Leon al XIV-lea: Scrisoare apostolică despre importanța arheologiei cu ocazia centenarului Institutului Pontifical de Arheologie Creștină

Desen creştin descoperit în catacombele Sfântului Sebastian © Vatican Media

La centenarul înfiinţării Institutului Pontifical de Arheologie Creştină, simt datoria şi bucuria de a împărtăşi câteva reflecţii pe care le consider importante pentru drumul Bisericii în timpurile prezente. Fac acest lucru cu o inimă recunoscătoare, conştient că memoria trecutului, iluminată de credinţă şi purificată de caritate, hrăneşte speranţa.

În 1925 a fost convocat "Jubileul păcii", menit să atenueze rănile atroce ale Primului Război Mondial; şi este semnificativ faptul că centenarul Institutului coincide cu un nou Jubileu, care şi astăzi vrea să ofere perspective de speranţă omenirii, chinuită de numeroase războaie.

Timpul nostru, marcat de schimbări rapide, de crize umanitare şi tranziţii culturale, necesită, pe lângă utilizarea cunoştinţelor vechi şi noi, căutarea unei înţelepciuni profunde capabile să păstreze şi să transmită viitorului ceea ce este cu adevărat esenţial. Din această perspectivă doresc să reafirm cu forţă modul în care arheologia este o componentă indispensabilă a interpretării creştinismului şi, prin urmare, a formării catehetice şi teologice. Nu este numai o disciplină specializată, rezervată câtorva experţi, ci o cale accesibilă tuturor celor care doresc să înţeleagă întruparea credinţei de-a lungul timpului, locului şi culturii. Pentru noi, creştinii, istoria este un fundament crucial: într-adevăr, facem pelerinajul vieţii în concretul istoriei, care este şi cadrul în care se desfăşoară misterul mântuirii. Fiecare creştin este chemat să-şi întemeieze existenţa pe o veste bună care începe cu Întruparea istorică a cuvântului lui Dumnezeu (cf. In 1,14).

Aşa cum ne-a amintit iubitul nostru Papă Francisc, "nimeni nu poate cunoaşte cu adevărat cine este şi ce intenţionează să fie mâine fără a hrăni legătura care îl conectează cu generaţiile care îl precedă. Şi acest lucru este valabil nu numai la nivel de viaţă a individului, ci şi la un nivel mai amplu de comunitate. De fapt, a studia şi a relata istoria ajută la a menţine aprinsă flacăra conştiinţei colective. Altminteri rămâne numai amintirea personală a faptelor legate de propriul interes sau de propriile emoţii, fără o adevărată legătură cu comunitatea umană şi eclezială în care trăim"[1].

Casa arheologiei

Prin Motu Proprio Cimitirele primare" din 11 decembrie 1925, Papa Pius al XI-lea a stabilit un proiect ambiţios şi clarvăzător: înfiinţarea unui institut de învăţământ superior, adică doctoral, care, coordonându-se cu Comisia de Arheologie Sacră şi cu Academia Pontificală Romană de Arheologie, va avea sarcina de a conduce, cu cea mai mare rigoare ştiinţifică, studiile asupra monumentelor creştinismului antic pentru a reconstrui viaţa primelor comunităţi, formând "astfel profesori de arheologie creştină pentru universităţi şi seminarii, directori de săpături de antichităţi, conservatori de monumente sacre, muzee etc."[2]. În viziunea lui Pius al XI-lea, arheologia este indispensabilă pentru reconstrucţia exactă a istoriei, care, ca "lumină a adevărului şi martor al timpurilor, dacă este consultată corect şi examinată cu sârguinţă"[3], indică popoarelor rodnicia rădăcinilor creştine şi roadele binelui comun care pot decurge din ele, acreditând astfel şi opera de evanghelizare.

De-a lungul anilor, Institutul Pontifical de Arheologie Creştină a format sute de arheologi ai creştinismului antic, inclusiv profesorii înşişi, din întreaga lume. La întoarcerea în ţările lor, aceşti arheologi au ocupat funcţii importante de predare sau de supraveghere. A promovat cercetarea la Roma şi în întreaga lume creştină. A jucat un rol internaţional eficient în promovarea arheologiei creştine, atât prin organizarea de conferinţe periodice şi numeroase alte iniţiative ştiinţifice, cât şi prin relaţiile strânse şi schimburile constante cu universităţi şi centre de studii din întreaga lume.

Institutul a ştiut să fie, uneori, promotor al păcii şi al dialogului religios, de exemplu prin organizarea celui de-al XIII-lea Congres Internaţional de la Split în timpul războiului din fosta Iugoslavie – o alegere dificilă şi una care a întâmpinat multe dezacorduri în cadrul comunităţii academice[4] – sau prin confirmarea operaţiunilor sale cu misiuni în străinătate în ţări instabile din punct de vedere politic. Nu s-a abătut niciodată de la obiectivele învăţământului superior, favorizând contactul direct cu izvoarele scrise şi monumentele, urme vizibile şi incontestabile ale primelor comunităţi creştine, prin vizite, în special la catacombele şi bisericile din Roma, şi călătorii de studiu anuale în zonele geografice interesate de răspândirea creştinismului.

Când exigenţele didactice şi presiunea externă au impus-o, mai ales în ultimii ani odată cu Procesul de la Bologna, semnat de Sfântul Scaun, pentru construirea unui sistem coerent de învăţământ superior în Europa, Institutul şi-a actualizat disciplinele şi programele de formare, fără a se abate vreodată de la obiectivele şi spiritul fondatorilor săi. A continuat să calce pe urmele fondatorilor arheologiei creştine, în special ale lui Giovanni Battista de Rossi, "un savant neobosit care a pus bazele unei discipline ştiinţifice"[5]. Lui îi datorăm, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, descoperirea majorităţii cimitirelor creştine din jurul zidurilor Romei, precum şi studiul sanctuarelor martirilor persecuţiilor, mai ales cele ale lui Decius, Valerian şi Diocleţian, şi al dezvoltării lor din epoca lui Constantin, atrăgând un pelerinaj din ce în ce mai înfloritor până la începutul Evului Mediu.

Acesta a fost un serviciu adus Bisericii, care putea conta pe Institut pentru a promova cunoaşterea mărturiilor materiale ale creştinismului timpuriu şi a martirilor care încă şi astăzi reprezintă exemple ale unei credinţe strălucite şi curajoase. Serviciul Institutului a fost şi practic, participând la excavarea – întreprinsă de Fabrica "Sfântul Petru" – a mormântului apostolului Petru sub Altarul Mărturisirii din Bazilica Vaticană şi, mai recent, la investigaţiile Muzeelor Vaticanului de la Bazilica "Sfântul Paul din afara Zidurilor".

Arheologia ca şcoală de întrupare

Astăzi suntem chemaţi să ne întrebăm: Cât de rodnic poate fi încă rolul arheologiei creştine în societate şi pentru Biserică, în era inteligenţei artificiale şi a investigaţiilor asupra galaxiilor infinite ale universului?

Creştinismul nu s-a născut dintr-o idee, ci dintr-un trup. Nu dintr-un concept abstract, ci dintr-un sân, dintr-un trup, dintr-un mormânt. Credinţa creştină, în inima sa cea mai autentică, este istorică: este fondată pe evenimente concrete, pe chipuri, pe gesturi, pe cuvinte rostite într-o limbă, într-o epocă, într-un ambient[6]. Asta face arheologia evident, palpabil. Ne aminteşte că Dumnezeu a ales să vorbească într-o limbă umană, să umble pe un pământ, să locuiască în locuri, case, sinagogi, străzi.

