Întâlnirea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu parohii din Roma

Lectio divina

Aula Paul al VI-lea
Joi, 23 februarie 2012

Iubiţi fraţi,

Este pentru mine o mare bucurie să văd în fiecare an, la începutul Postului Mare, clerul meu, clerul din Roma, şi este frumos pentru mine să văd astăzi cât suntem de numeroşi. Eu credeam că în această mare aulă vom fi un grup aproape pierdut, dar văd că suntem o puternică armată a lui Dumnezeu şi putem intra cu forţă în acest timp al nostru, în bătăliile necesare pentru a promova, pentru a face să înainteze Împărăţia lui Dumnezeu. Ieri am intrat prin poarta Postului Mare, reînnoire anuală a Botezului nostru; aproape că repetăm catecumenatul nostru, mergând din nou în profunzimea fiinţei noastre de botezaţi, reluând, întorcându-ne la fiinţa noastră de botezaţi şi astfel încorporaţi în Cristos. În felul acesta putem încerca şi să conducem comunităţile noastre din nou în această comuniune intimă cu moartea şi învierea lui Cristos, să devenim mai conformi cu Cristos, să devenim tot mai realmente creştini.

Textul din Scrisoarea către Efeseni a sfântului Paul pe care l-am ascultat (4,1-16) este unul din marile texte ecleziale din Noul Testament. Începe cu autoprezentarea autorului: "Eu Paul, prizonierul în Domnul" (v. 1). Cuvântul grec desmios înseamnă "înlănţuit": Paul, ca un criminal, este în lanţuri, înlănţuit pentru Cristos şi astfel începe în comuniunea cu pătimirea lui Cristos. Acesta este primul element al autoprezentării: el vorbeşte înlănţuit, vorbeşte în comuniunea pătimirii lui Cristos şi astfel este în comuniune şi cu învierea lui Cristos, cu viaţa sa nouă. Noi, atunci când vorbim, trebuie să vorbim mereu în comuniune cu pătimirea sa şi să acceptăm şi pătimirile noastre, suferinţele şi încercările noastre, în acest sens: sunt tocmai dovezi ale prezenţei lui Cristos, că El este cu noi şi că mergem, în comuniune cu pătimirea sa, spre noutatea vieţii, spre înviere. "Înlănţuit", deci, este mai întâi un cuvânt al teologiei crucii, al comuniunii necesare a oricărui evanghelizator, a oricărui Păstor cu Păstorul suprem, care ne-a răscumpărat "dându-se", suferind pentru noi. Iubirea este suferinţă, este o dăruire, este o pierdere, şi tocmai în felul acesta este rodnică. Însă astfel, în elementul exterior al lanţurilor, al libertăţii care nu mai este prezentă, apare şi transpare şi un alt aspect: adevăratul lanţ care îl leagă pe Paul de Cristos este lanţul iubirii. "Înlănţuit din iubire": o iubire care dă libertate, o iubire care îl face capabil să facă prezent Mesajul lui Cristos şi pe Cristos însuşi. Şi acesta ar trebui să fie, şi pentru noi toţi, ultimul lanţ care ne eliberează, legaţi cu lanţul iubirii de Cristos. Astfel găsim libertatea şi adevăratul drum al vieţii şi putem, cu iubirea lui Cristos, să conducem la această iubire, care este bucuria, libertatea, şi pe oamenii încredinţaţi nouă.

Şi apoi zice "Vă îndemn" (Ef 4,1): este misiunea sa aceea de a îndemna, dar nu este un avertisment moralist. Îndemn din comuniunea cu Cristos; în cele din urmă, însuşi Cristos e cel care îndeamnă, care invită cu iubirea unui tată şi a unei mame. "Să vă comportaţi în mod vrednic de chemarea pe care aţi primit-o" (v. 1); adică, primul element: am primit o chemare. Eu nu sunt anonim sau fără sens în lume: există o chemare, există un glas care m-a chemat, un glas pe care îl urmez. Şi viaţa mea ar trebui să fie o intrare tot mai profundă pe drumul chemării, să urmez acest glas şi astfel să găsesc adevăratul drum şi să-i conduc pe alţii pe acest drum.

