Instrumentum laboris al Celei de-a XII-a Adunări Generale Obişnuite a Sinodului Episcopilor

În aula "Ioan Paul al II-lea" a Sălii de Presă a Sfântului Scaun a avut loc Conferinţa de Presă de prezentare a Instrumentum laboris a Celei de-a XII-a Adunări Generale Obişnuite a Sinodului Episcopilor care va avea loc în Vatican în perioada 5-26 octombrie 2008 cu tema: "Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii".

Au intervenit ES Mons. Nikola Eterovic, secretar general al Sinodului Episcopilor, şi Mons. Fortunato Frezza, subsecretar al Sinodului Episcopilor.

Intervenţia ES Mons. Nikola Eterovic

I) Introducere

"La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" (In 1,1). Acesta este primul citat biblic din Instrumentum laboris, luat din prologul Evangheliei după sfântul Ioan. El permite să ne îndreptăm privirea spre misterul veşnic al lui Dumnezeu unul şi întreit care la plinirea timpurilor a voit să reveleze oamenilor viaţa sa ascunsă de secole şi de generaţii (cf. Col 1,26). În bunătatea sa infinită, Dumnezeu Tatăl nu a vorbit numai prin creaţie, efectuată prin intermediul Fiului preaiubit (cf. Col 1,16). El a voit să vorbească părinţilor şi prin intermediul profeţilor (Evr 1,1) care au fost inspiraţi de Duhul Sfânt. Apoi, în ultimele timpuri, Dumnezeu Tatăl a vorbit tuturor prin intermediul Fiului său "pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile" (Evr 1,2). Cuvântul făcut trup a locuit între ai săi (cf. In 1,14). Întrupându-se, cuvântul veşnic a intrat în timp şi în spaţiu, categorii proprii condiţiei umane. De fapt, zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi născut din Fecioara Maria, Isus Cristos a devenit în toate asemenea oamenilor în afară de păcat (cf. Evr 4,15). De aceea a trebuit să se exprime în mod uman, prin gesturi şi cuvinte care sunt relatate în Noul Testament, mai ales în evanghelii. Dar şi Scripturile din Vechiul Testament (Tora, Profeţii şi Scrierile sapienţiale) dau mărturie despre el (cf. In 5,39). Domnul Isus, care are cuvintele vieţii veşnice (cf. In 6,68), propune ceea ce a învăţat de la Tatăl care l-a trimis în lume (cf. In 14,24). "Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, pentru că el nu dă Duhul cu măsură" (In 3,34). În persoana lui Isus Cristos cuvintele şi gesturile se împletesc şi se completează în revelarea misterului de mântuire înfăptuit de Cuvântul făcut trup, de Cuvântul de iubire trăită până la sfârşit (cf. In 13,1), până la jertfa crucii, când Fiul ascultător şi-a dat Duhul său lui Dumnezeu Tatăl (cf. Lc 23,46). Atunci când nu a mai putut să vorbească, a continuat să reveleze abisul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni vărsându-şi sângele pentru mulţi, spre iertarea păcatelor (cf. Mt 26,28). Din coasta sa străpunsă cu suliţa, "a ieşit sânge şi apă" (In 19,34), simboluri ale Botezului şi Euharistiei, sacramente care marchează începutul şi culmea vieţii creştine. Revelaţia Domnului Isus a ajuns la vârf în misterul pascal: în pătimire, în moarte şi în înviere. El, glorificat şi înălţat la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, este prezent în diferite moduri în mijlocul discipolilor săi până la sfârşitul lumii. Conform voinţei sale, Domnul înviat continuă să fie prezent în Biserică mai ales prin intermediul pâinii cuvântului şi Euharistiei.

