Cuvântul Domnului de la Liturghia de astăzi ne invită să reflectăm asupra modului cum ne zidim cetatea în care ne trăim credinţa şi viaţa noastră; nu numai atât, dar gândindu-ne şi la imaginea Bisericii, suntem invitaţi să reflectăm şi asupra modului cum colaborăm la punerea în evidenţă a acestei cetăţi zidită pe temelia lui Petru, din voinţa lui Cristos, cum contribuim noi, sinodalii, în aceste zile, la consolidarea cetăţii Bisericii noastre locale.
Două cetăţi sunt puse una alături de cealaltă în prima lectură: Ierusalimul şi Babilon. Prima este simbol al binelui, a doua simbol al răului. Ierusalimul este semidistrus; invadatorii babilonieni au permis unui anumit număr de evrei să rămână în teritoriu, dar le-au interzis să reconstruiască zidurile şi să înalţe turnuri de apărare. Profetul Isaia, inspirat de Dumnezeu, profeţeşte că la sfârşitul timpurilor Ierusalimul va fi rezidit ca o cetate puternică şi solidă; Babilonul va fi distrus şi călcat în picioare de cei umili şi săraci, pe care Iahve, Dumnezeu, va fi înălţat şi glorificat, deoarece în el şi-au pus încrederea.
Cetatea Ierusalimului este o cetate puternică, de neînvins, nu atât pentru zidurile şi bastioanele sale, cât mai ales pentru că Dumnezeu este stânca pe care este clădită şi tot el este cel care oferă cimentul puternic care îi dă siguranţă.
Şi noi, creştinii, chiar astăzi putem să avem senzaţia că suntem ca o cetate fără ziduri şi fără apărare. "Duşmanii" îşi bat joc de noi şi se străduiesc să sfărâme temeliile vieţii creştine. Nu trebuie să ne temem. Când asistăm la vreun film tragic, al cărui final roz îl cunoaştem, deoarece am citit subiectul mai înainte, nu ne impresionează în mod deosebit. Luminaţi de profeţi, ştim deja ultimul cuvânt pe care îl va spune Dumnezeu, stânca pe care este aşezată istoria.
A avea o cetate puternică, aşezată deasupra unei stânci, invincibilă din partea duşmanului, în timpurile vechi era una dintre condiţiile cele mai importante pentru a fi în siguranţă. Zidurile şi bastioanele sale, porţile bine păzite, erau garanţie de pace şi de victorie.
Imaginea foloseşte profetului pentru a vesti că poporul poate să se încreadă în Domnul, Dumnezeul nostru. El este zidul de apărare şi bastionul nostru, stânca şi tăria cetăţii. În acelaşi timp, cu el putem cuceri cetăţile duşmane, ori cât de neînvinse se cred - Babilon, Ninive - deoarece puterea lui Dumnezeu nu are limite. Vom reuşi în viaţă numai dacă ne vom pune încrederea noastră în el: "E mai bine să te încrezi în Domnul, decât să te încrezi în oameni" (Psalmul responsorial). Un popor care se încrede în Domnul, care urmează poruncile sale şi se păstrează credincios, este fericit, "sufletul său este tare şi are pacea asigurată pentru că are încredere în tine". În timp ce aceia care se încred în ziduri de piatră şi se simt cu orgoliu tari, mai curând sau mai târziu vor fi dezamăgiţi.
Stânca noastră este Dumnezeu. În el se află pacea şi siguranţa noastră. El ne va conduce la Ierusalimul ceresc, cetatea sărbătorii veşnice.
Evanghelia este partea finală a cuvântării de pe munte, care se încheie cu un avertisment serios din partea lui Isus prin parabola celor două case, una zidită pe stâncă şi cealaltă zidită pe nisip. În evanghelia de astăzi sunt două cuvinte cheie: "a asculta" cuvântul şi a-l pune în "practică".
Aşteptarea Mântuitorului nu este pasivă; trebuie să împlinim voinţa sa cu fidelitate şi iubire. Aceasta este lucrarea Adventului. Aşa construim casa noastră pe stâncă, deoarece ceea ce ne face plăcuţi şi primiţi de Dumnezeu este împlinirea efectivă a cuvântului transmis de Cristos.
