de Alfonso V. Amarante
Printr-o coincidenţă providenţială la 1 august Biserica celebrează comemorarea liturgică a Sfântului Alfons Maria de Liguori (1696-1787), învăţător al Bisericii şi patron al duhovnicilor şi moraliştilor, şi iertarea de la Assisi, adică posibilitatea de a putea obţine indulgenţa plenară pe care Papa Honoriu al III-lea i-a acordat-o Sfântului Francisc, la 2 august 1216.
Această dată oferă posibilitatea de a face o dublă reflecţie. Prima despre Alfons Maria de Liguori. A doua se axează pe sărbătoarea iertării instituită de Francisc, siglă a darului milostivirii, prin sacramentul Reconcilierii.
Alfons este cunoscut mai mult ca distins moralist, mariolog şi cântăreţ al sfântului Crăciun. În realitate el este mult mai mult. Este înainte de toate un păstor care din iubire faţă de poporul său nu ezită să-şi murdărească mâinile, înfruntând problematici morale sensibile, condensând în scrieri teologice experienţa sa şi oferind-o viitorilor păstori şi lucrători pastorali.
Ca teolog el a ales perspectiva realităţii simple luminate de mâna providenţială a lui Dumnezeu. Scrierile sale se nasc din ascultarea şi analizarea motivelor oamenilor fără speranţă. De fapt, orele lungi petrecute pentru a-i primi pe penitenţi, meditarea Cuvântului declinat în vestirea de mântuire ca speranţă sigură, îi permite să dea jos toga avocatului din forul napolitan, pentru a exercita munus sacerdotală de a binecuvânta, a sfinţi şi a conduce.
Tocmai ascultarea celor care sunt departe de un drum de credinţă îl va face să reflecteze asupra raportului dintre lege şi conştiinţă. Dintre ceea ce se înţelege ca obligaţie şi ceea ce se crede că este bine. Dintre adevărul absolut şi binele posibil de făcut aici şi acum. Este conştient că persoana umană este mereu cufundată în timpul său. Numai pe drumul devenirii zilnice omul cu acţiunile sale se realizează trăind experienţa binelui care trebuie să-l conducă la adevăr.
Ca un adevărat artizan al sufletului, începe să studieze tratatele de teologie morală din timpul său. Notează ceea ce îl convinge şi cu privire la ceea ce se îndoieşte. Cizelează gândirea sa în lumina câtorva constante care sunt ca o coală de indigo. Prima este experienţa pastorală formată în contact cu aceia care au mai mare nevoie de ajutoare spirituale, care îi permite să analizeze motivaţiile dificultăţilor pe care le întâlnesc credincioşii în respectarea poruncilor. A doua constantă îl face să prefere în discuţiile teologice motivaţiile în locul autorităţii teologilor.
De Liguori începe să privească la concreteţea alegerilor morale, la realitatea celui care acţionează, pentru a identifica în prudenţă dinamica acţiunii.
Acest drum îl face să fie încă un teolog de actualitate. De fapt, el articulează propunerea morală pornind de la conştiinţă, pe care o va numi normă internă, pentru a reflecta după aceea asupra legii ca normă externă. Nu subordonează legii conştiinţa, ci pune în circularitate dialogică motivaţiile uneia şi ale celeilalte. Asta pentru că norma şi conştiinţa sunt bazele moralităţii şi conflictualitatea lor l-ar conduce pe om mereu într-o stare de suferinţă morală perenă, aşa încât să-i paralizeze deciziile. Înfruntând aceste teme, atinge cu mâna concreteţea efectivă a existenţei. Nu se înşeală în spatele unei perspective idealizate, ci vorbeşte de la inimă la inimă cu omul de pe stradă din timpul său, vestindu-i că Dumnezeu este nebun de iubire faţă de noi. Cu mult curaj va afirma că numai o normă sigură şi cunoscută clar poate obliga conştiinţa în exercitarea libertăţii sale.
Sfântul învăţător ajunge la această sinteză dintre conştiinţă şi lege după ani de experienţă pastorală şi de studiu. Atacat de rigoriştii din timpul său, el merge drept pe drumul său, deoarece a experimentat că milostivirea converteşte, apropie inimile de Dumnezeu. Obligaţia impusă numai de lege, fără ca aceasta să lumineze conştiinţa, îndepărtează de Dumnezeu şi de drumul eclezial. În cheie teologică actuală am putea spune că el preferă o paradigmă teologică, dinamizată între normă şi conştiinţă, condusă de reciprocitate şi dialogism. Fără un dialog intens şi constructiv între aceşti doi poli, calea binelui, formată din paşi concreţi de făcut printre mii de obstacole, adesea este abandonată pentru a prefera alegeri individualiste contrare binelui comun.
Alfons îl stimulează pe om să intre în intimitatea sa profundă. Îl invită să asculte în conştiinţă glasul lui Dumnezeu care cheamă la iubire şi propune alegeri curajoase de trăit în libertate. Relaţia de dialog cu Dumnezeu face să se perceapă în interior o poruncă de iubire care vrea să ducă la plinătate. Îndepărtarea de ea conduce la experienţa păcatului, pentru că în acest mod se refuză relaţia cu Dumnezeu, care cere să ne uniformizăm cu voinţa sa. A intra într-o relaţie constructivă cu Dumnezeu cere voinţa de a începe o călătorie care duce la calea iubirii, a dăruirii, a alterităţii. Iubirea trăită drept concreteţe cere dinamica iertării de oferit şi de primit, care deschide inima la misterul milostivirii, ca dar al răscumpărării pe care Domnul a realizat-o pentru noi. Iată pentru ce în propunerea alfonsiană devine centrală dimensiunea sacramentului Reconcilierii, trăit ca nebunie a lui Dumnezeu faţă de om.
Faţă de teologia timpului, Alfons prezintă moartea pe cruce a lui Isus Cristos ca uşa care îl conduce pe om ca să intre în deplină relaţie răscumpărătoare cu Tatăl. Păcatul a deformat faţa omului. Dar răscumpărarea, ca prim rod al milostivirii, i-a oferit calea pentru a se întoarce în voinţa Tatălui. Milostivirea ca act de iubire restabileşte comuniunea cu Dumnezeu, dăruită nouă ca rod al răscumpărării. Şi răscumpărarea, fiindu-ne dăruită o dată pentru totdeauna gratuit, este mereu la îndemâna fiecărui om doritor să reînnoade raportul cu Dumnezeu.
Iertarea, oferită de Dumnezeu omenirii, şi milostivirea, rod al răscumpărării, deschid credinciosului calea adevăratei iubiri relaţionale şi filiale, permiţându-i să intre în plinătatea trăirii voinţei lui Dumnezeu.
Coincidenţa providenţială a comemorării liturgice a sfântului Alfons şi a iertării de la Assisi ne amintesc că milostivirea este mereu abundentă la Dumnezeu (cf. Ps 129,7). Este darul pe care Dumnezeu îl oferă omenirii prin intermediul Fiului său. Este nebun cel care nu profită de această iubire gratuită.
(După L'Osservatore Romano, 1 august 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