Acest mare mister de mântuire este încredinţat Bisericii ca tezaurul cel mai preţios care trebuie celebrat şi trăit, de asemenea trebuie vestit până la sfârşitul timpurilor. De aceea, este total logic ca Instrumentum laboris să se încheie cu mandatul Domnului Isus înviat, conform versiunii evanghelistului Marcu: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura" (Mc 16,15). Între aceşti doi poli, referinţa la Cuvântul veşnic şi mandatul misionar al Bisericii, se situează bogata reflecţie a documentului de lucru al următoarei adunări sinodale despre cuvântul lui Dumnezeu, despre importanţa sa capitală fie pentru viaţa Bisericii fie pentru misiunea sa în lumea contemporană.

II) Procedura sinodală

Instrumentum laboris, care este prezentat astăzi, reprezintă o etapă importantă în pregătirea adunării sinodale care va avea loc în Vatican în perioada 5-26 octombrie 2008. Este vorba de un proces lung şi exigent, rezultat al colaborării episcopilor din lumea întreagă, membri ai unicului colegiu episcopal având în frunte pe episcopul de Roma, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea.

De fapt, itinerarul pregătirii sinodale a început cu publicarea temei Celei de-a XII-a Adunări Generale Obişnuite a Sinodului Episcopilor: "Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii", care a avut loc la 6 octombrie 2006. Anterior, din încredinţarea pontifului roman, Secretariatul General al Sinodului Episcopilor a făcut o consultare a episcopatului catolic cerând să indice argumentele cele mai actuale pentru Biserica întreagă care după părerea lor putea să fie încredinţate discuţiei sinodale. Cuvântul lui Dumnezeu, temă semnalată de diferite puncte de vedere, a fost propunerea preferată de episcopi pe care Sanctitatea sa Benedict al XVI-lea a primit-o cu bunăvoinţă. Folosindu-se de colaborarea Consiliului Obişnuit şi ajutat de câţiva experţi, Secretariatul General al Sinodului Episcopilor a pregătit apoi Lineamenta, document care are ca scop să faciliteze reflecţia despre tema aleasă dinainte pentru aprofundarea Adunării Sinodale. Documentul Lineamenta, publicat la 27 aprilie 2007, în opt limbi (latină, franceză, engleză, italiană, poloneză, portugheză, spaniolă şi germană), conţinea şi întrebări destul de precise cu care se voia promovarea aprofundării la nivel capilar despre tema sinodală. Documentul a fost trimis, ca de obicei, celor 13 sinoade ale episcopilor din Bisericile Orientale Catolice sui iuris, celor 113 conferinţe episcopale, celor 25 dicasterii din Curia Romană şi Uniunii Superiorilor Generali. Aceste organisme trebuiau să favorizeze reflecţia la nivelul structurilor locale (mitropolii, dieceze, parohii, mişcări, asociaţii, grupuri de credincioşi etc.), să sintetizeze contribuţiile lor şi să trimită răspunsurile la Secretariatul General al Sinodului Episcopilor până în luna noiembrie 2007. Consiliul Obişnuit al Secretariatului General a studiat materialul abundent trimis care a fost sintetizat în documentul de faţă. El, într-un fel, reflectă percepţia la nivelul Bisericii Universale a importanţei temei următoarei adunări sinodale. În această privinţă, trebuie semnalat un mare interes faţă de temă, demonstrat şi de faptul că Lineamenta a fost tradus în limba chineză şi arabă. Instrumentum laboris permite să se constate marile roade ale reînnoirii biblice care a avut influenţe deosebite în domeniul liturgic, catehetic, exegetic, teologic şi spiritual ca urmare a promulgării constituţiei dogmatice Dei verbum din 18 noiembrie 1965, în urmă cu 43 de ani. În afară de asta, în anii care au urmat au fost publicate documente importante despre această temă, între care trebuie menţionat Catehismul Bisericii Catolice şi Compendiul său, ca şi două documente ale Comisiei Biblice Pontificale: Interpretarea Bibliei în Biserică şi Poporul ebraic şi Sfintele sale Scripturi în Biblia creştină.

