Invitaţie la bucurie, la Butea, acasă la Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter, OFMConv.
(17 septembrie 1925 - 17 septembrie 2025)
Miercuri, 17 septembrie 2025, vom merge cu bucurie la Butea, satul natal al Slujitorului lui Dumnezeu pr. Anton Demeter, pentru a-l sărbători la 100 de ani de la naşterea sa.
Mare har că pr. Anton s-a născut în această frumoasă localitate, de gospodari harnici şi credincioşi vrednici dintotdeauna, care, în orice timp, dar mai ales în cele tulburi, au ştiut să dea dovadă de o credinţă de nestrămutat, luptând împotriva celor care i-ar fi vrut atei, şi stând totdeauna lângă biserică.
În aceste momente de duioasă amintire, îmi place să-l văd născându-se şi crescând în familia sa binecuvântată, "în vârstă, înţelepciune şi har", înconjurat de mama Maria şi de tatăl Ianuş, căci era primul spic răsărit din dragostea lor, de dânşii fiind însemnat cu semnul crucii pe frunte de atâtea ori, şi tot de la dânşii învăţând să gângurească primele rugăciuni care, în decursul lungii şi suferitei sale vieţi, vor deveni izvor de tărie în trăirea credinţei.
Privindu-l adolescent crescând în casa părintească, frecventând biserica şi şcoala, nu putem decât să vedem în el un copil cu mintea ascuţită şi cu inima ascultătoare la şoaptele Duhului Sfânt, căci degrabă încă, la vârsta de numai 14 ani, va cere permisiunea părinţilor şi a părintelui paroh ca să-şi i-a zborul către piscurile cele mai înalte ale slujirii Bisericii care-l făcuse încă din leagăn fiu al ei, iar acum îl voia şi slujitor, pe urmele Sărăcuţului din Assisi care, din înălţimile Cerului, şi pentru faptul că se născuse chiar în ziua în care el fusese învrednicit de rănile Mântuitorului, îl aşezase în inima sa, şi chiar îşi spusese că nu poate şi nu trebuie să-l piardă pe acest adolescent butean, fără să-l atragă la Dumnezeu, Totul său.
Aşa a plecat, hotărât, spre Seminarul Fraţilor Franciscani din Hălăuceşti, la o aruncătură de băţ de casa părintească, pe chip mijindu-i timid semnele maturităţii, care vor deveni în timpul vieţii sale sfinte o trăsătură aproape coborâtă din icoanele bisericilor, acea barbă albă - asemănătoare cu cea a Fericitului Vladimir Ghica - dându-i o alură serioasă şi atrăgătoare, şi de "preot cu har", aşa cum îl vor chema toţi cei care îl căutau ca să li-l arate pe Dumnezeu.
A învăţat la această şcoală cât pentru şapte şi, întorcându-se în sat în timpul vacanţelor, părinţii se bucurau că lumina ochilor lor fusese ales - dintre mulţi - de bunul Dumnezeu şi că-l înzestrase cu atâta înţelepciune încât să înţeleagă toate cele ce le primea din partea părinţilor profesori de la Seminar. Dar tânărul seminarist Anton excela mai ales în viaţa duhovnicească, fiind totdeauna primul la biserică, rozariul nelipsindu-i niciodată, de parcă s-ar fi născut cu acele mărgele dumnezeieşti agăţate de mâini, rugându-se cu timp şi fără timp, cu mare evlavie, şi făcându-i părtaşi pe toţi ai săi şi pe cei care-i cereau deja rugăciunea, văzându-l atât de sârguitor într-ale Domnului.
A urmat apoi anul de noviciat la Săbăoani, iar de aici a plecat, împreună cu ceilalţi chemaţi, la Academia Teologică de la Luizi-Călugăra. A continuat şi aici, împreună cu studiile filosofice şi teologice, să-şi lase şlefuit de Domnul, duhul, sufletul şi trupul, aprofundându-şi vocaţia, dar la sfârşitul acelor lungi ani, înainte cu puţin să fie vizitat de Isus, care-l voia preot, cel rău a intervenit. În loc de hirotonirea diaconală, ciuma bolşevică l-a trimis de unde plecase cu mulţi ani în urmă, acasă, în curtea părinţilor, căci a gândi şi a se ruga era pentru ei crimă şi pericol public şi care dădea peste cap aşa numita orânduire socială, al cărei cap malefic era nimeni altul decât Stalin. Cu ochii în lacrimi, dar cu credinţa că barca lui Petru fusese lovită numai pentru moment, s-a dus, ca toţi ceilalţi colegi ai săi, acasă, aici ajutându-şi părinţii la munca câmpului şi continuând - în condiţiile în care putea - să-şi cultive chemarea. Orizontul era cu adevărat tot însângerat, preoţi mulţi şi credincioşi fiind vânaţi de hienele regimului omului nou, ca ultimii bandiţi şi tâlhari, şi îndesaţi în întunericul puşcăriilor, care se înmulţiseră ca ciupercile în toată ţara.