Sunt "chemat cu o chemare". Aş spune că avem marea primă chemare a Botezului, de a fi cu Cristos; a doua mare chemare de a fi Păstori în slujba sa şi trebuie să fim mereu în ascultarea acestei chemări, în aşa fel încât să putem să chemăm sau mai bine zis să ajutăm mai bine şi pe alţii pentru ca să audă glasul Domnului care cheamă. Marea suferinţă a Bisericii de astăzi în Europa şi în Occident este lipsa de vocaţii sacerdotale, însă Domnul cheamă mereu, lipseşte ascultarea. Noi am ascultat glasul său şi trebuie să fim atenţi la glasul Domnului şi pentru alţii, să ajutăm pentru ca să fie ascultare şi astfel să fie acceptată chemarea, să se deschidă un drum al vocaţiei de a fi Păstori cu Cristos. Sfântul Paul revine asupra acestui cuvânt "chemare" la sfârşitul acestui paragraf şi vorbeşte despre o vocaţie, despre o chemare care este la speranţă - chemarea însăşi este o speranţă - şi astfel demonstrează dimensiunile chemării: nu este numai individuală, chemarea este deja un fenomen dialogic, un fenomen în "noi"; în "eu şi tu" şi în "noi". "Chemare la speranţă". Vedem astfel dimensiunile chemării; ele sunt trei. Chemare, în cele din urmă, conform acestui text, spre Dumnezeu. Dumnezeu este sfârşitul; la sfârşit ajungem pur şi simplu în Dumnezeu şi tot drumul este un drum spre Dumnezeu. Însă acest drum spre Dumnezeu nu este niciodată izolat, un drum numai în "eu", este un drum spre viitor, spre reînnoirea lumii, şi un drum în acel "noi" al celor chemaţi care cheamă alţii, îi face pe ei să asculte această chemare. De aceea chemarea este mereu şi o vocaţie eclezială. A fi fideli faţă de chemarea Domnului implică a descoperi acest "noi" în care şi prin care suntem chemaţi, precum şi a merge împreună şi a realiza virtuţile necesare. "Chemarea" implică eclezialitatea, implică deci dimensiunea verticală şi orizontală, care merg în mod indisolubil împreună, implică eclezialitate în sensul de a ne lăsa ajutaţi de acel "noi" şi de a construi acest "noi" al Bisericii. În acest sens, sfântul Paul ilustrează chemarea cu această finalitate: un Dumnezeu unic, singur, dar cu această direcţie spre viitor; speranţa este în acel "noi" al celor care au speranţa, care iubesc în cadrul speranţei, cu câteva virtuţi care sunt tocmai elementele faptului de a merge împreună.