III) Scopul Adunării Sinodale

În partea introductivă din Instrumentum laboris sunt indicate, între altele, aşteptările comune care provin din răspunsurile Bisericilor particulare, ca şi finalitatea Sinodului. Reflecţia sinodală ar trebui să favorizeze cunoaşterea şi iubirea cuvântului lui Dumnezeu care se revelează omului ca unui prieten, se întreţine cu el şi-l invită la comuniunea cu el (cf. DV 2). În afară de asta, prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu se doreşte întărirea comuniunii ecleziale, hrănirea chemării universale la mântuire, revigorarea misiunii la cei de aproape şi la cei de departe, reînnoirea fanteziei carităţii încercând să se contribuie la găsirea soluţiilor pentru atâtea probleme ale omului contemporan căruia îi este foame fie de pâine, fie de tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4). Mai concret, scopul Sinodului, conform Instrumentum laboris, este mai ales de natură pastorală şi misionară. Desigur, fiecare reflecţie eclezială trebuie să fie bine întemeiată pe aspecte doctrinare. De aceea, este important să se facă o referinţă teoretică esenţială încercând să se clarifice mai mult aspectele fundamentale ale adevărului despre revelaţie: despre cuvântul lui Dumnezeu, despre tradiţie, despre Biblie, despre magisteriu, care motivează şi garantează un valid şi eficient drum de credinţă. Pe această bază solidă se întemeiază apoi motive de natură pastorală: stimularea iubirii profunde faţă de Sfânta Scriptură pentru ca să aibă acces larg la ea credincioşii (cf. DV 22); practicarea mai mult a lectio divina, adaptată cum se cuvine la diferitele circumstanţe. În acest context apare vitală redescoperirea legăturii dintre cuvântul lui Dumnezeu şi liturgie care are punctul culminant în celebrarea sfintei Liturghii. În această privinţă, este indicativ că în Instrumentum laboris sunt prezentate des incidenţele pastorale, sugerate de episcopi, păstori ai turmei care a fost încredinţată grijii lor. Pentru a arăta ce trebuie făcut în acest domeniu, este suficient de amintit că Biblia a fost tradusă în 2.454 de limbi, în timp ce în lume sunt până la 6.700 de limbi, din care 3.000 sunt considerate ca principale. Biblia este cartea cea mai tradusă şi răspândită în lume, dar, din păcate, nu este foarte citită. Conform recentelor investigaţii Gfk-Eurisko, numai 38% dintre italienii practicanţi au citit un text biblic în ultimele 12 luni. Procentajul coboară la 27% dacă se ia în considerare populaţia italiană adultă. Majoritatea de peste 50% consideră Sfânta Scriptură greu de înţeles, în Italia şi în alte ţări consultate. Desigur, lumea are nevoie să fie introdusă şi condusă la o înţelegere eclezială a Bibliei.

Sinodul îşi propune să prezinte din nou unitatea dintre pâinea cuvântului şi a Euharistiei, dintre izvorul vieţii creştine orientată spre caritate şi spre misiune. De fapt, cuvântul lui Dumnezeu este la originea unei chemări. Adresat multora, prin harul Duhului Sfânt, el creează comuniune, inspiră iniţiative de caritate activă în favoarea săracilor şi a celor lipsiţi de bunuri materiale şi spirituale şi, prin propriul său dinamism, deschide inimile la misiune pentru ca tot ceea ce creştinul a primit în mod gratuit să împărtăşească cu alţii. De aceea, următoarea adunare sinodală va avea două puncte de referinţă importante. Primul este precedentul Sinod despre Euharistie şi al doilea este Anul Paulin care va începe la 29 iunie, cu patru luni înainte de celebrarea sinodală. Amintirea sfântului Paul, apostolul neamurilor, va trezi un reînnoit elan misionar al Bisericii în favoarea întregii omeniri. Centrul acestui dinamism rămâne celebrarea Euharistiei duminicale, izvor şi culme a vieţii şi a misiunii Bisericii. După reflecţia despre liturgia Euharistiei este logic să se aprofundeze liturgia cuvântului, parte integrantă a sfintei Liturghii, memorial, sacrificiu şi ospăţ de nuntă a mielului jertfit pentru mântuirea oamenilor. De altfel, exortaţia apostolică postsinodală Sacramentum caritatis a dedicat numerele 43-46 liturgiei cuvântului. Aşadar, această temă va fi reluată şi aprofundată ulterior.