Va rămâne puţin în familie, căci, hotărât fiind încă de când se ştia, împreună cu alţi doi colegi, şi fiind informaţi de vrednicul de pomenire, atunci şi el seminarist alungat acasă, mai târziu profesor într-ale istoriei, pr. Anton Despinescu, vor merge să lucreze într-o fabrică la Dărmăneşti, aici locuind parcă în tinda bisericii, în casa părinţilor altui copilandru atunci, azi venerabil profesor emerit de la Seminarul din Iaşi, pr. Eduard Ferenţ, care a deprins de la aceşti tineri seminarişti tainele iubirii lui Dumnezeu, mai târziu urmându-le şi el calea. De aici, din acest seminar domestic, din casa părinţilor pr. Ferenţ, tinerii seminarişti plecau în fiecare dimineaţă la fabrică, unde lucrau cot la cot - împotriva voinţei lor - cu ceilalţi muncitori la propăşirea nebuniei sovietice, iar seara, întorcându-se, făceau program de seminar: rugăciune, studiu, şi colocvii spirituale.
Dar nu a durat mult nici pălmăşia. Barca lui Petru fusese lovită, dar preoţii dimpreună cu credincioşii înălţau rugăciuni fierbinţi către Domnul, şi o ţineau pe apă, în ciuda valurilor turbate care se abăteau peste ea. După un an şi câteva luni, Duhul s-a făcut prezent din nou. "Mergeţi la Alba Iulia, iar acolo, la Seminar, veţi putea să deveniţi preoţi". Şi-au strâns imediat bruma de lucruri şi, hotărâţi ca niciodată, s-au îndreptat spre Alba Iulia. Aici, împreună cu mulţi alţi tineri, dornici să fie ce fuseseră aleşi să fie din veşnicie, adică preoţi, şi-au încheiat studiile de teologie prescrise de Sfânta Biserică şi, după numai un an, şi-au văzut visul împlinit. Însă, fiind frate franciscan, şi trebuind, conform canoanelor Bisericii ca înainte de hirotonire să emită voturile solemne, împreună cu alţi câţiva confraţi, în mod "solemn", în turnul Catedralei "Sfântul Mihail" din Alba Iulia, în clinchetul clopotelor şi acompaniaţi de cântul păsărelelor aciuate acolo, s-au consacrat pentru totdeauna Domnului, promiţându-i pentru veşnicie că vor trăi în sărăcie, ascultare şi castitate, pe urmele Sfântului Francisc, în Provincia "Sfântul Iosif" din România. Au primit Ordinele minore, apoi subdiaconatul, diaconatul şi au fost hirotoniţi preoţi, în ziua de 29 iunie 1953 de către episcopul Alexandru Cisar.
Atât de mult s-au bucurat, încât aproape că nu se gândeau la ce va urma, deşi ştiau, căci văzuseră cu ochii lor vizitele continue ale zbirilor la Seminar şi care, ori de câte ori veneau, părea că nu ştiau altceva decât a zbiera incoerent şi pentru a-i umili pe superiorii lor.
În dimineaţa următoare, fiecare neoprezbiter a plecat spre casa părintească, în aşteptarea numirii în vreo parohie. După numai o lună, pe 1 august 1953, pr. Anton a fost numit vicar pentru Parohia "Sfânta Treime" din Prăjeşti (Bacău). Nici n-apucase bine să se dumirească unde se află că, la jumătatea lunii octombrie, a primit o nouă numire, de această dată ca vicar la Catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti. Dar ar fi fost să fie bine dacă aproape de această bijuterie arhitectonică a Arhidiecezei de Bucureşti nu s-ar fi aflat şi sediul Securităţii Iuzilor din strada Uranus. Cine şi-ar fi imaginat că norii negri ai bolşevismului, după numai cinci ani de slujire în favoarea copiilor, a tinerilor, dar mai ales în împăcarea cu Dumnezeu a credincioşilor în scaunul de spovadă, pr. Anton, la vârsta de 33 de ani, asemenea Mântuitorului său, va fi luat, arestat, terorizat şi zăvorât, mai întâi la Jilava, apoi, cu şira spinării ruptă, în Lagărul de muncă de la Stoeneşti din Insula Mare a Brăilei, iar de aici la Colonia de muncă din Periprava, în mijlocul Dunării, la "pastoraţia stufului" care trebuia tăiat şi trimis în toată ţara, unde se construia Omul nou, făcut după chipul şi asemănarea lui Lenin, de această dată, căci Stalin fusese strâns de bunul Dumnezeu de pe acest pământ cu câţiva ani mai înainte.
Distrus complet şi grav bolnav, va fi "eliberat" şi internat în spitalele din Tulcea şi de la Foişorul de Foc din Bucureşti, unde, deşi în chinuri groaznice, îşi exercita ministerul cu mare sârg, mângâind mai ales pe cei care - numeroşi - îl vizitau zi şi noapte.