Prima este: "cu toată umilinţa" (Ef 4,2). Aş vrea să mă opresc puţin mai mult asupra acesteia pentru că este o virtute care în catalogul virtuţilor precreştine nu apare; este o virtute nouă, virtutea urmării lui Cristos. Să ne gândim la Scrisoarea către Filipeni, la capitolul doi: Cristos, fiind egal cu Dumnezeu, s-a umilit, acceptând formă de slujitor şi ascultând până la cruce (cf. Fil 2,6-8). Acesta este drumul umilinţei Fiului pe care noi trebuie să-l imităm. A-l urma pe Cristos înseamnă a intra pe acest drum al umilinţei. Textul grec spune tapeinophrosyne (cf. Ef 4,2): a nu ne gândi că suntem mari, a avea măsura justă. Umilinţă. Contrariul umilinţei este mândria, ca rădăcina tuturor păcatelor. Mândria care este aroganţă, care vrea mai ales putere, aparenţă, a apărea în ochii celorlalţi, a fi cineva sau ceva, nu are intenţia de a-i plăcea lui Dumnezeu, ci de a plăcea nouă înşine, de a fi acceptaţi de ceilalţi şi - să spunem - veneraţi de ceilalţi. "Eul" în centrul lumii: este vorba de eul meu mândru, care ştie totul. A fi creştin înseamnă a depăşi această ispită originară, care este şi nucleul păcatului strămoşesc: a fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu; a fi creştin înseamnă a fi adevărat, sincer, realist. Umilinţa este mai ales adevăr, a trăi în adevăr, a învăţa adevărul, a învăţa că micimea mea este tocmai măreţia, pentru că aşa sunt important pentru marea ţesătură a istoriei lui Dumnezeu cu omenirea. Tocmai recunoscând că eu sunt un gând al lui Dumnezeu, al construcţiei lumii sale, şi sunt de neînlocuit, chiar aşa, în micimea mea, şi numai în felul acesta, sunt mare. Acesta este începutul modului de a fi creştin: înseamnă a trăi adevărul. Şi numai trăind adevărul, realismul vocaţiei mele pentru alţii, cu alţii, în trupul lui Cristos, trăiesc bine. A trăi împotriva adevărului înseamnă mereu a trăi rău. Să trăim adevărul! Să învăţăm acest realism: a nu voi să apărem, ci a voi să plăcem lui Dumnezeu şi a face ceea ce Dumnezeu a gândit despre mine şi pentru mine şi astfel a-l accepta şi pe celălalt. Acceptarea celuilalt, care probabil este mai mare decât mine, presupune tocmai acest realism şi iubire a adevărului; presupune să mă accept pe mine însumi ca "gând al lui Dumnezeu", aşa cum sunt, în limitele mele şi, în felul acesta, în măreţia mea. A mă accepta pe mine însumi şi a-l accepta pe celălalt merg împreună: numai acceptându-mă pe mine însumi în marea ţesătură divină pot să-i accept şi pe ceilalţi care formează cu mine marea simfonie a Bisericii şi a creaţiei. Eu cred că micile umiliri, pe care zi de zi trebuie să le trăim, sunt salubre, pentru că ajută pe fiecare să recunoască propriul adevăr şi astfel să fim liberi de această glorie deşartă care este împotriva adevărului şi nu mă poate face fericit şi bun. A accepta şi a învăţa asta şi astfel a învăţa să accept poziţia mea în Biserică, mica mea slujire ca mare în ochii lui Dumnezeu. Şi tocmai această umilinţă, acest realism, ne face liberi. Dacă sunt arogant, dacă sunt mândru, aş vrea mereu să fiu plăcut şi dacă nu reuşesc sunt mizerabil, sunt nefericit şi trebuie să caut mereu această plăcere. În schimb când sunt umil am libertatea de a fi şi în contrast cu opinia prevalentă, cu gândurile altora, pentru că umilinţa îmi dă capacitatea, libertatea adevărului. Şi astfel, aş spune, să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne ajute, să ne ajute să fim realmente constructori ai comunităţii Bisericii; ca să crească, noi înşine să creştem în marea viziune a lui Dumnezeu, a acelui "noi", şi să fim mădulare ale Trupului lui Cristos, aparţinând astfel, în unitate, Fiului lui Dumnezeu.

Al doua virtute - dar să fim mai scurţi - este "blândeţea", spune traducerea românească (Ef 4,2), în greacă este praus, adică "blând"; şi aceasta este o virtute cristologică asemenea umilinţei, care înseamnă a-l urma pe Cristos pe acest drum al umilinţei. Astfel şi praus, a fi blând, este urmare a lui Cristos care spune: Veniţi la mine, eu sunt blând cu inima (cf. Mt 11,29). Asta nu înseamnă slăbiciune. Cristos poate să fie şi dur, dacă este necesar, dar mereu cu o inimă bună, rămâne mereu vizibilă bunătatea, blândeţea. În Sfânta Scriptură, uneori "cei blânzi" este pur şi simplu numele celor care cred, al turmei mici a săracilor care, în toate încercările, rămân umili şi fermi în comuniunea Domnului: a căuta această blândeţe, care este contrarul violenţei. A treia fericire. Evanghelia sfântului Matei spune: fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor poseda pământul (cf. Mt 5,5). Nu cei violenţi posedă pământul, la sfârşit rămân cei blânzi: ei au marea promisiune, şi astfel noi trebuie să fim chiar siguri de promisiunea lui Dumnezeu, a blândeţii care este mai puternică decât violenţa. În acest cuvânt al blândeţii se ascunde contrastul cu violenţa: creştinii sunt cei nonviolenţi, sunt opozanţii violenţei.