IV) Structura Instrumentum laboris

Instrumentum laboris este împărţit în trei părţi, reluând aproape literal tema Adunării Sinodale: 1) Misterul lui Dumnezeu care ne vorbeşte; 2) Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii; 3) Cuvântul lui Dumnezeu în misiunea Bisericii. Desigur, este o parte introductivă, cu indicaţii preliminare utile, şi concluzia în care sunt prezentate ideile fundamentale ale documentului.

1) Prima parte, "Misterul lui Dumnezeu care ne vorbeşte", este împărţită în trei capitole. În primul se încearcă să se explice conţinutul termenului cuvântul lui Dumnezeu care asumă o întindere importantă în revelaţia divină. Documentul prezintă şapte semnificaţii care sunt diferite, dar complementare. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu este ca un cântec armonios pe mai multe voci. Toate conduc la Isus Cristos, Cuvânt întrupat, expresie deplină şi perfectă a cuvântului lui Dumnezeu. Prin voinţa lui Dumnezeu unul şi întreit, cuvântul lui Dumnezeu este încredinţat Bisericii care devine de aceea, într-un anumit fel, sacrament al cuvântului lui Dumnezeu.

Capitolul al doilea este dedicat temei inspiraţiei şi adevărului Sfintei Scripturi, ca şi raportului său cu cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt i-a inspirat pe autorii sacri şi garantează unitatea Scripturii, compusă din 73 de cărţi, 46 ale Vechiului Testament şi 27 ale Noului Testament. Însă Duhul Sfânt cere colaborarea omului care este şi adevărat autor al Scripturii. Graţie Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu devine realitate liturgică şi profetică. Înainte de a fi carte, Sfânta Scriptură este veste (kerygma), mărturia Duhului Sfânt despre prezenţa lui Cristos în Biserica sa.

Însăşi Biblia atestă noncoincidenţa între Scriptură şi Cuvântul lui Dumnezeu care depăşeşte cartea şi ajunge la om şi prin intermediul Bisericii, tradiţie vie. Însă Sfânta Scriptură este atestare a relaţiei dintre Dumnezeu şi om; o luminează şi o orientează în manieră sigură. Aşadar, se impune raportul dintre tradiţie, Scriptură şi magisteriu printr-o corectă interpretare eclezială a Sfintei Scripturi.

Capitolul al treilea reafirmă atitudinea pe care ar trebui s-o aibă credinciosul în faţa cuvântului lui Dumnezeu. Ea este caracterizată de ascultare: faţă de Dumnezeu, care vorbeşte, se datorează ascultarea credinţei şi o abandonare liberă de noi înşine (cf. DV 5). Asta se întâmplă la nivel personal şi comunitar, în comuniunea Bisericii. De aceea cuvântul lui Dumnezeu transformă viaţa celor care-l ascultă şi caută să-l pună în practică. Exemplul excelent al acestei atitudini este Maria, mama lui Isus, Fecioara ascultării. Printre figurile de ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu care au devenit apoi mari evanghelizatori, Instrumentum laboris îi aminteşte pentru Vechiul Testament: Abraham, Moise, profeţii, iar pentru Noul Testament: sfinţii Petru şi Paul, ceilalţi apostoli, evangheliştii.

2) Partea a doua, "Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii", este împărţită în două capitole. Cuvântul lui Dumnezeu dă viaţă Bisericii care se naşte şi trăieşte din cuvântul lui Dumnezeu, constată primul capitol. Cuvântul lui Dumnezeu susţine Biserica de-a lungul pelerinajului său spre patria cerească. În puterea Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu impregnează şi animă toată viaţa Bisericii.

