"Astăzi, dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre" (Ps 95,8; Evr 3,7).
O istorioară creştină ne spune că, într-o zi, un mare rege i-a cerut unui slujitor al său să scoată toată apa din fântâna care se afla în grădina sa. "Ai la dispoziţie o singură găleată, cu care vei scoate apă şi un coş de nuiele în care o vei turna. Pentru munca această ai la dispoziţie o singură zi". Slujitorul s-a apucat de lucru fără nici o tragere de inimă. Fântâna era adâncă, apa era multă, muncă era grea şi pe deasupra turnarea apei în coş era fără nici o logică. Dacă n-ar fi fost porunca regelui, ar fi părăsit bucuros munca aceasta fără sens. S-a gândit însă: "Dacă regele a poruncit eu trebuie să ascult". În cele din urmă după aproape o zi de muncă istovitoare, a dat de fundul fântânii. Ultimele găleţi de apă le scotea pline de noroi adunat de pe fundul fântânii. Când s-a apropiat seară a venit şi regele. Slujitorul era obosit şi dezamăgit de iraţionalitatea muncii lui. Spre surprinderea lui însă, l-a văzut pe rege îndreptându-se spre coşul plin de nămol, şi după puţină cercetare scoţând din acesta un inel de aur cu o piatră de diamant foarte preţioasă. Cu o zi înainte, pe când privea în fântână lui minunată, regele pierduse bijuteria, aşa că acum se bucura că o regăsise. Se întoarse către slujitor spunându-i: "Ai fost credincios în slujba pe care ţi-am dat-o, de azi înainte vei fi supraveghetorul casei mele".
Am început astfel reflecţia din această duminica pentru a confirma învăţătura lui Isus (cf. Mt 13,44-46), cum că ucenicii lui din toate timpurile şi locurile sunt comorile şi perlele lui Dumnezeu şi că pentru salvarea lor din mâinile falşilor proprietari şi negustori, a plătit cu sângele şi viaţa lui la cruce, preţul răscumpărării noastre (cf. Mt 27,6).
Da, fraţii şi surorile noastre, sunt comorile şi perlele lui Dumnezeu. Sunt perlele unicate dintr-un colier divin şi pietrele scumpe tot unicate dintr-un set de bijuterii cereşti, aşa că dacă s-ar pierde o perlă preţioasă colierul nu ar mai fi completat şi dacă s-ar pierde o piatră preţioasă, bijuteria nu ar fi completată. Acum înţelegem mai bine de ce atâta jertfă din partea lui Dumnezeu pentru recuperarea fiecărui căzut în stăpânirea satanei, de ce atâta grijă pentru aducerea fiecărui om în proprietatea lui Dumnezeu. Dar tot acum înţelegem şi de ce Dumnezeu ne-a dat în grijă reciprocă unii pe alţii.
Biblia ne spune că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său; că parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut (cf. Gen 1,27); că Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi că l-a pus acolo pe omul pe care-l întocmise (cf. Gen 2,8). Împărăţia cerurilor unde Dumnezeu l-a aşezat pe om, era în primul rând neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17), căci Dumnezeu îl crease pe om pentru ne stricăciune şi l-a făcut după chipul eternităţii sale. Dar prin invidia diavolului păcatul şi moartea au intrat în lume (cf. Înţ 2,23-24). Însă, datorită lui Isus Cristos, "Moartea a fost înghiţită de biruinţă" (cf. 1Cor 15,54-57)!
Da, am fost puşi de Dumnezeu în ceruri, dar diavolul ne-a scos de acolo; însă a venit Isus şi ne-a ridicat cu mult mai presus de locul de unde am căzut, ne-a ridicat până la tronul lui Dumnezeu: "Căci prin Isus avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. În el toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin el şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul" (Ef 2,18-22).
O veche legendă povesteşte că un om a căzut într-o groapă şi nu putea ieşi din ea nicicum. La un moment dat, pe lângă groapa aceea au trecut mai mulţi dintre liderii religioşi din vechime, însă nici unul dintre ei nu l-a ajutat pe omul căzut să iasă afară. În cele din urmă, pe lângă groapa aceea a trecut şi Isus. Văzându-l pe om, Isus s-a coborât la el şi, fără a-i face nici un reproş, l-a luat pe umerii săi şi l-a scos afară. Isus este bunul păstor aşteptatul popoarelor despre care vorbeşte sfântul Matei (cf. Mt 18,11-14). Această este Evanghelia şi doar creştinismul o are în "visteria" sa! Aceasta este chemarea adresată de Dumnezeu fiecărui om de mântuit, să trăiască aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6).
Uneori suntem tentaţi să raţionalizăm şi să abandonăm misiunea lui Dumnezeu, pentru că ea nu corespunde gândirii noastre. Există tentaţia să schimbăm misiunea câştigării de suflete cu una mai "raţională", mai "eficientă" şi mai "folositoare", după mintea noastră, dar nu pentru a lui Dumnezeu. Cu toate acestea noi trebuie să lucrăm după voia lui. Abia la sfârşit când Dumnezeu ne va arăta comoara găsită în noroiul lumii şi vom auzi mângâietoarele cuvinte: "Bine rob bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău" (Lc 19,17), vom înţelege.