Şi sfântul Paul continuă: "cu îndelungă răbdare" (Ef 4,2): Dumnezeu este îndelung răbdător. În pofida slăbiciunilor noastre şi a păcatelor noastre, mereu din nou începe cu noi. Mă iartă, chiar dacă ştie că mâine voi cădea din nou în păcat; împarte darurile sale, chiar dacă ştie că suntem adesea administratori insuficienţi. Dumnezeu este îndelung răbdător, cu inimă mare, ne încredinţează bunătatea sa. Şi această îndelungă răbdare, această generozitate face parte tocmai din urmarea lui Cristos, din nou.

În sfârşit, "îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire" (Ef 4,2); mi se pare că tocmai din umilinţă urmează această capacitate de a-l accepta pe celălalt. Alteritatea celuilalt este mereu o povară. Pentru că este diferit celălalt! Dar tocmai această diversitate, această alteritate este necesară pentru frumuseţea simfoniei lui Dumnezeu. Şi trebuie, tocmai cu umilinţa în care recunosc limitele mele, alteritatea mea în confruntare cu celălalt, povara care sunt eu pentru celălalt, să devenim capabili nu numai să fim îngăduitori cu celălalt, ci, cu iubire, să găsim tocmai în alteritate şi bogăţia fiinţei sale şi a ideilor şi a fanteziei lui Dumnezeu.

Deci toate acestea folosesc ca virtute eclezială la construirea Trupului lui Cristos, care este Duhul lui Cristos, pentru ca să devină din nou exemplu, din nou trup şi să crească. Paul spune asta după aceea în concret, afirmând că toată această varietate de daruri, de temperamente, de a fi om, foloseşte pentru unitate (cf. Ef 4,11-13). Toate aceste virtuţi sunt şi virtuţi ale unităţii. De exemplu, pentru mine este foarte semnificativ că prima Scrisoare după Noul Testament, Prima Scrisoare a lui Clement, este adresată unei comunităţi, corintenilor, dezbinată şi suferindă datorită dezbinării (cf. PG 1, 201-328). În această Scrisoare, tocmai cuvântul "umilinţă" este un cuvânt cheie: sunt dezbinaţi pentru că lipseşte umilinţa, lipsa umilinţei distruge unitatea. Umilinţa este o virtute fundamentală a unităţii şi numai aşa creşte unitatea Trupului lui Cristos, devenim realmente uniţi şi primim bogăţia şi frumuseţea unităţii. De aceea este logic ca lista acestor virtuţi, care sunt virtuţi ecleziale, cristologice, virtuţi ale unităţii, să meargă spre unitatea explicită: "Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor" (Ef 4,5). O singură credinţă şi un singur Botez, ca realitate concretă a Bisericii care se află sub unicul Domn.

Botezul şi credinţa sunt inseparabile. Botezul este Sacramentul credinţei şi credinţa are un dublu aspect. Este un act profund personal: eu îl cunosc pe Cristos, mă întâlnesc cu Cristos şi am încredere în El. Să ne gândim la femeia care atinge haina sa în speranţa de a fi salvată (cf. Mt 9,20-21); se încredinţează Lui totalmente şi Domnul spune: Eşti salvată pentru că ai crezut (cf. Mt 9,22). Şi leproşilor, singurului care se întoarce, el spune: Credinţa ta te-a salvat (cf. Lc 17,19). Deci credinţa iniţial este mai ales o întâlnire personală, o atingere a hainei lui Cristos, o atingere din partea lui Cristos, a fi în contact cu Cristos, a ne încredinţa Domnului, a avea şi a găsi iubirea lui Cristos şi, în iubirea lui Cristos, cheia şi a adevărului, a universalităţii. Dar tocmai pentru aceasta, deoarece este cheie a universalităţii unicului Domn, această credinţă nu este numai un act personal de încredere, ci un act care are un conţinut. Fides qua cere fides quae, conţinutul credinţei, şi Botezul exprimă acest conţinut: formula trinitară este elementul esenţial al crezului creştinilor. El, în sine, este un "da" spus lui Cristos şi astfel lui Dumnezeu Trinitar, cu această realitate, cu acest conţinut care mă uneşte cu acest Domn, cu acest Dumnezeu, care are această Faţă: trăieşte ca Fiu al Tatălui în unitatea Duhului Sfânt şi în comuniunea Trupului lui Cristos. Deci, acest lucru mi se pare foarte important: credinţa are un conţinut şi nu este suficient, nu este un element de unificare dacă nu există şi nu este trăit şi mărturisit acest conţinut al unicei credinţe.