Apoi, capitolul al doilea descrie cuvântul lui Dumnezeu în multiplele servicii ale Bisericii. Slujirea cuvântului, care se exprimă în diferite moduri, are ca loc privilegiat celebrările liturgice. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru Euharistie unde are loc unica întâlnire a credincioşilor cu Dumnezeu care continuă să vorbească Bisericii sale, adunată în fiecare duminică, ziua Domnului, şi în sărbătorile de poruncă. De aceea, trebuie îngrijită bine liturgia cuvântului, lecturile, omilia, rugăciunea credincioşilor, părţi esenţiale ale sfintei Liturghii. Şi în celebrarea altor sacramente ar trebui să fie mai valorizat cuvântul lui Dumnezeu. Apoi documentul prezintă din nou actualitatea practicii lectio divina la nivel comunitar şi personal. Se subliniază importanţa studiului teologiei şi îndeosebi a exegezei, conform simţului Bisericii, adică interpretând Scriptura în contextul tradiţiei vii a Bisericii, valorizând moştenirea sfinţilor părinţi şi rămânând în ascultare atentă a indicaţiilor magisteriului. În felul acesta specialiştii Scripturii dau un ajutor preţios păstorilor în contact direct cu credincioşii. Redescoperirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie să ducă la o diaconie tot mai bună, slujire a carităţii, care este caracteristică esenţială a Bisericii voită de Isus Cristos.

3) Partea a treia, "Cuvântul lui Dumnezeu în misiunea Bisericii", este împărţită în trei capitole. În primul se reafirmă misiunea Bisericii în proclamarea cuvântului lui Dumnezeu în vederea construirii împărăţiei lui Dumnezeu. Această misiune se îndeplineşte prin evanghelizare şi cateheză. Inima amândurora este cuvântul lui Dumnezeu.

În capitolul al doilea se arată cum se realizează chemarea comună a credincioşilor ca să primească şi să dăruiască cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, el trebuie să fie la dispoziţia tuturor în orice timp. Desigur, există diversitate de misiuni şi de responsabilităţi în această misiune eclezială. Se precizează, în mod deosebit, că episcopilor le revine responsabilitatea de a-i instrui pe credincioşi cu privire la folosirea corectă a Sfintei Scripturi. În această misiune importantă, ei sunt ajutaţi de preoţi şi de diaconi. Persoanele consacrate au un rol special în a propune poporului lui Dumnezeu bogăţia Bibliei. Apoi, credincioşii laici sunt chemaţi să cunoască tezaurul Scripturii şi să facă să strălucească noutatea evangheliei în viaţa lor de fiecare zi, în familie şi în societate.

Capitolul al treilea este dedicat raporturilor ecumenice şi interreligioase, fără a uita legăturile Bibliei cu aceia care se declară departe de Biserică sau chiar necredincioşi. Este vorba de dialogul care în mod normal însoţeşte misiunea.

Sfânta Scriptură este o importantă legătură de unitate cu ceilalţi creştini, membri ai Bisericilor şi comunităţilor creştine. În afară de sacramentul Botezului, venerarea Scripturilor îi uneşte pe toţi cei care cred în Dumnezeu unul şi întreit, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, al cărui mister este revelat şi în Biblie.

Un raport cu totul special îi uneşte pe creştini cu evreii, cu care împărtăşesc o bună parte din Scripturi, denumită de creştini Vechiul Testament. De altfel, pentru a înţelege în mod adecvat însăşi persoana lui Isus Cristos, este necesară recunoaşterea lui ca fiu al poporului ebraic, deoarece Isus este evreu şi este aşa pentru totdeauna (cf. Instrumentum laboris [IL] 54).

Se fac consideraţii importante cu privire la credincioşii care aparţin religiilor tradiţionale şi cu privire la cei care au scripturile lor sfinte (hinduismul, budismul, taoismul) şi, în mod deosebit, islamul. Chiar dacă creştinismul este mai curând religia persoanei lui Isus Cristos şi nu a cărţii, faptul că are Sfânta Scriptură reprezintă un punct important în dialogul interreligios.

