l-a mai adăugat pe cel de mamă, un progres firesc, care constituie un răspuns la o chemare, la chemarea lui Dumnezeu, care a voit-o astfel.
El a voit ca ea să fie mama mea, soţia tatălui meu şi mama fraţilor mei. Iar eu, în calitate de copil al ei, experimentându-i căldura inimii şi a braţelor, mâncându-i cu poftă mâncarea pregătită cu atâta dibăcie şi îmbrăcându-mă cu hainele curate şi frumos mirositoare, spălate de către ea, privind-o, admirând-o şi simţindu-i iubirea, eu spun că merită o statuie, merită tot ce e mai bun din partea mea şi a noastră! Merită să fim credincioşi, aşa cum ne-a învăţat de atâtea ori; să fim înţelepţi, cum am văzut la ea; să fim răbdători, cum a fost ea cu noi; să fim buni, cum ne-a călăuzit mereu.
Ea e mama mea, a noastră, e mama pe care a avut-o sau o are fiecare dintre noi. E mama care merită respectul nostru, e mama pe care chiar Dumnezeu a ales-o pentru Fiul său, e mama din toate timpurile, din care s-a născut fiecare om pe acest pământ, ea e "mama"!
Pr. Felician Tiba