De aceea, "Anul Credinţei", Anul Catehismului - pentru a fi foarte practic - sunt legaţi în mod obligatoriu. Vom reînnoi Conciliul numai reînnoind conţinutul - condensat după aceea din nou - al Catehismului Bisericii Catolice. Şi o mare problemă a Bisericii actuale este lipsa de cunoaştere a credinţei, este "analfabetismul religios", aşa cum au spus Cardinalii vinerea trecută despre această realitate. "Analfabetism religios"; şi cu acest analfabetism nu putem să creştem, nu poate să crească unitatea. De aceea noi înşine trebuie să ne apropriem din nou acest conţinut, ca bogăţie a unităţii şi nu ca un pachet de dogme şi de porunci, ci ca o realitate unică ce se revelează în profunzimea şi frumuseţea sa. Trebuie să facem posibilul pentru o reînnoire catehetică, pentru ca să fie cunoscută credinţa şi astfel să fie cunoscut Dumnezeu, să fie cunoscut Cristos, să fie cunoscut adevărul şi să crească unitatea în adevăr.

Apoi toate aceste unităţi se termină în: "un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor". Tot ceea ce nu este umilinţă, tot ceea ce nu este credinţă comună, distruge unitatea, distruge speranţa şi face invizibilă Faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este Unul şi Unic. Monoteismul era marele privilegiu al lui Israel, care l-a cunoscut pe unicul Dumnezeu şi rămâne element constitutiv al credinţei creştine. Dumnezeul Trinitar - ştim asta - nu sunt trei divinităţi, ci este un singur Dumnezeu; şi vedem mai bine ce înseamnă unitate: unitate este unitate a iubirii. Este aşa: tocmai pentru că este cercul de iubire, Dumnezeu este Unul şi Unic.

Pentru Paul, aşa cum am văzut, unitatea lui Dumnezeu se identifică cu speranţa noastră. De ce? În ce mod? Pentru că unitatea lui Dumnezeu este speranţă, pentru că aceasta ne garantează că, la sfârşit, nu există diferite puteri, la sfârşit nu există dualism între puteri diferite şi contrastante, la sfârşit nu rămâne capul balaurului care s-ar putea ridica împotriva lui Dumnezeu, nu rămâne murdăria răului şi a păcatului. La sfârşit rămâne numai lumina! Dumnezeu este unic şi este singurul Dumnezeu: nu există altă putere împotriva Lui! Ştim că astăzi, cu relele pe care le trăim în lume tot mai crescânde, mulţi se îndoiesc de Atotputernicia lui Dumnezeu; ba chiar diferiţi teologi - chiar buni - spun că Dumnezeu n-ar fi Atotputernic, pentru că n-ar fi compatibil cu atotputernicia ceea ce vedem în lume; şi astfel ei vor să creeze o nouă apologie, să-l scuze pe Dumnezeu şi "să-l dezvinovăţească" pe Dumnezeu de aceste rele. Însă acesta nu este modul corect, pentru că dacă Dumnezeu nu este Atotputernic, dacă există şi rămân alte puteri, nu este cu adevărat Dumnezeu şi nu este speranţă, pentru că la sfârşit ar rămâne politeismul, la sfârşit ar rămâne lupta, puterea răului. Dumnezeu este Atotputernic, singurul Dumnezeu. Desigur, în istorie s-a dat o limită atotputerniciei sale, recunoscând libertatea noastră. Însă la sfârşit totul revine şi nu rămâne altă putere; aceasta este speranţa: că lumina învinge, iubirea învinge! La sfârşit nu rămâne forţa răului, rămâne numai Dumnezeu! Şi astfel suntem pe drumul speranţei, mergând spre unitatea singurului Dumnezeu, revelat prin Duhul Sfânt în singurul Domn, Cristos.