Apoi, se scoate în evidenţă importanţa Bibliei pentru cultura numeroaselor popoare, mai ales din aşa-numitul Occident pentru care această carte reprezintă "marele cod", fundament comun pentru căutarea unui umanism autentic căruia, aşa cum afirmă Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, creştinismul are de oferit "cea mai puternică forţă de reînnoire şi de ridicare, adică iubirea lui Dumnezeu care devine iubire umană" (IL 58).

V) Contribuţia Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea

La sfârşitul acestei scurte prezentări a Instrumentum laboris, este necesar să amintim marea contribuţie a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, aşa cum rezultă din numeroase citate din document. Există diferite motive pentru prezenţa abundentă a gândirii pontifului roman. El este episcop de Roma, cap al corpus episcoporum, şi este normal ca membrii aceluiaşi colegiu episcopal să fie atenţi la hotărârile sale, caracterizate de carisma petrină. Apoi, el este preşedintele Sinodului Episcopilor şi deci urmăreşte îndeaproape etapele pregătirii Adunării Sinodale, dând indicaţii preţioase, ca şi în cazul întâlnirii Consiliului Obişnuit al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor. Înţelegerea Scripturii fiind de importanţă vitală în Biserică, Sfântul Părinte a vorbit de multe ori despre aceasta, îmbogăţind reflecţia teologică şi spirituală despre această temă. Apoi, tema a fost obiect al numeroaselor sale studii, de la comentariul încă valabil la constituţia dogmatică Dei Verbum, scrisă pe când era tânăr teolog care a participat la discuţiile Conciliului Vatican II, până la cartea Isus din Nazaret, citată în Instrumentum laboris. Din alte intervenţii ale pontifului roman cu privire la această temă, îmi permit să amintesc discursul Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii, rostit cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la promulgarea constituţiei Dei Verbum, ca şi Angelus din 6 noiembrie 2005, despre aceiaşi temă (cf. IL 8).

Pentru a încheia, mă refer la două afirmaţii semnificative ale Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea. Prima descrie bine aptitudinea cu care părinţii sinodali se străduiesc să aprofundeze tema Adunării Sinodale: "Biserica nu-şi trage viaţa sa din ea însăşi, ci din evanghelie şi pornind de la evanghelie ea nu încetează să se orienteze în pelerinajul său". De aceea, trebuie cercetat cuvântul lui Dumnezeu pentru a şti cum să răspundem provocărilor ecleziale şi sociale ale omului concret, cetăţean al lumii contemporane complexe.

Fraza a doua conţine dorinţa unei reînnoiri autentice a Bisericii, întemeiată pe o hermeneutică a continuităţii cu marea tradiţie eclezială: "Biserica trebuie să se reînnoiască şi să reîntinerească mereu şi cuvântul lui Dumnezeu, care nu îmbătrâneşte niciodată şi nici nu se epuizează vreodată, este mijloc privilegiat pentru acest scop. De fapt, cuvântul lui Dumnezeu, prin intermediul Duhului Sfânt, ne conduce mereu din nou la tot adevărul (cf. In 16,13)". De aceea, nu surprinde faptul că din frecventarea cuvântului lui Dumnezeu, îndeosebi prin lectio divina, însoţită de rugăciune, Sfântul Părinte doreşte pentru Biserică o "nouă primăvară spirituală" (IL 12).

Încredinţându-ne mijlocirii fericitei Fecioare Maria şi a tuturor sfinţilor care au ajuns la idealul de viaţă eroică de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele hrănindu-se din cuvântul lui Dumnezeu, formulăm promisiuni ca propunerea Sfântului Părinte să se poată realiza şi prin intermediul Sinodului Episcopilor pentru binele Bisericii şi al întregii omeniri.