Va părăsi spitalele răstignit într-un căruţ de invalizi, cu ambele picioare paralizate, dar cu capul şi sufletul mai limpezi şi mai puternice decât oricând. Cu numirea în mână pentru Parohia "Sfânta Ana" din Oţeleni, ieşea la lumină şi, în soarele cald al zilei, va fi dus aici, cu interdicţia însă de a putea face vreun fel de pastoraţie. Ele - interdicţiile -vor fi slăbite în următorii ani, căci pr. Anton va începe o activitate duhovnicească de neînchipuit. Aflaseră de "preotul fără picioare" şi credincioşi din toate colţurile ţării care veneau să-i culeagă nectarul divin de pe buze.
Pensionându-se pe caz de boală (1978), şi obosit până peste poate, îşi va cumpăra o căsuţă în localitatea Barticeşti (Neamţ), unde se va muta mai târziu. Iar aici, pensionar şi obosit, şi chinuit de boală, va începe să se "odihnească" zi şi noapte, primindu-i neîncetat pe credincioşii care-i dibuiseră degrabă noul refugiu. Timp de 15 ani, casa sa, aflată la doi paşi de biserica satului, devenise un sanctuar frecventat de mai toţi preoţii Diecezei de Iaşi, şi, mai ales, de preoţii greco-catolici interzişi, şi pe care-i consola şi îi ajuta cu intenţii pentru Sfintele Liturghii.
În preajma Crăciunului din anul 1989, hidra comunistă primi o lovitură mortală (care, deşi păru că şi-a dat de tot duhul, încă nici acum nu odihneşte în pace), iar Barca lui Petru din România începu să iasă în larg. Fraţii din Provincia "Sfântul Iosif" începură să se adune din nou în conventuri şi, datorită mai ales ministrului provincial de atunci, pr. Gheorghe Patraşcu, chinuit şi el în închisori şi lagăre de muncă timp de "numai" şaisprezece ani, cât şi pr. Albert Petru, se apucară să pună bazele noului Seminar Franciscan, la Roman. Aici îl invitară să fie duhovnic şi stâlp spiritual pe pr. Anton care, cu tristeţe în suflet, îi părăsi pe credincioşii din Barticeşti şi, la vârsta de 68 de ani, îşi luă zborul spre tinerii seminarişti, care-l aşteptau nerăbdători. Dar nici aici nu avu pace, căci răniţii îl aflară imediat: copii, tineri şi bătrâni, mame şi taţi şi mulţimi întregi de seminarişti se aşezau la uşa cămăruţei şi aşteptau ore întregi ca părintele Anton să-i scufunde în piscina ologului de odinioară, apa milostivirii divine, de unde ieşeau mai curaţi decât atunci când fuseseră aduşi pe lume de mamele lor cucernice. N-avea timp nici să mănânce, iar timpul de somn era redus la câteva fărâme pe noapte. Vedea mulţimile înfometate şi însetate de Dumnezeu şi i se făcea milă de ele, şi nu îndrăznea să lase pe vreunul să plece fără să-i ofere măcar şi un colţ de pâine dumnezeiască. Asculta şi se ruga, acestea erau hrana lui de dimineaţă până seara şi de seară până dimineaţa, ani de zile.
Împlinise de curând 81 de ani, iar vederea îi slăbise într-atât încât zărea numai umbre în cei care-l asaltau cu necazurile lor, dar îi primea pe toţi cu aceeaşi dragoste cu care primise pe primul om care-l căutase la începuturile preoţiei sale.
Se apropia Sfântul Crăciun al anului 2006, iar pr. Anton se pregătea, şi-i pregătea şi pe credincioşi, ca de obicei, pentru întâlnirea cu PreaÎnaltul, care cobora în mijlocul oamenilor, scufundându-i iară şi iară în marea milă a Domnului. Se ruga mai mult decât de obicei şi mătura zilnic fiecare ungher al inimii sale cu mare grijă, pentru ca oaspetele divin să găsească loc potrivit pentru naşterea sa, iar în urechile sale răsunau de acum numai glasurile suave ale îngerilor, care se pregăteau să-l însoţească pe "Cel ce avea să vină". Se uneau cu ei vocile cristaline ale seminariştilor care repetau şi ei aceleaşi cântece de bun venit.
Sosise timpul mutării sale la Cer. Pr. Anton, înconjurat de fraţi şi de câteva rude apropiate, cu glasul stins, încheia rugăciunea Rozariului, şi cu aceasta şi viaţa sa pe acest pământ. Era seara zilei de 20 decembrie 2006. Închizându-şi ochii, ca pentru a vedea mai bine direcţia spre Rai, îşi aşeză inima în mâinile Preacuratei sale Mame, şi plecă spre Tatăl divin.
În celebrarea din ziua de miercuri, 17 septembrie 2025, la 100 de ani de la naşterea lui, vă invităm pe toţi ca, împreună cu Preasfinţitul nostru episcop Iosif Păuleţ, să-i aducem prinos de laudă şi de recunoştinţă bunului şi iubitorului de viaţă Dumnezeu, pentru minunile pe care le-a săvârşit în slujitorul său, pr. Anton Demeter, şi-l rugăm ca degrabă să-l aşeze în ceata sfinţilor săi.
Vă aşteptăm!
Pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu,
ministru provincial