Apoi de la această mare viziune sfântul Paul coboară un pic la detalii şi spune despre Cristos: "Ridicându-se în înălţime, a dus captivă captivitatea, a dat daruri oamenilor" (Ef 4,8). Apostolul citează Psalmul 68, care descrie în mod poetic urcare lui Dumnezeu cu Arca Alianţei spre înălţimi, spre vârful Muntelui Sion, spre templu: Dumnezeu ca învingător care i-a depăşit pe ceilalţi, care sunt prizonieri şi, ca un adevărat învingător, împarte daruri. Iudaismul a văzut în aceasta mai degrabă o imagine a lui Moise, care urcă spre Muntele Sinai pentru a primi la înălţime voinţa lui Dumnezeu, Poruncile, nu considerate ca povară, ci ca darul de a cunoaşte Faţa lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu. Paul, la sfârşit, vede aici o imagine a urcării lui Cristos care urcă în sus după ce a coborât; urca şi trage omenirea spre Dumnezeu, face loc pentru trup şi sânge în Dumnezeu însuşi; ne trage spre înălţimea existenţei sale de Fiu şi ne eliberează de captivitatea păcatului, ne face liberi pentru că este învingător. Fiind învingător, El împarte daruri. Şi astfel am ajuns de la urcarea lui Cristos la Biserică. Darurile sunt charis ca atare, harul: a fi în harul, în iubirea lui Dumnezeu. Şi apoi carismele care concretizează charis în fiecare funcţie şi misiune: apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători pentru a edifica astfel Trupul lui Cristos (cf. Ef 4,11).

Nu aş vrea să intru acum într-o exegeză detaliată. Este foarte discutat aici ce anume înseamnă apostoli, profeţi... În orice caz, putem spune că Biserica este construită pe fundamentul credinţei apostolice, care rămâne mereu prezentă: Apostolii, în succesiunea apostolică, sunt prezenţi în Păstori, care suntem noi, prin harul lui Dumnezeu şi în pofida întregii noastre sărăcii. Şi suntem recunoscători lui Dumnezeu care a voit să ne cheme să fim în succesiunea apostolică şi să continuăm să edificăm Trupul lui Cristos. Aici apare un element care mi se pare important: slujirile - aşa numitele slujiri - sunt numite "daruri ale lui Cristos", sunt carisme; adică nu există această opoziţie: pe de o parte slujirea, ca un lucru juridic, şi pe de altă parte carismele, ca dar profetic, viu, spiritual, ca prezenţă a Duhului şi a noutăţii sale. Nu! Tocmai slujirile sunt dar al Celui Înviat şi sunt carisme, sunt articulaţii ale harului său; unul nu poate să fie preot fără să fie carismatic. Este o carismă a fi preot. De acest lucru - mi se pare - trebuie să ţinem cont mereu: a fi chemat la preoţie, a fi chemat cu un dar al Domnului, cu o carismă a Domnului. Şi astfel, inspiraţi de Duhul său, trebuie să căutăm să trăim această carismă a noastră. Numai în felul acest cred că se poate înţelege că Biserica în Occident al legat în mod indisolubil preoţia şi celibatul: a fi într-o existenţă escatologică spre ultima destinaţie a speranţei noastre, spre Dumnezeu. Tocmai pentru că preoţia este o carismă şi trebuie să fie legată şi cu o carismă: dacă n-ar fi asta şi ar fi numai un lucru juridic, ar fi absurd a impune o carismă, care este o adevărată carismă; însă dacă preoţia însăşi este carismă, este normal să convieţuiască împreună cu carisma, cu starea carismatică a vieţii escatologice.

Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne ajute să înţelegem tot mai mult aceasta, să trăim tot mai mult în carisma Duhului Sfânt şi să trăim astfel şi acest semn escatologic al fidelităţii faţă de singurul Domn, care tocmai pentru timpul nostru este necesar, cu descompunerea căsătoriei şi a familiei, care se pot reface numai în lumina acestei fidelităţi faţă de singura chemare a Domnului.