Suntem foarte înclinaţi să minimalizăm afirmaţiile puternice ale lui Isus, caracterizându-le ca fiind radicale sau că sunt doar un gen literar. Una dintre acestea este cea din evanghelia de astăzi: "Nu cine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voinţa Tatălui meu care este în ceruri". Se pot săvârşi chiar şi minuni în numele lui Isus şi să nu fie recunoscuţi aceştia de ucenici ai săi; deoarece nu buzele, dar inima şi voinţa contează pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Numai urmându-l pe Isus, care este piatra din capul unghiului, vom construi cu soliditate viaţa noastră şi vom fi ucenici adevăraţi ai săi. Este exclusă astfel o credinţă care se bazează în exclusivitate pe simplă vorbărie.
Pentru a defini identitatea creştină nu este suficientă o credinţă de apartenenţă social-religioasă la comunitatea Bisericii, bazată pe moştenire de familie, chiar dacă şi aceasta este importantă pentru transmiterea credinţei. Nu sunt suficiente nici formulele pioase şi rituale; este necesară coerenţa între ceea ce credem şi comportamentul nostru de răscumpăraţi în Cristos. Acest comportament trebuie să exprime ascultarea credinţei şi acceptarea evangheliei, răspunsul la iubirea sa care ne preced mereu, roadele Duhului în locul faptelor trupului; împlinirea fidelă şi plină de iubire a voinţei Tatălui, ca adevăraţi fii ai săi, ceea ce suntem de fapt în realitate, zidiţi pe piatra care este Cristos.
Pentru a cunoaşte şi a face voinţa Tatălui trebuie să ne rugăm şi să medităm cuvântul lui Cristos până la a face din el suportul vieţii noastre creştine, nucleul central a structurii noastre personale şi nu numai un supliment duminical, oricât de frumos ar fi el.
Isus Cristos este modelul acestei ascultări şi acestei practici, marele slujitor al Tatălui şi al omului, cel care împlineşte cu fidelitate voinţa divină. Ca şi el, noi, discipolii săi, trebuie să fim oameni ai rugăciunii, care este ceva mai mult decât o simplă rugăciune vocală, pentru a o schimba în viaţă de comuniune cu Dumnezeu. Aceasta se va revărsa apoi asupra existenţei noastre personale, asupra familiei, asupra muncii noastre, asupra comunităţii noastre parohiale, asupra societăţii în care trăim, fără a crea o ruptură între credinţă şi viaţă.
A-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este cadrul complet şi rezumatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel construim casa noastră pe stâncă.
Isus nu predică activismul practic şi eficace cu orice preţ; din contra, îl condamnă, dat fiind că nu recunoaşte ca fiind ai săi cei care afirmă că au făcut profeţii în numele său, au alungat diavoli şi au săvârşit multe minuni în numele său, fără a fi bazat viaţa lor personală şi acţiunea pe ascultarea credinţei faţă de voinţa lui Dumnezeu, Tatăl lor.
Ne punem câteva întrebări care ne sunt sugerate astăzi de cuvântul Domnului. La care clasă de creştini aparţinem? Suntem casa de pe stâncă sau cea de pe nisip? Dată fiind slăbiciunea care ne împinge la o ambiguitate comodă, probabil împărtăşim ambele situaţii, ascultând şi greşind în acelaşi timp: tari în momentele când ne merge bine, slabi în momentele grele. De aceea trebuie să controlăm în mod urgent temeliile vieţii noastre creştine, mai ales în timpurile mai grele.
Evanghelia ne invită să zidim pe stâncă.
Cum construim edificiul casei noastre, a persoanei, a viitorului nostru? Cum zidim familia, comunitatea, Biserica noastră locală, societatea?
Singura temelie care nu se prăbuşeşte şi care conferă trăinicie la ceea ce încercăm să construim este Dumnezeu. Vom fi buni arhitecţi dacă, în programarea vieţii noastre, vom îndrepta mereu privirea spre el şi spre cuvântul său, dacă ne vom întreba care este proiectul său de viaţă, care este voinţa sa, descoperită de Isus Cristos, şi vom acţiona în consecinţă; dacă nu spunem numai rugăciuni şi cântăm cântări frumoase - "Doamne, Doamne" - dar să lăsăm ca rugăciunea să ne angajeze şi să ne stimuleze în timpul zilei; dacă nu ne vom mulţumi să ascultăm cuvântul, dar ne vom strădui să facem din el criteriul nostru de acţiune. Atunci, da, vor fi solide temeliile şi zidurile şi poarta cetăţii noastre sau a casei pe care o zidim.
Suntem în Sinod pentru a consolida Biserica noastră locală, s-o fixăm mai bine pe stâncă. Am fost chemaţi cu toţii la această misiune plină de răspundere în aceste zile pline de har. Am contribuit pe măsura darului primit, pentru ca Biserica noastră locală să fie bine întărită, să fie frumoasă, vizibilă, să fie aproape de toţi oamenii de bunăvoinţă.
"Biserica, sacrament al lui Cristos, este comunitatea celor botezaţi care, în diversitatea misiunilor şi darurilor şi în deplină comuniune între ele, se realizează vizibil şi organic ca popor adunat de unitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh". Cu toţii am fost invitaţi ca să realizăm această unitate a Bisericii noastre locale punându-ne încrederea în Domnul.
La sesiunea de astăzi suntem invitaţi să mai punem o piatră la temelia edificiului ridicat până acum. Familia, preoţii şi persoanele consacrate, tinerii şi copiii reprezintă categoriile cu aspecte semnificative şi de importanţă deosebită pentru viaţa Bisericii noastre locale. Dar pentru o coordonare bună a diferitelor misiuni şi carisme este nevoie şi de medierea structurilor ecleziale. Ele reprezintă aspectul comunicativ al realităţilor bisericeşti din teritoriul diecezei noastre. Astăzi ne vom fixa reflecţia asupra principalelor structuri şi instrumente prin care se exercită grija pastorală în Biserica locală: curia diecezană, parohia, decanatul, consiliile pastorale, bunurile bisericeşti.
Acţiunea pastorală în Biserica locală este exercitată prin structurile şi instrumentele pe care experienţa şi tradiţia Bisericii le-au elaborat şi le reînnoieşte mereu. Orice structură eclezială trebuie să se caracterizeze ca realitate de comuniune şi loc de exercitare a coresponsabilităţii tuturor celor botezaţi spre slujirea poporului lui Dumnezeu.
Dar Biserica noastră locală priveşte nu numai la realităţile pe care le avem în fiecare zi sub ochii noştri; Conciliul Vatican II a ilustrat caracterul misionar al întregului popor al lui Dumnezeu: toţi creştinii sunt misionari în virtutea Botezului lor; responsabilitatea în activitatea misionară nu este numai o problemă de eficacitate apostolică, ci este o datorie-drept întemeiată pe demnitatea de om botezat.
Biserica noastră locală intenţionează să relanseze elanul misionar, conştientă că "credinţa se întăreşte dăruind-o mai departe. Noua evanghelizare a popoarelor creştine va găsi inspiraţie şi susţinere în angajarea pentru misiunea universală. Misiunea - spune papa Ioan Paul al II-lea - este o problemă de credinţă, este indiciul exact al credinţei noastre în Cristos şi a iubirii sale pentru noi". El este cel care ne arată căile misiunii şi el este conţinutul vestirii, pe care Biserica trebuie s-o facă fiecărui om.
În opera de evanghelizare, Biserica ştie că este mai credibilă cu cât comuniunea şi unitatea membrilor săi sunt realizate şi complete. Sfâşierile istorice care au fragmentat unitatea Bisericii lui Cristos, de fapt, sunt un obstacol dureros şi motiv de mare scandal, dar nu trebuie să frâneze opera de răspândire a evangheliei, care rămâne misiune primară şi necesară a Bisericii la începutul acestui nou mileniu.
Şi aici avem mult de construit şi consolidat. Cristos ne avertizează că avem acest mandat, prin care devenim mai credibili în modul nostru de a aparţine Bisericii sale.
Avem un model minunat, mai ales în aceste zile de Advent, în Maria, mama lui Isus, în lucrarea noastră de zidire şi consolidare a Bisericii noastre locale. Ea a fost o femeie de credinţă, în totalitate disponibilă lui Dumnezeu, care şi-a zidit viaţa pe stânca cuvântului. Înaintea vestirii misiunii pe care Dumnezeu i-o încredinţa, Maria a răspuns cu o frază care a fost ca o dăruire a întregii sale vieţi şi care ar trebui să fie şi modelul dăruirii noastre: "Fie mie după cuvântul tău". Maria este maestra noastră în ascultarea cuvântului.
Iaşi, 2 decembrie 2004
Aurel Percă,
episcop auxiliar
