De Andrea Tornielli
Unii au vorbit despre "realpolitik", alţii au spus că faima papei apărător al drepturilor umane s-a cam atenuat, alţii au cântărit fiecare silabă concluzând că Bergoglio a capitulat cu excesivă prudenţă diplomatică. Sistemul mediatic internaţional, pe bună dreptate interesat de situaţia refugiaţilor din statul birman Rakhine, discriminaţi şi persecutaţi, a îndreptat de mai multe zile reflectoarele peste ceea ce Francisc, ajungând în Myanmar, va spune cu privire la această etnie musulmană. Şi mai ales se întrebau dacă pontiful va folosi sau nu cuvântul "Rohingya". O atenţie desigur alimentată de repetatele luări de poziţii publice ale Bisericii birmane, care prin gura cardinalului de Yangon a cerut lui Francisc să nu folosească acel termen în intervenţiile sale.
Astfel, uitând că în Myanmar există zeci de alte etnii discriminate, bărbaţi şi femei evacuaţi şi constrânşi să plătească un preţ foarte mare datorită tendinţelor independentiste ale grupurilor şi grupărilor armate, toată călătoria papală intensă s-a jucat - în media-system internaţională - în jurul acestei întrebări: papa va spune sau nu acel cuvânt?
În discursul rostit marţi 28 noiembrie în faţa consilierului de stat Aung San Suu Kyi şi a autorităţilor politice birmane, Bergoglio n-a folosit cuvântul Rohingya, dar a vorbit în mod clar despre ei, sau mai bine zis şi despre ei, cerând respectarea drepturilor umane şi cetăţenia pentru fiecare grup etnic, fără nicio excludere. În orele următoare şi ziua următoare, papa a fost criticat pentru că n-a îndrăznit mai mult. Un caz de "realpolitik", s-a spus. Diplomaţia care prevalează asupra denunţării încălcării celor mai elementare drepturi umane, a afirmat cineva.
După trei zile, în Bangladesh, Francisc nu numai că a numit etnia persecutată cu numele său, ci a făcut mult mai mult. A vorbit cu gesturile, cu compasiunea, cu durerea exprimată vizibil pe faţa sa. A întâlnit 16 Rohingya, bărbaţi, femei şi copii înspăimântaţi şi dezorientaţi, care s-au aflat în faţa pontifului şi au putut povesti istoriile lor teribile. A fost vorba despre un mesaj puternic, destinat să închidă polemica mediatică despre folosirea sau nefolosirea unui cuvânt.
Însă adevărata noutate a venit sâmbătă seara, când în zborul de întoarcere din Dhaka, Francisc i-a întâlnit pe jurnalişti, vorbind pe larg nu numai despre sentimentele avute întâlnind acele persoane, ci şi despre motivaţiile care l-au determinat să acţioneze aşa cum a acţionat în faţa autorităţilor birmane. Răspunsul său, deşi prezentat în mod liniştit şi minimal ("Întrebarea dumneavoastră este interesantă pentru că mă face să reflectez asupra modului în care eu încerc să comunic") a fost în realitate o lecţie nu atât şi nu numai de diplomaţie, ci înainte de toate de comunicare şi de mărturie evanghelică.
"Pentru mine - a spus el - lucrul cel mai important este ca mesajul să ajungă. Pentru aceasta trebuie încercat să se spună lucrurile pas după pas şi să se asculte răspunsurile. Pe mine mă interesa ca acest mesaj să ajungă. Dacă în discursul oficial aş fi spus acel cuvânt, ar fi fost ca şi cum le-aş fi închis uşa în nas interlocutorilor mei. Dar am descris situaţia, am vorbit despre drepturile minorităţilor, pentru a-mi permite apoi în colocviile private să merg mai departe. Am rămas satisfăcut de colocvii: este adevărat, n-am avut plăcerea de a închide poarta în nas în mod public, dar am avut satisfacţia de a dialoga, de a-l lăsa pe celălalt să vorbească, de a spune ce cred. până la întâlnirea şi la cuvintele de vineri. Este importantă preocuparea ca mesajul să ajungă: anumite denunţări, în mass-media, uneori spuse cu agresivitate, închid dialogul, închid uşa, şi mesajul nu ajunge".
Ce înseamnă? Oare că sacrosancta denunţare a încălcărilor drepturilor umane nu trebuie spusă pentru o viaţă liniştită? Sau că adevărul faptelor trebuie învelit cu cuvinte măsurate diplomatic şi suficient de aseptice aşa încât să nu-l deranjeze pe cel care este la putere? Nimic din toate acestea. Ceea ce era la inima lui Francisc, care deja lansase apeluri publice în favoarea acelor Rohingya spunându-le pe nume, era să poată contribui pozitiv la soluţionarea crizei, chemând comunitatea internaţională să nu se întoarcă în partea cealaltă: ceea ce din păcate se întâmplă adesea, aşa cum demonstrează anumite crize, anumite războaie şi anumite urgenţe umanitare uitate de mass-media şi mai puţin luate în considerare eventual pentru că ar constrânge să revizuim certitudinile noastre despre cine sunt cei "buni" şi cine sunt cei "răi" în acest moment.
Dar şi mai mult, era la inima papei ca mesajul său să ajungă la destinaţie, ca să fie măcar ascultat, dacă nu pe deplin primit. Francisc, având în minte situaţia concretă a refugiaţilor şi încercând să-i ajute, nu a acţionat după criteriul politically correct indicat de mass-media. A ales să nu "închidă uşa în nas" interlocutorilor săi politici în discursul public, pentru a fi mai liber să se exprime în întâlnirile faţă în faţă. În întâlnirea cu generalul Hlaing, a explicat el, "nu am negociat adevărul. Am folosit cu el cuvintele pentru a ajunge la mesaj şi când am văzut că mesajul era acceptat am îndrăznit să spun tot ceea ce voiam să spun".
Alegerea, ba chiar dilema, nu este nouă pentru papi, care nu au interese politice de apărat şi care de un secol şi jumătate nu mai au un adevărat stat. Nu este o întâmplare dacă tocmai pierderea acelei puteri temporale, cum nota cardinalul de atunci Giovanni Battista Montini într-un celebru discurs la Campidoglio în ajunul deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican, a fost providenţială, pentru că a permis papalităţii să vorbească mai liber. Însă ar fi o greşeală să se citească cele petrecute în aceste zile în Myanmare şi Bangladesh cu lentila dialecticii dintre profeţie şi diplomaţie, dintre denunţare şi realpolitik.
Ceea ce s-a întâmplat în acest parte din Extremul Orient încă o dată trebuie citit în lumina posibilităţii concrete de a salva vieţi umane şi de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale Rohingya, evitând ca noi razii şi ucideri să fie săvârşite. Francisc a ales să acţioneze aşa cum a acţionat pentru ca mesajul său să ajungă. Şi în întâlnirea cu refugiaţii, în participarea vizibilă la durerea lor, în apropierea sa personală, în cererea sa de iertare pentru indiferenţa lumii, a făcut evident încă odată ce înseamnă a evangheliza.
(După Vatican Insider, 3 decembrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