Teologia creştină nu poate fi pe deplin înţeleasă fără a înţelege locurile şi urmele materiale care mărturisesc credinţa din primele secole. Nu este întâmplător faptul că evanghelistul Ioan îşi deschide Prima Scrisoare cu un fel de declaraţie senzorială: "Ceea ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am atins cu mâinile noastre, despre cuvântul vieţii" (1In 1,1). Arheologia creştină este, într-un anumit sens, un răspuns fidel la aceste cuvinte. Ea caută să atingă, să vadă şi să asculte cuvântul întrupat. Nu să se oprească la ceea ce este vizibil, ci să se lase condusă la Misterul care se află în interior.

Arheologia, ocupându-se de vestigiile materiale ale credinţei, ne învaţă o teologie a simţurilor: o teologie care ştie să vadă, să atingă, să miroasă şi să asculte. Arheologia creştină ne învaţă această sensibilitate. Săpând printre pietre, printre ruine, printre obiecte, ne învaţă că nimic din ceea ce este atins de credinţă nu este nesemnificativ. Chiar şi un fragment de mozaic, o inscripţie uitată, un desen pe peretele unei catacombe pot relata biografia credinţei. În acest sens, arheologia este şi o şcoală a umilinţei: ne învaţă să nu dispreţuim ceea ce este mic, ceea ce este aparent secundar. Ne învaţă să citim semnele, să interpretăm tăcerea şi enigma lucrurilor, să intuim ceea ce nu mai este scris. Este o ştiinţă a pragului, care se află între istorie şi credinţă, între materie şi Duh, între antic şi veşnic.

Trăim într-o epocă în care folosirea şi consumul au avut prioritate faţă de conservare şi faţă de respect. Arheologia, în schimb, ne învaţă că până şi cele mai mici dovezi merită atenţie, că fiecare urmă are valoare, că nimic nu poate fi aruncat. În acest sens, este o şcoală a sustenabilităţii culturale şi a ecologiei spirituale. Este o educaţie în respectul faţă de materialitate, memorie şi istorie. Arheologul nu aruncă, ci conservă. Nu consumă, ci contemplă. Nu distruge, ci descifrează. Privirea sa este răbdătoare, precisă, respectuoasă. Este privirea care ştie să perceapă într-o bucată de ceramică, într-o monedă corodată, într-o gravură uzată respiraţia unei epoci, sensul unei credinţe, tăcerea unei rugăciuni. Este o privire care poate învăţa multe şi pentru munca pastorală şi pentru cateheza de astăzi.

Pe de altă parte, cele mai moderne instrumente tehnologice ne permit să extragem informaţii noi din descoperiri considerate odinioară nesemnificative. Acest lucru ne aminteşte că nimic nu este cu adevărat inutil sau pierdut. Chiar şi ceea ce pare marginal poate, în lumina noilor întrebări şi a noilor metode, să redea un sens profund. În acest sens, arheologia este şi o şcoală a speranţei.

Normele de aplicare ale constituţiei apostolice Veritatis gaudium afirmă că arheologia, împreună cu Istoria Bisericii şi Patrologia, trebuie să facă parte din disciplinele fundamentale pentru formarea teologică[7]. Prin urmare, nu este vorba de o completare accesorie, ci de un principiu pedagogic profund: cei care studiază teologia trebuie să ştie de unde vine Biserica, cum a trăit, ce forme a luat credinţa de-a lungul secolelor. Arheologia nu ne vorbeşte numai despre lucruri, ci despre persoane: despre casele lor, despre mormintele lor, despre bisericile lor, despre rugăciunile lor. Ne vorbeşte despre viaţa de zi cu zi a primilor creştini, despre locurile de cult, despre formele de vestire. Ne vorbeşte despre cum credinţa a modelat spaţii, oraşe, peisaje, mentalităţi. Şi ne ajută să înţelegem cum revelaţia a fost întrupată în istorie, cum evanghelia a găsit cuvinte şi forme în cadrul culturilor. O teologie care ignoră arheologia riscă să devină dezincarnată, abstractă, ideologică. Dimpotrivă, o teologie care primeşte arheologia ca aliată este o teologie care ascultă trupul Bisericii, care îi interoghează rănile, care îi citeşte semnele, care se lasă atinsă de istoria sa.

Profesia de arheolog este, în mare măsură, una "tactilă". Arheologii sunt primii care ating, după secole, materia îngropată care păstrează energia timpului. Dar sarcina arheologului creştin nu se opreşte la material; ea merge dincolo, la dimensiunea umană. El studiază nu numai artefactele, ci şi mâinile care le-au făurit, minţile care le-au conceput, inimile care le-au iubit. În spatele fiecărui obiect se află o persoană, un suflet, o comunitate. În spatele fiecărei ruine se află un vis de credinţă, o liturgie, o relaţie. Arheologia creştină este, aşadar, şi o formă de caritate: este o modalitate de a lăsa tăcerile istoriei să vorbească, de a reda demnitatea celor uitaţi, de a scoate la lumină sfinţenia anonimă a atâtor credincioşi care au format Biserica.

O amintire pentru a evangheliza

Încă de la originile creştinismului, memoria a jucat un rol fundamental în evanghelizare. Nu este vorba de o simplă amintire, ci de o reactualizare vie a mântuirii. Primele comunităţi creştine au păstrat, alături de cuvintele lui Isus, locurile, obiectele, semnele prezenţei sale. Mormântul gol, casa lui Petru din Cafarnaum, mormintele martirilor, catacombele romane: totul contribuia pentru a mărturisi că Dumnezeu a intrat cu adevărat în istorie şi că credinţa nu este o filozofie, ci un drum concret în carnea lumii.

Papa Francisc a scris că, în parcursurile catacombelor, "se găsesc numeroasele semne ale pelerinajului creştin de la origini: mă gândesc, de exemplu, la desenele foarte importante din aşa-numita triclia din catacombele Sfântului Sebastian, Memoria Apostolorum, unde erau venerate împreună relicvele apostolilor Petru şi Paul. Descoperim apoi, în aceste parcursuri, cele mai vechi simboluri şi reprezentări creştine, care mărturisesc speranţa creştină. În catacombe totul vorbeşte despre speranţă, totul: vorbeşte despre viaţa de dincolo de moarte, despre eliberarea de pericole şi de moartea însăşi prin lucrarea lui Dumnezeu, care în Cristos, bunul Păstor, ne cheamă să participăm la fericirea paradisului, evocată cu figuri de plante luxuriante, flori, pajişti verzi, păuni şi porumbei, oi care pasc… Totul vorbeşte despre speranţă şi viaţă!"[8].

Aceasta rămâne misiunea arheologiei creştine şi astăzi: să ajute Biserica să-şi amintească propria origine, să păstreze memoria vie a începuturilor sale, să relateze istoria mântuirii nu numai cu cuvinte, ci şi cu imagini, forme, spaţii. Într-un timp care îşi pierde adesea rădăcinile, arheologia devine astfel un instrument preţios pentru o evanghelizare care porneşte de la adevărul istoriei pentru a deschide la speranţa creştină şi la noutatea Duhului.

Arheologia creştină ne arată cum a fost recepţionată, interpretată şi celebrată evanghelia în contexte culturale diferite; ne arată cum credinţa a modelat viaţa de zi cu zi, oraşele, arta, timpul. Şi ne invită să continuăm acest proces de înculturare, astfel încât evanghelia să poată găsi încă un cămin în inimile şi culturile lumii contemporane. În acest sens, ea nu priveşte numai spre trecut: vorbeşte spre prezent şi indică spre viitor. Se adresează credincioşilor, care redescoperă rădăcinile credinţei lor; dar se adresează şi celor aflaţi departe, necredincioşilor, celor care se întreabă cu privire la sensul vieţii şi găsesc, în tăcerea mormintelor şi în frumuseţea bazilicilor paleocreştine, un ecou al veşniciei. Se adresează tinerilor, care adesea caută autenticitate şi concreteţe; se adresează cercetătorilor, care văd credinţa nu ca pe o abstracţiune, ci ca pe o realitate documentată istoric; se adresează pelerinilor, care redescoperă în catacombe şi în sanctuare sensul drumului şi invitaţia la rugăciune pentru Biserică.

Într-un moment în care Biserica este chemată să se deschidă spre periferii – geografice şi existenţiale –, arheologia poate fi un instrument puternic de dialog; poate contribui la construirea de punţi între lumi îndepărtate, între culturi diferite, între generaţii; poate mărturisi că credinţa creştină nu a fost niciodată o realitate închisă, ci o forţă dinamică, aptă să pătrundă în ţesăturile cele mai profunde ale istoriei umane.

A şti să vedem mai departe: Biserica între timp şi veşnicie

Măreţia misiunii arheologice se măsoară şi prin capacitatea sa de a situa Biserica în tensiunea dintre timp şi veşnicie. Fiecare descoperire, fiecare fragment scos la iveală ne spune că creştinismul nu este o idee suspendată, ci un corp care a trăit, a celebrat, care a locuit spaţiul şi timpul. Credinţa nu este în afara lumii, ci în lume. Nu este împotriva istoriei, ci în interiorul istoriei.

Totuşi, arheologia nu se limitează la descrierea materialităţii lucrurilor. Ne duce mai departe: ne permite să intuim forţa unei existenţe care transcende secolele, care nu se epuizează în materie, ci o transcende. Astfel, de exemplu, în citirea mormintelor creştine, vedem, dincolo de moarte, aşteptarea învierii; în aranjamentul absidelor, percepem, dincolo de calculul arhitectural, orientarea spre Cristos; în urmele cultului, recunoaştem, dincolo de un ritual, năzuinţa spre Mister.

Dintr-o perspectivă mai sistematică, este posibil să afirmăm că arheologia are şi o relevanţă specifică pentru teologia Revelaţiei. Dumnezeu a vorbit de-a lungul timpului prin evenimente şi persoane. El a vorbit în istoria lui Israel, în evenimentul lui Isus, în drumul Bisericii. Prin urmare, Revelaţia este întotdeauna şi istorică. Dar dacă este aşa, atunci înţelegerea Revelaţiei nu poate face abstracţie de o cunoaştere adecvată a contextelor istorice, culturale şi materiale în care a fost realizată. Arheologia creştină contribuie la această cunoaştere. Ea luminează textele cu dovezi materiale. Interoghează izvoarele scrise, le completează, le pune sub semnul întrebării. În unele cazuri, confirmă autenticitatea tradiţiilor; în altele, le plasează în contextul lor propriu; în altele, ridică noi întrebări. Toate acestea sunt relevante din punct de vedere teologic. Căci o teologie care doreşte să fie fidelă Revelaţiei trebuie să rămână deschisă complexităţii istoriei.

Arheologia arată, de asemenea, cum creştinismul a evoluat progresiv de-a lungul timpului, confruntându-se cu provocări, conflicte, crize, momente de splendoare şi de întuneric. Acest lucru ajută teologia să abandoneze viziunile idealizate sau liniare ale trecutului şi să intre în adevărul realului: un adevăr alcătuit din grandoare şi din limitare, din sfinţenie şi din fragilitate, din continuitate şi din ruptură. Şi tocmai în această istorie reală, concretă, adesea contradictorie, Dumnezeu a voit să se reveleze.