*

Intervenţia Mons. Fortunato Frezza

Temă şi teme

Cuvântul lui Dumnezeu este o temă uriaşă şi pentru o mare adunare cum este Sinodul Episcopilor, nu atât datorită cantităţii sale, întinderii sale, cât mai ales datorită înălţimii şi adâncimii sale (cf. Ef 3,18), datorită demnităţii, datorită sfinţeniei, datorită originii, istoriei, destinaţiei sale. Este o temă monumentală cuvântul revelat, ieşit din gura lui Dumnezeu pentru a se stabili pe pământ ca o arcă sfântă, a se planta ca o cruce şi a se replasa în ceruri la sfârşitul timpurilor ca altar veşnic, monument cu mult mai peren decât un bronz pământesc, decât o amintire oraţiană.

Aşadar, Biserica este abilitată de Domnul său să primească, să trăiască şi să vestească acest cuvânt divin prin slujirea păstorilor săi şi ascultarea fidelă a fiilor săi. Oricât este de mare şi înalt, acest cuvânt este dat oamenilor, este născut pentru ei. Această măreţie apare în mod suficient în broşura care este făcută publică astăzi în această sală. Instrumentum laboris al unui Sinod este o lucrare teologică despre cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum Biserica de astăzi îl poartă cu sine pentru viaţa sa internă şi pentru toţi cei cărora Biserica se adresează. Unii ar putea obiecta: "Cuvântul lui Dumnezeu este scris, deci pentru sinod ar fi suficient să se ia în mână Biblia; de ce să mai scriem o altă carte?". Întrebarea îşi are răspuns chiar în Instrumentum laboris, care se autojustifică drept document ajutător, expresie a actualităţii cuvântului, a contemporaneităţii sale cu Biserica Universală. În orice caz, în acest document marile chestiuni doctrinare, catehetice, liturgice, pastorale referitoare la revelaţia divină şi parcursul său în Biserică sunt toate schiţate, elaborate cel puţin embrionar.

Pentru aceasta, în marea temă încredinţată meditării şi dialogului sinodului îşi găsesc loc diferitele teme care ating Biserica în identitatea sa specifică şi în slujirea sa în favoarea popoarelor pământului. În mod aproximativ am putea aminti aceste teme: originea divină a cuvântului, întinderea sa, inspiraţia, scopul mântuitor, imunitatea de eroare, destinaţia universală, scrierea, cartea, cărţile, transmiterea, tradiţia, magisteriul, liturgia, predica, evlavia, studiul, învăţământul, vestirea, cateheza.

Teme speciale

Părinţilor sinodali li se cere o dezbatere de amploare care are o ascendenţă istorică bogată într-o valoare eclezială supremă: Conciliul Vatican II. Am putea spune că Instrumentum laboris este, într-un fel, ca o anumită reelaborare a constituţiei conciliare Dei Verbum, trecută prin experienţa, meditaţia, reflecţia teologică, practica pastorală a Biserici în ultima parte a secolului al XX-lea şi primii ani ai secolului al XXI-lea.

Această descendenţă este semnificativă pentru Biserica de astăzi deoarece califică la nivel înalt acţiunea următorului sinod, lăsând nejustificate anumite temeri răspândite de involuţie. Este vorba de un racord de colegialitate între conciliu şi sinod care manifestă şi în acelaşi timp onorează demnitatea locului de naştere, prin frumuseţea unui organism dezvoltat şi promiţător.

De aceea lucrările sinodale se vor inspira din Instrumentum laboris ca dintr-un depozit conciliar evoluat. Probabil că va fi greu ca toate temele să fie dezbătute şi redactate în mod complet fie în ceea ce priveşte profunzimea, fie în ceea ce priveşte numărul, asta şi pentru că Instrumentum laboris nu trebuie să fie considerat un tratat academic. Oricum, între temele care ar putea fi meditate util în vederea pastoraţiei de astăzi a Bisericii aş vrea să amintesc trei: grafia, geografia, omilia.

