Sunt cu adevărat privilegiaţi cei care încă se mai pot bucura de ambii părinţi, cei care sunt întâmpinaţi în pragul casei de mama şi tata, de fraţi şi surori, de întreaga familie reunită în jurul unui brad, la poalele căruia se află pruncul Isus în ieslea-i săracă.
Cineva spunea că de cei dragi ne aducem aminte doar atunci când dispar... În timpul vieţii îi vizităm din ce în ce mai rar, în timp ce ei ne rostesc cu aceeaşi duioşie numele ca atunci când, prunci fiind, ne legănau pe braţe cu iubire. Singurătatea părinţilor numai ei şi bunul Dumnezeu o ştiu cu adevărat. Cât trăiesc, mulţi dintre ei stau retraşi într-o cămăruţă, sfioşi şi umili, parcă nevrând să supere pe nimeni. Cât sunt alături de noi, arareori purtăm cu ei un dialog mai profund sau îi ascultăm cu atenţie. Poate că de cele mai multe ori nici nu auzim ce spun, deoarece noi înşine suntem copleşiţi de zbaterile propriei noastre vieţi. Iar ei, în marea lor bunătate, ne trec cu vederea şi aceste lipsuri.
Atunci când pierdem un părinte, parcă am vrea să dăm timpul înapoi şi să-i mărturisim iubirea noastră, să rostim toate cuvintele rămase nespuse, să recuperăm tot ceea ce am pierdut când îl aveam atât de aproape şi el ne aştepta în pridvor, sau pe ulicioară. Cât de mult am vrea să mai stăm împreună la gura sobei şi să-i ascultăm pe părinţi cum îşi deapănă amintirile unei vieţi zbuciumate, dar trăite intens, într-o permanentă luptă. "O luptă-i viaţa", spune Coşbuc în poezia Lupta vieţii, şi nimeni mai mult decât părinţii nu ştiu mai bine acest adevăr.
Atunci când dispar încercăm să readucem în memorie, ca pe nişte comori de preţ, amintirile cu ei, întâmplări, crâmpeie de viaţă, dar cât de dureros este momentul în care ne dăm seama că amintirile din ultimii ani sunt atât de puţine...
Întotdeauna se poate face mai mult pentru părinţi şi nu ştiu cum se întâmplă că tocmai ei sunt lăsaţi mereu la urmă, ei pentru care noi, copiii, suntem cei dintâi... Suntem omniprezenţi într-o societate care ne devorează, nu lipsim de la petreceri, întâlniri, avem mulţi prieteni care ne cheamă, ne aşteaptă, când să mai avem timp şi de părinţi?
Şi când mă gândesc la atâţia orfani care nu au avut acest privilegiu de a se bucura de părinţi...
Ce bine i-a definit poetul A. Păunescu în Rugă pentru părinţi: enigmatici şi cuminţi. Aşa este. Nu se lamentează niciodată, suferă în tăcere şi ne aşteaptă mereu cu masa pusă şi cu braţele deschise. Nu pretind, ci numai oferă. Aşteaptă de la noi atât de puţin, pe lângă tot ce au făcut pentru noi. Şi uneori nici măcar puţinul acesta nu suntem în stare să-l oferim.
Astăzi stau şi privesc chipul mamei brăzdat de riduri, asemenea unor medalii care nu o îmbătrânesc, dimpotrivă, o înfrumuseţează. Aceste riduri-medalii ascund fiecare câte o poveste care se întreţese într-o măiastră împletitură pe care viaţa însăşi a ţesut-o. O viaţă cu lumini şi umbre, o viaţă deloc uşoară, cu foamete, cu războaie şi secetă, cu greutăţi inimaginabile, dar o viaţă din care părinţii noştri au ieşit învingători.
Ridurile mele-medaliile mele, spune mama şi are dreptate. Dovezi grăitoare ale luptelor duse într-o viaţă de om. Sunt atât de multe persoane aflate la vârsta senectuţii care fac cu disperare tot felul de operaţii estetice pentru a-şi ascunde ridurile, dar eu vă spun că nimic nu este mai frumos şi mai nobil decât un chip brăzdat de riduri şi nişte ochi limpezi în care parcă Dumnezeu, asemenea unui pictor desăvârşit, a pus tot seninul de cer de pe măiastra-i boltă.
Vin sărbătorile, vine Crăciunul şi mama îşi cheamă copiii să-i mai strângă o dată la sân, spunându-le: "Veniţi, puii mei, căci nu se ştie dacă la anul veţi mai avea la cine veni..."
Cum să rezişti unei chemări atât de duioase? Crăciunul se apropie, se apropie şi anul nou.
Bătrâna mamă face de nenumărate ori drumul până la poartă şi tot de atâtea ori se întoarce tristă. Ridurile se adâncesc şi mai mult, iar privirile îi sunt înrourate de lacrimi. Orele trec, se aşterne seara, iar cărarea e bătătorită de paşii mamei. În mintea ei aceeaşi întrebare: Oare nici un copil nu va veni? Au mai fost în grabă zilele trecute unii dintre ei şi i-au lăsat câte un pachet sau l-au trimis prin cineva. Ce uşor se pot linişti conştiinţele! Dar bătrâna mamă are nevoie de prezenţa noastră, de chipurile noastre pe care vrea să-şi odihnească privirile-i obosite acum, la sfârşitul călătoriei...
Înserarea se lasă peste întreaga fire, dar şi în sufletul unei mame rănite de nepăsarea propriilor ei fii. Şi totuşi se aude o bătaie în poartă, iar bătrâna mamă face pentru ultima dată drumul care deja o obosise. Deschide poarta şi inima îi tresare de bucurie în timp ce îşi îmbrăţişează odrasla, spunând: Ştiam eu că nu voi petrece Crăciunul singură...ştiam că ai să vii...
Mamă şi copil, într-o strânsă îmbrăţişare se îndreaptă agale către odăiţa în care pe o masă mică aşteaptă bucatele tradiţionale de Crăciun şi o sticlă de şampanie.
"Afară ninge liniştit / Şi-n casă arde focul / Iar noi pe lângă mama stând / De mult uitarăm jocul ".
Noi, eu, ce mai contează, atât timp cât pe chipul mamei ridurile parcă s-au risipit dintr-odată, iar lumina-i din priviri îmi inundă sufletul de bucurie şi de o pace profundă.
Îţi mulţumesc, pruncuşorule Isus că mi-ai purtat paşii către cea mai dragă fiinţă din lume: Mama!
Mariana Ghergu