Trebuie să purtăm grijă de mântuirea altora, aşa cum Dumnezeu cel întreit şi unic a purtat grijă de mântuirea noastră, coborând din înaltul cerurilor până în adâncurile pământului (cf. Fil 2,6-11). Indiferenţa faţă de mântuirea fraţilor noştri, înseamnă indiferenţă faţă de Dumnezeu şi indiferenţă faţă de mântuirea noastră. Apoi, trebuie să avem grijă unii de mântuirea altora, căci cerul veşnic se poate petrece numai împreună (cf. Ps 133,1-3).
Iată ce ne spune profetul: "Când îi voi spune celui rău: «Răule, vei muri!», dar tu nu-i vei spune ca să-l avertizezi pe cel rău de la calea sa, el, cel rău, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta. Dar dacă tu îl vei avertiza pe cel rău să se întoarcă de la calea lui, iar el nu se întoarce de la calea lui, el va muri din cauza nelegiuirii sale, dar tu îţi vei salva viaţa" (Ez 33,8-9). De aceea lecturile de astăzi pot fi sintetizate în versetul de la evanghelie: "Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea împăcării" (2Cor 5,19). Suntem chemaţi să vestim şi să purtăm în jurul nostru iubirea, acea iubire despre care Paul zice: "Iubirea nu face nici un rău aproapelui. Aşadar plinătatea Legii este iubirea" (Rom 13,10).
Psalmul responsorial 95, ca şi o legendă antică, ne vorbeşte despre două surori bune dar care nu se cunoşteau. Numele lor erau: Binefacerea şi Recunoştinţa. Pe ţărmul Mării Roşii, un popor răscumpărat din sclavie înălţa către Domnul cântul eliberării. Dar acest popor apoi ne arată că acel popor de martori ai lucrărilor lui Dumnezeu, nu i-au cunoscut căile! Nu numai Faraon cel nelegiuit şi-a "împietrit inima" (Ex 8,15-3), dar nici Israel n-a întârziat să o facă. Numele de "Masa", ispită (cf. Ex 17,7) şi de "Meriba", ceartă şi contestaţie, au rămas gravate pentru totdeauna în istoria acestui popor (cf. Num 11,3.34), ca semne al nerecunoştinţei. Autorul epistolei către Evrei, preluând cuvintele acestui psalm 95, ne spune: "Astăzi, dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile" (Evr 3,7). Nu vă împietriţi inimile şi nu lăsaţi pe nimeni de "departe şi de aproape" (cf. Is 57,19; Fap 2,39), fără mântuirea lui Dumnezeu.
În capitolul 18 din Matei, din care a citit pericopa evanghelică de astăzi, ne sunt arătate noile principii ale împărăţiei cerurilor care trebuie să strălucească în toţi aleşii încă pe pământ fiind; principii: ale smereniei (cf. Mt 18,1-5); ale fugii de păcat (cf. Mt 18,6-9); ale dragostei reciproce (cf. Mt 18,10-14), ale interesului pentru mântuirea altora (cf. Mt 18,15-18), ale prezenţei lui Isus în mijlocul ucenicilor adunaţi în numele lui (cf. Mt 18,19-20) şi al iertării reciproce (cf. Mt 18,21); principii instaurate de Isus odată cu patima, moartea, învierea şi glorificarea lui de-a dreapta Tatălui.
Referitor la corectarea frăţească, pe primul loc nu sunt etapele de acţiune după logica umană, ci pe primul loc este "inventivitatea dragostei" după logica divină, inventivitate care nu se dă bătută până ce nu biruie duritatea inimii celui "căzut".
Eu aş compara scenariul acţiunii corijării fraterne din pericopa evanghelică de astăzi, cu scenariul sosirii ambulanţei medicale la un bolnav. Mai întâi intervine medicul de pe ambulanţă. Dacă nu reuşeşte, duce imediat bolnavul la medicul de gardă. Dacă nici acesta nu reuşeşte cheamă medicii specialişti. Dacă nici aceştia nu reuşesc intră în sala de operaţii şi apoi în sala de reanimare. Cât de inventivă este acţiunea medicilor când este vorba de un bolnav, tot la fel de inventivă trebuie să fie şi dragostea noastră frăţească în a aduce un suflet căzut la comuniune cu Dumnezeu şi la mântuire; mântuire la care şi Dumnezeu s-a arătat destul de inventiv căci a mers până acolo că l-a jertfit pe unicul său Fiu, pentru a face rost de sânge pentru transfuzia noastră şi astfel ne-a readus la viaţă pe noi cei morţi în păcatele noastre (cf. Ef 2,5; Col 2,13).
Dar întrebarea care se pune acum este: cât de inventivi suntem noi în dragostea pentru readucerea fraţilor greşiţi şi depărtaţi de Dumnezeu, la unitatea credinţei şi la calea mântuirii?
Eram preot tânăr şi predicând odată la duminica de astăzi, o persoană din biserică s-a decis să fie mai "inventivă" în refacerea armoniei cu o altă persoană care îi purta supărare. Iată ce a făcut această persoană: şi-a pus copiii să-i ajute pe copii ei la şcoală; şi-a pus soţul să-l ajute pe soţul ei la serviciu; ea însăşi s-a oferit să vină la curăţenie la biserică în locul ei; mereu îi căuta vorbă, mereu i se adresa pe diminutiv, mereu îi zâmbea şi o saluta de departe. Şi până la urmă a reuşit, căci într-o zi acea persoana supărată a venit să-şi ceară iertare şi să se împace. Inventivitatea dragostei a dus la împăcare şi armonie. Cum spune sfântul Paul, a fost ca o "înviere a morţilor" (Rom 11,15).
Aceasta inventivitate a dragostei, pentru împărăţia cerurilor şi pentru mântuirea semenilor, ne-o cere şi nouă Isus astăzi. Diferiţii paşi sugeraţi într-un crescendo care duce până la a-l face să se simtă ca un vameş sau un păgân, nu presupun abandonarea lui, căci nici un remediu la o boală grea nu prescrie abandonul bolnavului, dar sugerează o continuă inventivitatea dragostei. A-l abandona pe un bolnav care în "inconştienţa" lui refuză o îngrijire sau un tratament, este sinonim cu a-l ucide şi a-l abandona pe Cristos.
Îl putem refuza oare pe Isus care a fost atât de inventiv în dragoste sa faţă de noi, care a făcut mii de paşi de iubire din cer până la noi, mii de paşi de iubire sintetizaţi de sfântul Paul în cântarea sa din Filipeni 2,6-11. În această cântare sfântul Paul ne spune povestea de iubire dintre Isus şi omenire, aşa cum Soren Kierkegaard (1813-1855), marele teolog danez, în "Povestea prinţului" ne spune aceeaşi poveste de dragoste, punând în rolul lui Isus un prinţ şi în rolul lumii o ţărăncuţă. Prinţul a voit să se impună în faţa fetei prin virtuţile sale, de aceea, pentru a-i câştiga dragostea ţărăncuţei: a lăsat palatul, straiele regeşti, viaţa de la curte şi statutul său nobil. Apoi, s-a făcut ţăran, s-a făcut sărac, a venit în satul fetei, a lucrat cu oamenii din sat, s-a oferit să o ajute, a plătit datorii în locul ei, a luat şi pedeapsă în locul ei, apoi i-a mai şi spus că o iubeşte şi că vrea să-i fie mireasă. Cum să refuze tânăra aşa ofertă de iubire? N-a mai ţinut cont de "sărăcia şi simplitatea" sub care s-a prezentat şi i-a devenit mireasă. Abia atunci s-a văzut cât înţeleaptă a fost în alegerea ei, căci acel tânăr simplu şi iubitor era însuşi regele acelui ţinut. Isus repetă acest scenariu de poveste cu fiecare persoană umană, căreia i se prezintă simplu şi iubitor şi o cheamă la o nuntă veşnică împărătească. Oare vom fi la fel de înţelepţi ca tânăra din poveste? Într-un frumos cânt religios, un autor vorbeşte cu Isus aşa ca să fie auzit şi de alţii: "Mai este loc la nunta ta, unde doresc şi mult aş vrea, să fiu chemat de tine Isus, şi să ne bucurăm nespus". Dar, pentru a intra la nuntă cu el, Isus pune şi această condiţie: Să nu venim singuri la nunta sa, ci să venim cu fraţii noştri.
De multe ori ne este teamă că nu avem cuvinte potrivite, că vom fi refuzaţi şi că vom eşua. Dar ne trebui atât de puţine şi simple cuvinte că nu ne vine să credem. Aşa se temea şi Ioana, dar ninivitenii s-au convertit la prima cuvântare (cf. Iona 3,4-5). Aşa se temeau şi apostolii în prima lor misiune, dar li s-au supus şi duhurile necurate (cf. Lc 10,17). Aşa se temea şi sfântul Paul la Corint, după eşecul de la Atena, dar acolo a adus la credinţă cei mai mulţi oameni (cf. Fap 18,9-10). Ceea ce trebuie să ştim noi este faptul că: această misiune de mesageri ai împăcării care ne-a fost încredinţată (cf. 2Cor 5,19), este mai întâi lucrarea lui Dumnezeu şi apoi a noastră; inspiraţia cuvintelor este mai întâi inspiraţia lui Dumnezeu şi apoi a noastră; reuşita stă mai întâi puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi apoi în a noastră (cf. 1Cor 1,24).
Curaj în munca noastră de mesageri ai împăcării (cf. 2Cor 5,19) şi de lucrători împreună cu Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9) şi apoi surprize plăcute în ziua frumoasă a răsplătirilor (cf. Evr 10,32-36)!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Duminica a 23-a de peste an. Predici la Radio Iaşi