Grafia: Este actul prin care autorul uman pune în scris revelaţia comunicată lui de către Dumnezeu. Ar putea să apară o temă tehnică şi aridă sau densă în interes numai pentru scriitorul sacru, dar nu pentru cel care găseşte deja pregătită Scriptura şi începe s-o citească. În realitatea lucrurile nu sunt chiar aşa. Ştiinţa, teologia şi Biserica ne spun că implicarea antropologică a unui subiect uman în scrierea unui cuvânt divin perceput în interior, în afară de faptul că posedă o fascinaţie specifică, ajunge la un rezultat caracteristic, aşa încât scrierea unui om se distinge ca şi cuvânt al lui Dumnezeu. Şi haina umană a cărţii, ca un trup de carne pentru suflet, nu este nesemnificativă pentru revelaţia divină. În schimb, acest principiu permite o lectură perspicace a Sfintei Scripturi, concurând la soluţia anumitor obscurităţi, adevărate sau presupuse, sau a aşa-numitelor "pagini dificile" ale Bibliei.

Geografia: Un alt capitol fascinant, analog cu anteriorul, este cel pe care l-aş numi caracterul topografic al revelaţiei. De fapt, şi locurile pământeşti au marcat actele revelatoare ale lui Dumnezeu până să ne permită să trasăm o geografie a revelaţiei. Şi în acest caz geografia nu este nesemnificativă pentru revelaţia lui Dumnezeu. Nu am reuşi să ne imaginăm teofania de la Sinai că a avut loc la porţile unei cetăţi sau, mai înainte încă, în palatul faraonului. Diversitatea siturilor geografice reflectă, în mod analog, într-o anumită manieră, multitudinea autorilor sacri şi a modului lor de a scrie.

Lectura biblică, ajutată de un itinerar, fie el mintal, prin locurile fizice ale cuvintelor şi ale actelor revelatoare ale lui Dumnezeu, asigură un acces conştient şi sapienţial la adevărul inspirat. Nu e vorba pur şi simplu de "locuri sfinte" exterior stereotipe, ci de ambiente care permit o înţelegere cât mai integrală cu putinţă a cuvântului scris. În afară de asta, această vastă geografie favorizează ceea ce este numită actualizare a cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, dacă cuvântul lui Dumnezeu a urmat o dată acest parcurs pământesc, gândurile noastre despre dialogul interreligios, ecumenism, pacea între popoare ar putea să se orienteze mai bine, meditând şi trăind cuvântul lui Dumnezeu care ne-a precedat pe aceste drumuri.

Omilia: Conciliul din Trento a făcut obligatorie omilia la Liturghiile festive, în virtutea principiului că lecturile biblice în liturgie au nevoie de explicaţie. A explica înseamnă a expune Scriptura cu un limbaj util înţelegerii şi realizării. De aceea este vorba de o mediere între textul sacru şi ascultătorii din diferitele locuri şi timpuri ale Bisericii. De aceea, se poate spune că omilia este ca o prelungire explicativă a Bibliei, o "lectură de azi" a cuvântului revelat.

Omilia este un act eminamente pastoral care merge în sensul slujirii cuvântului, ca semn inalienabil al misiunii Bisericii, imperativ originar adresat fiecărui discipol chemat şi trimis. În Instrumentum laboris nu se găseşte nici un capitol intitulat "Omilia", dar cuvântul apare de opt ori, ceea ce vrea să însemne că ea este temă prezentă şi exigenţă răspândită. Este urgenţă de vestire şi în mod specific semn de celebrare liturgică integrală. De fapt, liturgia şi omilia se constituie reciproc: una este în cealaltă, se califică reciproc, se amintesc în mod indisolubil, ba chiar în mod sacramental.

Este adevărat că orice efort de a citi Biblia, individual sau în grup, este acces la misterul sfânt al lui Dumnezeu care vorbeşte şi invită la relaţie şi la comuniune, dar liturgia, mai ales cea euharistică, este locul originar al "înţelegerii scripturilor" (cf. Lc 24,27); Eucharistia est sacramentum verbi (Cusanus, Sermo XXLX, 2, 16), care trezeşte mai întâi lumina cunoaşterii şi apoi harul faptelor. Şi, întocmai, omilia are acest privilegiu de companie prealabilă în pragul adevărului intim al cuvântului şi de caritate ministerială a cuvântului în ziua de azi a fraţilor.

(Vatican, 12 iunie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu