|
| © Agenţia SIR |
de Angelo Lameri
Când vorbim despre Liturgia Orelor sau Oficiul Divin ne referim la acea modalitate specifică de rugăciune care cuprinde întreaga zi, ritmând momentele în raport cu misterul lui Cristos. Această modalitate de rugăciune liturgică, în mod esenţial biblică, este caracterizată de laudă. Însă nu este vorba de o acţiune numai umană, adică de lauda şi de adoraţia care de pe pământ se înalţă spre cer, de la om la Dumnezeu, ci de participarea Bisericii la lauda pe care Cristos o adresează Tatălui. Aşa cum scrie Sfântul Paul al VI-lea în constituţia apostolică Laudis Canticum, citând Sacrosanctum Concilium, Cristos este cel care, asumând natura umană, a introdus pe acest pământ acel imn care este cântat veşnic şi sediile cereşti asociindu-şi toată comunitatea oamenilor în înălţarea către Tatăl a cântului de laudă (SC 83). Lauda Bisericii şi a creştinului găseşte, aşadar, demnitatea sa în faptul că "participă la însăşi pietatea Unicului-Născut faţă de Tatăl şi la acea rugăciune pe care în viaţa pământească a exprimat-o prin cuvinte şi care acum, de asemenea, continuă fără întrerupere în numele şi spre mântuirea întregului neam omenesc, în toată Biserica şi în toţi membrii ei" (Principii şi norme pentru Liturgia Orelor / PNLO, 7).
Tocmai pentru asta, PNLO 9 afirmă că "exemplul şi porunca Domnului şi a apostolilor de a ne ruga mereu şi cu stăruinţă nu trebuie considerate ca o normă pur legală, ci ţin de esenţa intimă a Bisericii înseşi, care este comunitate, şi care trebuie să-şi manifeste ca atare, când se roagă, caracterul ei comunitar".
Aici sunt subliniate două realităţi: dimensiunea fundamental eclezială a Liturgiei Orelor şi dimensiunea intrinsec rugătoare a Bisericii, pe care o manifestă rugăciunea la diferite ore. Eclezialitatea Liturgiei Orelor este legată de faptul că întreaga Biserică este subiect care se roagă şi că toţi sunt glas al ei cu titlu deplin: ea este expresia unui popor în întregime sacerdotal, pentru că "Cristos săvârşeşte în Duhul Sfânt, prin Biserica sa, lucrarea răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu nu numai atunci când se celebrează Euharisia şi se administrează sacramentele, ci şi, înaintea altor practici de pietate, atunci când se reuneşte comunitatea, când se celebrează Liturgia Orelor" (PNLO, 13).
În acelaşi mod în rugăciunea sa, Biserica manifestă propria natură de comunitate, care oprindu-se în timp în forma laudei, a aducerii de mulţumire, a mijlocirii pentru toţi oamenii, proclamă zilnic în faţa lumii primatul lui Dumnezeu şi recunoaşte iubirea sa gratuită.
Aşadar, Liturgia Orelor încardinează în timpul omului timpul lui Dumnezeu. Dacă este rugăciunea lui Cristos la care asociază comunitatea celor botezaţi, momentele în care ea se desfăşoară au valoare de comemorare a evenimentelor mântuitoare. Cele două "ore" fundamentale ale zilei sunt de fapt Laudele şi Vesperele, răsăritul soarelui şi apusul său. Dimineaţa marchează, cu zorile, apariţia luminii şi pune capăt tăcerii nopţii, în timpul căreia obscuritatea şi întunericul, asociate la somn, l-au pus pe om în faţa fragilităţii sale, făcându-l să trepideze pentru un destin de moarte şi tăcere care îl aşteaptă. Dacă noaptea este timpul trepidaţiei şi al aşteptării (cf. Ps 129,6), dimineaţa, cu victoria luminii asupra întunericului, este promisiune de noutate, reaprinde speranţa. PNLO 38 explică această veste de speranţă asociind rugăciunea laudelor la memorialul învierii Domnului: "În plus, această oră care se recită când apare noua lumină a zilei reaminteşte învierea Domnului Isus care este lumina adevărată ce luminează pe toţi oamenii (cf. In 1,9) şi «soarele dreptăţii» (Mal 3,20) «cel care răsare din înălţime» (Lc 1,78). De aceea, să înţelegem bine îndemnul Sfântului Ciprian: «Trebuie să ne rugăm dimineaţa pentru ca prin rugăciunea de dimineaţă să fie celebrată învierea Domnului»".
Sfârşitul zilei, la apusul soarelui, asumă în schimb o referinţă la misterul crucii Domnului. De fapt, citim în PNLO 39: "Cinstim, de asemenea, răscumpărarea prin rugăciunea pe care o îndreptăm «ca pe fumul de tămâie înaintea Domnului» şi prin care «ridicarea mâinilor noastre» devine «o jertfă de seară». Aceasta «se poate înţelege într-un sens şi mai sfânt despre acea jertfă adevărată de seară, care este săvârşită seara de către Domnul Mântuitorul, în timp ce apostolii stau la cină, când a început preasfintele mistere ale Bisericii sau despre acea jertfă de seară pe care el însuşi, a doua zi, adică la sfârşitul veacurilor, prin înălţarea mâinilor sale, s-a oferit Tatălui pentru mântuirea lumii întregi»".
(După Agenţia SIR, 12 august 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