Un ultim punct. Sfântul Paul vorbeşte despre creşterea omului desăvârşit, car ajunge la măsura plinătăţii lui Cristos: nu vom mai fi prunci aflaţi în voia valurilor, duşi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii (cf. Ef 4,13-14). "Dimpotrivă, fideli adevărului în iubire, să creştem în toate pentru el" (Ef 4,15). Nu se poate trăi într-o pruncie spirituală, într-o pruncie de credinţă: din păcate, în această lume a noastră, vedem această pruncie. Mulţi, după prima cateheză, nu au mai mers înainte; probabil a rămas acest nucleu, probabil s-a şi distrus. Şi de altfel, ei sunt pe valurile lumii şi nimic altceva; nu pot, ca adulţi, cu competenţă şi cu profundă convingere, să expună şi să facă prezentă filozofia credinţei - ca să spunem aşa - marea măreţie, raţionalitatea credinţei care deschide ochii şi altora, care deschide ochii chiar despre ceea ce este bun şi adevărat în lume. Lipseşte acest a fi adulţi în credinţă şi rămâne pruncia în credinţă.

Desigur, în aceste ultime decenii, am trăit şi o altă folosire a cuvântului "credinţă adultă". Se vorbeşte despre "credinţă adultă", adică emancipată de Magisteriul Bisericii. Până când sunt sub mama, sunt prunc, trebuie să mă emancipez; emancipat de Magisteriu, sunt în sfârşit adult. Însă rezultatul nu este o credinţă adultă, rezultatul este dependenţa de valurile lumii, de opiniile lumii, de dictatura mijloacelor de comunicare, de opinia pe care toţi o gândesc şi o vor. Nu este adevărată emancipare, emanciparea de la comuniunea Trupului lui Cristos! Dimpotrivă, înseamnă a cădea sub dictatura valurilor, a vântului lumii. Adevărata emancipare este tocmai eliberarea de această dictatură, în libertatea fiilor lui Dumnezeu care cred împreună în Trupul lui Cristos, cu Cristos Înviat, şi astfel văd realitatea şi sunt capabili să răspundă la provocările din timpul nostru.

Mi se pare că trebuie să-l rugăm mult pe Domnul pentru ca să ne ajute să fim emancipaţi în acest sens, liberi în acest sens, cu o credinţă realmente adultă, care vede, arată şi poate să ajute şi pe alţii să ajungă la adevărata perfecţiune, la adevărata vârstă adultă, în comuniune cu Cristos.

În acest context există expresia frumoasă aletheuein en te agape, a fi adevăraţi în caritate, a trăi adevărul, a fi adevăr în caritate: cele două concepte merg împreună. Astăzi conceptul de adevăr este pun pic suspicios pentru că se face adevăr cu violenţă. Din păcate în istorie au existat şi episoade în care se încerca apărarea adevărului cu violenţa. Însă cele două sunt contrare. Adevărul nu se impune cu alte mijloace decât de la sine însuşi! Adevărul poate să ajungă numai prin intermediul său, propria lumină. Dar avem nevoie de adevăr; fără adevăr nu cunoaştem adevăratele valori şi cum vom putea ordona kosmos-ul valorilor? Fără adevăr suntem orbi în lume, nu avem drum. Marele dar al lui Cristos este tocmai că vedem Faţa lui Dumnezeu şi, chiar dacă în mod enigmatic, foarte insuficient, cunoaştem fondul, esenţialul adevărului în Cristos, în Trupul său. Şi cunoscând acest adevăr, creştem şi în caritate care este legitimarea adevărului şi ne arată că este adevăr. Aş spune chiar: caritatea este rodul adevărului - pomul se cunoaşte după roade - şi dacă nu există caritate, şi adevărul nu este propriu zis apropriat, trăit; şi unde este adevărul, se naşte caritatea. Slavă Domnului, vedem asta în toate secolele; în pofida faptelor negative, rodul carităţii a fost mereu prezent în creştinătate şi este prezent astăzi! Vedem asta în martiri, vedem asta în atâţia surori, fraţi, şi preoţi care îi slujesc cu umilinţă pe săraci, pe bolnavi, care sunt prezenţă a carităţii lui Cristos. Şi astfel sunt marele semn că aici este adevărul.

Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne ajute să aduce rodul carităţii şi să fim astfel martori ai adevărului său. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu