„Sfințenia nu șterge umanitatea unei persoane; o asumă, o transfigurează. Nu elimină istoria, ci dimpotrivă o pătrunde, conferindu-i o nouă direcție. Aceasta este ceea ce face necesară munca istoricului”, potrivit cardinalului Marcello Semeraro, prefectul Dicasterului pentru Cauzele Sfinților, care a introdus în după-amiază zilei de luni, 19 octombrie 2026, conferința din acest an pe tema „Sfințenia în istorie” la Institutul pontifical Patristic Augustinianum. Potrivit lui Semeraro, istoricul, în cercetarea sa, „nu se poate mulțumi să repropună pur și simplu o imagine deja consolidată prin devoțiune, ci trebuie să reconstruiască evenimente specifice, să examineze critic izvoarele, să distingă evenimentele de interpretările ulterioare și să înțeleagă contextul în care o anumită experiență spirituală s-a maturizat”.
Audiență cu Papa Leon al XIV-lea pe 21 octombrie
Până în după-amiaza zilei de 21 octombrie, experți chemați de dicaster vor analiza importanța contribuției studiilor istorice la Cauzele Sfinților, care a crescut de-a lungul anilor, devenind parte integrantă a tuturor cauzelor de beatificare și canonizare, așa cum este prevăzut de constituția apostolică Divini perfectionis magister (1983) a Sfântului Ioan Paul al II-lea și de instrucțiunea Sanctorum Mater. Miercuri, 21 octombrie, înainte de audiența generală, Papa Leon al XIV-lea îi va primi pe participanții la conferință, care urmează celor care de-a lungul anilor au abordat temele „Sfințenia astăzi”, „Dimensiunea comunitară a sfințeniei”, „Martiriul și oferirea vieții” și „Mistica. Fenomenele mistice și sfințenia”.
Semeraro: sfinții, chiar și critici ai puterilor dominante
Pentru cardinalul prefect, cercetarea istorică „nu sărăcește sfințenia și nici nu pune sub semnul întrebării sensul său spiritual”. Dimpotrivă, ajută la restabilirea ei în adevărul uman, „permițându-ne să recunoaștem cum lucrează harul în libertatea unei persoane, în condițiile și chiar în contradicțiile timpului său”. Tocmai în această întâlnire dintre concretețea istoriei și lucrarea harului se deschid spații de reflecție în rândul participanților la conferință. Acesta este un subiect de mare interes atât pentru cercetarea istorică, cât și pentru studiul teologic. Într-adevăr, ne amintește Semeraro, „sfințenia nu este un ideal abstract, separat de evenimentele umane, nici o perfecțiune atinsă în afara condițiilor concrete ale vieții”. Ea prinde contur în bărbați și femei care „au trăit cu adevărat, inserați în epoci specifice, aparținând unor comunități, culturi și instituții care le-au influențat alegerile, le-au încurajat mărturia sau, în unele cazuri, chiar le-au îngreunat drumul”. Sfinții sunt fii și fiice ale Bisericii care au vorbit limba timpului lor, „într-o oarecare măsură au asimilat orientările acestuia” și, nu de puține ori, „au contestat profund și cerințele dominante ale societății în care au trăit”.
Exemplul Sfântului Alois Gonzaga
De exemplu, Sfântul Alois Gonzaga nu este numai tânărul cu crinul în mână înfățișat în hagiografie, ci omul care a luat asupra sa povara unei victime a ciumei și a dus-o la spital, unde a contractat el însuși boala. Prin urmare, nu este o figură în afara timpului său, pentru cardinal, „ca și cum perfecțiunea sa spirituală l-ar fi eliberat de anxietățile, tensiunile și alegerile condiției sale umane”. Din acest motiv, pentru istoric, nu este suficient „să adune mărturii care alimentează o reputație deja consolidată; nu este suficient să repete imagini transmise prin devoțiune”. Este necesar să „retrăim istoriile concrete ale persoanelor”, să examinăm izvoarele, să le distingem de interpretările care s-au suprapus de-a lungul timpului, „să reconstruim contextul în care o experiență spirituală specifică a prins contur și s-a manifestat”.
Învățătura Sfântului Augustin
În acest punct, prefectul se întreabă în ce măsură „instrumentele cercetării istorice ne permit să înțelegem sfințenia și cum poate teologia să aprofundeze sensul ei fără a pierde din vedere completitudinea experienței umane în care s-a realizat?”. Privind la învățătura Sfântului Augustin din Cetatea lui Dumnezeu, se poate menține atât „rigoarea cercetării istorice, cât și specificitatea perspectivei teologice”. Într-adevăr, sfântul nu se ferește „de tensiunile și contradicțiile timpului său”, ci poate, iubindu-l pe Dumnezeu până la disprețuirea de sine, să transforme harul și „să-și orienteze progresiv viața conform logicii iubirii lui Dumnezeu”. Sfințenia se dezvoltă în condiții concrete, „și în măsura în care se lasă modelată de caritate, poate transforma relațiile, comunitățile și însuși modul de a recunoaște binele”.