Nu este întâmplător, în cele din urmă, că fiecare aprofundare a misterului Bisericii este însoţită de o întoarcere la origini. Nu dintr-o simplă dorinţă de restaurare, ci dintr-o căutare a autenticităţii. Biserica se trezeşte şi se reînnoieşte atunci când revine la întrebarea despre ceea ce i-a dat naştere, despre ceea ce o defineşte în profunzime. Arheologia creştină poate oferi o contribuţie semnificativă în acest sens. Ea ne ajută să distingem esenţialul de secundar, nucleul original de incrustaţiile istoriei.

Dar atenţie: nu este vorba de o operaţiune care reduce viaţa eclezială la un cult al trecutului. Adevărata arheologie creştină nu este conservare sterilă, ci memorie vie. Este capacitatea de a face trecutul să vorbească prezentului. Este înţelepciunea de a discerne ceea ce Duhul Sfânt a inspirat în istorie. Este fidelitate creativă, nu imitaţie mecanică. Din acest motiv, arheologia creştină poate oferi un limbaj comun, un fundament comun, o memorie reconciliată. Ne poate ajuta să recunoaştem pluralitatea experienţelor ecleziale, varietatea formelor, unitatea în diversitate. Şi poate deveni loc de ascultare, spaţiu de dialog, instrument de discernământ.

Valoarea comuniunii academice

Când, în 1925, Pius al XI-lea a ales să înfiinţeze Institutul Pontifical de Arheologie Creştină, a făcut-o în pofida dificultăţilor economice şi a climatului incert postbelic. A făcut-o cu curaj, cu clarviziune, cu încredere în ştiinţă şi în credinţă. Astăzi, o sută de ani mai târziu, acel gest ne interpelează. Ne întreabă dacă şi noi suntem capabili să credem în forţa studiului, a formării, a memoriei; ne întreabă dacă suntem dispuşi să investim în cultură în pofida crizei, să promovăm cunoaşterea în pofida indiferenţei, să apărăm frumuseţea chiar şi atunci când ea pare marginală. A fi fidel spiritului fondatorilor înseamnă a nu ne mulţumi cu ceea ce a fost deja realizat, ci a revitaliza. Înseamnă să formăm persoane capabile să gândească, să pună întrebări, să discearnă, să relateze. Înseamnă a nu ne închide într-o formă elitistă de cunoaştere, ci a împărtăşi, a divulga, a implica.

În acest centenar, doresc, de asemenea, să reiterez importanţa comuniunii dintre diferitele instituţii care se ocupă de arheologie. Academia Pontificală Romană de Arheologie, Comisia Pontificală de Arheologie Sacră, Academia Pontificală Cultorum Martyrum şi Institutul Pontifical de Arheologie Creştină: fiecare cu specificul său, toate împărtăşesc aceeaşi misiune. Este esenţial să colaboreze, să comunice şi să se sprijine reciproc. Trebuie să stabilească sinergii, să dezvolte proiecte comune, să promoveze reţele internaţionale.

Arheologia creştină nu este o rezervare pentru puţini, ci o resursă pentru toţi. Ea poate oferi o contribuţie originală la înţelegerea omenirii, la respectarea diversităţii, la promovarea culturii.

Raportul cu Orientul creştin poate găsi, de asemenea, un teren fertil în arheologie. Catacombele comune, bisericile comune, practicile liturgice similare, martirologiile convergente: toate acestea constituie un patrimoniu spiritual şi cultural de valorizat împreună.

A educa la amintire, a păstra speranţa

Trăim într-o lume care tinde să uite, care aleargă repede, care consumă imagini şi cuvinte fără a surprinde sensul. Biserica, în schimb, este chemată să educe la amintire, iar arheologia creştină este unul dintre cele mai nobile instrumente ale sale pentru a face acest lucru. Nu pentru a se refugia în trecut, ci pentru a locui prezentul cu conştiinţă, pentru a construi viitorul cu rădăcini.

