Istoria are sarcina „titanică și nobilă” de a relata acel „cum” al lucrurilor; teologia are responsabilitatea la fel de esențială de a dezvălui acel „de ce”. Între acestea, curgerea timpului și viața reală, pe care Dumnezeu nu o anulează, ci o „provoacă” prin figurile sfinților, „anticorpi istorici” și dovezi concrete ale unei reciprocități operative între două domenii, teologia și istoria, considerate prea mult timp incompatibile. Acestea au fost câteva dintre reflecțiile oferite de episcopul de Termoli-Larino, monseniorul Claudio Palumbo, care marți dimineață, 20 octombrie 2026, a deschis a doua zi a conferinței „Sfințenia în istorie”, organizată de Dicasterul pentru Cauzele Sfinților și programată să continue până miercuri la Institutul Patristic Augustinianum din Roma.
Istoria, un „spațiu teologic”
În discursul său de deschidere, moderat de șeful biroului Dicasterului, Monseniorul Gianpaolo Rizzotti, Palumbo a reamintit o perspectivă deja conturată de sfântul Toma de Aquino, dar larg acceptată abia în epoca modernă: istoria nu este o „amenințare împotriva căreia trebuie să ne apărăm”, ci mai degrabă un „spațiu teologic în care are loc dialogul între Dumnezeu și omenire, între Biserică și lumea contemporană”. A cultiva o perspectivă „sintetică” între credință și cursul evenimentelor înseamnă, așadar, a trăi „misiunea pe care Domnul Înviat, în contextul istoriei, a încredințat-o și o încredințează Bisericii sale”.
„Ce legătură are Atena cu Ierusalimul?”
Prelatul a recunoscut aparenta incompatibilitate dintre cele două domenii de studiu. „Pe de o parte este istoria: tărâmul schimbării, al contingentului, al fragmentului, unde totul curge și nimic nu rămâne la fel. Pe de altă parte, găsim teologia: privirea îndreptată spre Etern, Imuabil, Absolut care transcende timpul. Întrebarea este: cum pot dialoga trecătorul și eternul?”. Încă din secolul al II-lea, tentația de a le separa creștea: „Ce legătură are Atena cu Ierusalimul?”, se întreba scriitorul și filozoful creștin Tertulian. De-a lungul timpului, însă, teologii și istoricii au dezvoltat o conștientizare a nevoii de dialog. „Recunoașterea frontierei diversității” a fost „primul pas în descoperirea faptului că, în pofida faptului că vorbesc limbi diferite, cele două discipline privesc același mister identic: drumul omului în lume”.
Îndepărtarea de „nonsens”
De fapt, în experiența omenirii răsună proclamarea kerygmatică a lui Isus. Ea se realizează în desfășurarea evenimentelor, în cadrul cărora Dumnezeu se face cunoscut „vorbind oamenilor ca unor prieteni”, a explicat Monseniorul Palumbo. „Dacă creștinismul este religia intervenției lui Dumnezeu în istorie, se poate spune că categoria istoriei este introdusă în el tocmai prin această intervenție. Istoria devine însăși țesătura Revelației”. Teologia, la rândul ei, s-a oferit studiului evenimentelor umane ca „hermeneutică”, adică „știință a interpretării”, îndepărtându-le de „nonsensul” unei istorii care, pentru a împrumuta imaginea lui Shakespeare, este „o istorie relatată de un idiot, plină de zgomot și furie, care nu are nicio semnificație”.
„Autonomie reciprocă”
Principiul care leagă teologia și istoria este, așadar, cel al „autonomiei reciproce”, fără ca una să fie subordonată celeilalte. „Istoria oferă teologiei contextul său real. Îi amintește că omul nu este o idee abstractă, ci o ființă cufundată în provocările timpului său: sărăcie, războaie, tranziții tehnologice, schimbări culturale. Teologia, la rândul ei, oferă istoriei o direcție bazată pe valori. Ea injectează în fluxul evenimentelor istorice o provocare etică, o reamintire a demnității intrinseci a ființei umane, pe care nicio putere temporală nu o poate călca în picioare”.
Teologie înrădăcinată în experiență
În a doua parte a discursului său, episcopul de Termoli-Larino s-a concentrat asupra valorii sfințeniei, la răscrucea dintre teologie și istorie. Sfințenia, înțeleasă ca „viață de perfecțiune creștină”, se află între evoluția istorică a omenirii și căutarea unei înțelegeri tot mai profunde a conținutului credinței creștine. „Numeroasele figuri de sfinți pe care Biserica le propune spre devoțiune, admirație și imitare de către toți credincioșii demonstrează influența reciprocă continuă dintre teologie și istorie”. După cum a afirmat preotul și teologul elvețian Hans Urs von Balthasar, „nu există teologie adevărată dacă nu este înrădăcinată în experiența trăită și sfântă”.
Perspective asupra călătoriei omului
În concluzie, cele două domenii de studiu nu s-au dovedit a fi incompatibile, ci mai degrabă două „perspective diferite asupra omului în drumul său” și în relația sa cu Dumnezeu. „În istoria Bisericii, este evident cum sfinții au contribuit la înțelegerea misterului revelat, la înțelegerea credinței, chiar dacă nu au fost «teologi profesioniști» sau nu au deținut funcții academice. Această contribuție incontestabilă la teologie a fost adusă nu numai prin perspicacitatea lor speculativă, ci și prin sfințenia lor trăită sau prin carisma sfântă căreia îi aparțineau”.
Metoda din Acta Sanctorum
După o prezentare susținută de Monseniorul Sandro Corradini, fost promotor al credinței la Dicasterul pentru Cauzele Sfinților, dedicată creării secțiunii istorice a Congregației Riturilor și reformei proceselor de beatificare și canonizare, părintele iezuit Robert Godding a abordat principalele probleme ale cercetării documentare și arhivistice, ilustrând instrumentele acesteia. El a amintit cum disciplina a primit un impuls fundamental de la Jean Bolland și Acta Sanctorum, o lucrare ale cărei principii metodologice rămân valabile și astăzi. Praefatio Generalis a conturat o metodă bazată pe explorarea surselor, cu scopul de a cataloga sfinții prin calendare și martirologii. Central în acest sens a fost principiul exhaustivității în colectarea mărturiilor referitoare la fiecare sfânt: nu era suficient să se examineze o singură Vita, alegând-o pe cea mai veche sau cea mai completă; era necesar să se ia în considerare toate sursele disponibile, sau cel puțin pe cele care furnizau elemente originale și informații altfel nedocumentate. Un proiect de cercetare meticulos care, a explicat părintele Godding, ne ajută să înțelegem de ce, în aprilie 2025, UNESCO a înscris Acta Sanctorum și arhivele lor în registrul internațional „Memoria lumii”.
Provocările digitalizării și ale inteligenței artificiale
O schimbare fundamentală în metodele de lucru ale bollandiștilor a avut loc în 1876, odată cu sosirea părintelui De Smedt, inspirat de renașterea științelor istorice și filologice în Germania. Nu mai era suficient să se bazeze pe unul sau două manuscrise pentru a publica un text hagiografic: ediția critică necesita acum un recensământ al tuturor martorilor manuscriselor, pentru a stabili baza textului. De-a lungul timpului, aceste instrumente au evoluat încontinuu datorită digitalizării și creării bazelor de date electronice. Privind către provocările viitoare, părintele Godding a subliniat modul în care tehnologia informației și, mai recent, inteligența artificială au transformat cercetarea. Pe de o parte, aceste tehnologii permit identificarea datelor greu de accesat cu metodele tradiționale și pot ajuta, de exemplu, la identificarea plagiatului. Pe de altă parte, ele prezintă riscul de a produce informații inexacte: orice date care nu sunt însoțite de o referință la izvoare trebuie verificate. Există, de asemenea, pericolul diseminării de conținut fals, nu numai texte, ci și fotografii, videoclipuri și înregistrări audio.
Edoardo Giribaldi
(După Vatican News, 20 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