Munca istoricului și a teologului
Din acest motiv și pentru a răspunde la întrebarea sa, pentru cardinalul Semeraro, istoricul poate reconstrui originile unei sfințenii, poate urmări dezvoltarea acesteia, poate studia relația sa cu contextul social și poate documenta transformările sale. Teologul, „fără a înlocui această cercetare”, recunoaște o altă dimensiune în ea: „posibilitatea ca, prin lucrarea Duhului Sfânt, caritatea să construiască comuniunea creștină și să facă prezentă în istorie însăși viața lui Cristos”.
Rusconi: istoriografia și înțelegerea sfințeniei
După introducerea prefectului, istoricul creștinismului Roberto Rusconi ține discursul său inaugural despre „contribuția istoriografiei la înțelegerea și la aprofundarea sfințeniei”. El amintește cuvintele Papei Leon al XIV-lea: „Sfinții fac istoria”, pentru a sublinia că sfințenia „nu poate fi percepută în afara persoanelor și nu poate fi considerată abstract în raport cu figurile care trăiesc cufundate în istorie. Neevaluarea acestor valori reduce sfinții la imagini devoționale”. De asemenea, el reia o afirmație făcută de Albino Luciani, înainte de a deveni Papa Ioan Paul I: „Sfințenia trăită este mult mai amplă decât sfințenia canonizată”. Ei sunt „sfinții de la ușa de alături” ai Papei Francisc.
Treizeci de ani de la înființarea Asociației Italiene pentru Studiul Sfințeniei în Italia
În analiza sa, Rusconi explorează trei elemente. În primul rând, cum „abordarea istorico-critică a sfinților și a sfințeniei s-a schimbat în timp”. În al doilea rând, „impactul asupra muncii istorice al schimbărilor în procedurile de recunoaștere a sfințeniei”. Și în al treilea rând, cele mai semnificative perspective investigative care apar în epoca contemporană și recentă. De asemenea, el menționează că o conferință organizată pentru a sărbători cea de-a treizecea aniversare a înființării Asociației Italiene pentru Studiul Sfințeniei, Cultului și Hagiografiei (AISCCA) se deschide peste două zile, cu tema: „Familia și sfințenia din antichitate până în prezent”.
De la sfârșitul secolului al XIX-lea, rolul sociologiei și antropologiei
Istoricul subliniază că, timp de un secol și jumătate, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, aplicarea metodei istorico-critice la documentele primului mileniu creștin, și nu numai la textele strict hagiografice, ci și la izvoarele liturgice, a „îmbogățit o abordare restrânsă exclusiv la dimensiunea teologică și devoțională”. Iar din ultimele decenii ale secolului al XX-lea, „alte științe umane, precum sociologia și antropologia, au intrat și ele în metodologia cercetării”, utilizată nu numai pentru analiza sfințeniei în epoca modernă.
Inovații în procedurile de recunoaștere a sfințeniei
Rusconi urmărește apoi inovațiile în procedurile de recunoaștere a sfințeniei, de la rezervarea papală din 1234 sub Grigore al IX-lea până la decretul de non cultu al lui Urban al VIII-lea din 1600, care „a inhibat orice formă de recunoaștere devoțională a sfințeniei, în special de către credincioși, scoasă de sub controlul prealabil al autorității ierarhice”. În timp ce Papa Benedict al XIV-lea a introdus verificarea medicală a miracolelor de vindecare la mijlocul anilor 1700, odată cu constituția Divinus perfectionis magister din 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a scurtat drastic timpul necesar pentru inițierea unui proces de recunoaștere a sfințeniei, de la 50 la 5 ani (cu excepții semnificative). Aceasta a mutat geneza documentației disponibile „către rolul predominant al martorilor direcți (și, prin urmare, și al beneficiarilor miracolelor înșiși) – exacerbând natura procedurală a procedurii”. Aceasta a implicat utilizarea directă a materialelor biografice și jurnalistice. În plus, de mare importanță este regula „conform căreia martiriul scutește de verificarea singurului miracol necesar”.
Schumann, De Gasperi și Sfântul Carlo Acutis
În cele din urmă, în discursul său inaugural, istoricul Rusconi analizează evoluția modelelor de canonizare, inclusiv apariția chestiunii unei „politici de canonizări” în primele decenii ale secolului al XIV-lea, în timpul mutării papei și a Curiei la Avignon. Canonizarea fondatorilor și a altor membri ai Ordinelor cerșetoare în prima jumătate a secolului al XIII-lea și a Ordinelor clericilor regulari la începutul secolului al XVII-lea, potrivit vorbitorului, „a fost simultan recunoașterea și promovarea unui rol în cadrul Bisericii”. Analizând evoluția rolului scrierilor sfinților, Rusconi se îndreaptă către personalități politice precum francezul Robert Schumann și italianul Alcide De Gasperi, pentru care cercetările istorice de până acum nu au ținut „cont în mod special de componenta religioasă a personalităților lor”. În cele din urmă, istoricul se referă la utilizarea fotografiei ca sursă istorică, până la utilizarea actuală a Inteligenței Artificiale. Numai o aluzie la fenomenul hagiografic din era internetului, cu „formele și temele religiei digitale”, cu un „fenomen sub ochii tuturor” precum cel al Sfântului Carlo Acutis.
Alessandro Di Bussolo
(După Vatican News, 19 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