Cei care îşi cunosc istoria ştiu cine sunt. Ştiu unde se îndreaptă. Ştiu al cui fiu sunt şi la ce speranţă sunt chemaţi. Creştinii nu sunt orfani: au o genealogie a credinţei, o tradiţie vie, o comuniune de martori. Arheologia creştină face vizibilă această genealogie, îi păstrează semnele, le interpretează, le relatează, le transmite. În acest sens, este şi o slujire a speranţei. Deoarece arată că credinţa a străbătut deja epoci dificile. A rezistat persecuţiilor, crizelor, schimbărilor. A ştiut să se reînnoiască, să se reinventeze, să prindă rădăcini în noi popoare, să înflorească în forme noi. Oricine studiază originile creştine vede că evanghelia a avut întotdeauna o forţă generativă, că Biserica a renăscut întotdeauna, că speranţa nu a eşuat niciodată.

* * *

Mă adresez episcopilor şi celor responsabili de cultură şi de educaţie: încurajaţi tinerii, laicii şi preoţii să studieze arheologia, care oferă atâtea perspective formative şi profesionale în cadrul instituţiilor ecleziastice şi civile, în lumea academică şi socială, în domeniile culturii şi conservării.

În final, cuvântul meu se îndreaptă către voi, fraţilor şi surorilor, cercetători, profesori, studenţi, cercetători, lucrători în domeniul patrimoniului cultural, lideri ecleziastici şi laici: munca voastră este preţioasă. Nu vă lăsaţi descurajaţi de dificultăţi. Arheologia creştină este o slujire, este o vocaţie, este o formă de iubire pentru Biserică şi pentru omenire. Continuaţi să excavaţi, să studiaţi, să predaţi, să relataţi. Fiţi neobosiţi în cercetarea voastră, riguroşi în analiza voastră, pasionaţi în comunicarea voastră. Şi mai presus de toate, fiţi fideli sensului profund al angajării voastre: să faceţi vizibil cuvântul vieţii, să mărturisiţi că Dumnezeu s-a întrupat, că mântuirea a lăsat amprente, că Misterul a devenit naraţiune istorică.

Să vă însoţească pe toţi binecuvântarea Domnului. Să vă susţină comuniunea Bisericii. Să vă inspire lumina Duhului Sfânt, care este memorie vie şi creativitate inepuizabilă. Şi să vă ocrotească Fecioara Maria, care a ştiut să mediteze totul în inima sa, unind trecutul şi viitorul în privirea credinţei.

Din Vatican, 11 decembrie 2025

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Francisc, Scrisoare despre reînnoirea studiului istoriei Bisericii (21 noiembrie 2024): AAS 116 (2024), 1590.

[2] Regulament pentru Institutul Pontifical de Arheologie Creştină (11 decembrie 1925), art. 1: Rivista di Archeologia Cristiana della Pontificia Commissione di archeologia sacra, nr. 3 (1926), p. 21.

[3] Pius al XI-lea, Scrisoarea enciclică Lux Veritatis (25 decembrie 1931), Proemio: AAS 23 (1931), p. 493.

[4] Cf. P. Saint-Roch, Discours inaugural: îngrijit de N. Cambi – E. Marin, Acta XIII Congressus Internationalis Archaeologiae Christianae, I, Città del Vaticano, 1998, p. 66-67.

[5] Francisc, Scrisoare către cardinalul Gianfranco Ravasi cu ocazia celei de-a XXV-a Şedinţe publice a Academiilor Pontificale (1 februarie 2022): AAS 114 (2022), p. 211.

[6] De exemplu, în Crez avem referinţa la Ponţiu Pilat, un personaj istoric, care permite să datăm evenimentele amintite.

[7] Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Norme de aplicare pentru executarea fidelă a constituţiei apostolice Veritatis gaudium (27 decembrie 2017), art. 55, 1b: AAS 110 (2018), p. 149.

[8] Francisc, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Comisiei Pontificale de Arheologie Sacră (17 mai 2024): AAS 116 (2024), p. 697-698.