În cadrul privegherii de rugăciune ce a avut loc miercuri, 28 mai 2008, la ora 19.30 la subsolul catedralei romano-catolice din Iaşi, fratele Alois Löser, superiorul Comunităţii Taizé, a ţinut o meditaţie. Redăm în continuare traducerea textului.
Este o mare bucurie să mă rog aici cu voi. În ciuda distanţei, tinerii din România găsesc mereu drumul până la Taizé. De aceea suntem şi mai bucuroşi să venim în vizită la voi. Ieri am fost la Bucureşti iar la sfârşitul săptămânii vom merge la Cluj.
Prin intermediul vizitei noastre am vrea să exprimăm umil veneraţia noastră faţă de îndelungata fidelitate a creştinilor din România. Voi, românii, sunteţi ca o punte intre Orient şi Occident. Şi sperăm foarte mult ca toţi creştinii diferitelor Biserici să înainteze pentru un schimb de daruri. Puteţi contribui foarte mult la acest schimb.
În zilele noastre trebuie să facem faţa unei mari provocări. Modernitatea accelerează ritmul vieţii, modifică profund societatea şi comportamentele. Noile posibilităţi pe care le oferă sunt extraordinare. Nu este vorba de refuzarea acestora. Dar o înrădăcinare mai profundă a persoanei noastre este indispensabilă pentru ca progresul tehnic şi economic să conlucreze într-o manieră mai umană. Unde să ne îngropăm rădăcinile? Din ce izvor să ne hrănim?
În seara aceasta ne-am reunit pentru a merge la acest izvor. Acest izvor rezidă în comuniunea personală cu Isus Cristos, în încrederea în dragostea sa.
Într-o epocă în care mulţi cunosc tentaţia descurajării sau a scepticismului, am vrea să ne lăsăm purtaţi de puterea Învierii! Învierea lui Cristos este ca o lumină care dezvăluie sensul vieţii noastre şi care aprinde o speranţă pentru lume.
Înviat, Cristos însoţeşte fiecare fiinţă umană şi nu încetează să caute prietenia noastră. Tuturor ne este dat să trăim în prietenie cu el. Nu degeaba ne spune în evanghelie: "Nu vă mai numesc servitori, vă numesc prieteni".
Avem aici o icoană care exprimă acest lucru, icoana prieteniei. Ea vine din Egipt şi este din secolul VI. A privi această icoană reprezintă deja o rugăciune care ne uneşte cu Dumnezeu. Îl vedem în icoană pe Cristos care-şi aşază mâna pe umărul prietenului său pentru a-l însoţi.
Această prietenie o trăim şi între noi. Cristos ne reuneşte într-o singură comuniune, cea a Bisericii, ne aduce lângă oameni atât de diferiţi. La prima vedere ne-ar fi fost greu să-i alegem ca prieteni. Şi totuşi, cu ajutorul lui Cristos se creează o prietenie mai puternică decât afinităţile spontane.
Toţi împreună formăm Biserica şi descoperim că, împreună, ca şi Biserică, putem contribui ca societăţile noastre să capete o înfăţişare mai umană, să fie marcate mai mult de încredere decât de îndoială.
Să începem prin a acorda mai multă atenţie celor care ne înconjoară, celor care sunt vulnerabili, celor care sunt mai săraci decât noi. Există cazuri care atrag atenţia în mod deosebit. Am putea oare să căutam mai multe acţiuni de solidaritate? Mulţi dintre voi fac deja acest lucru pentru copii sau adolescenţi în dificultate.
Există de asemenea cazuri de sărăcie mai puţin evidente; singurătatea unor persoane în vârstă dar şi a unor tineri. Şi există acele forme de violenţă aparent inofensive dar care pot face ravagii. De pildă prejudecăţile transmise din generaţie în generaţie.
Dacă parohiile noastre, grupurile noastre de tineri ar putea fi, întâi de toate, locuri de bunătate a inimii şi de încredere! Locuri primitoare unde să căutam să ne susţinem reciproc, locuri unde să fim atenţi la cei mai slabi.
Fratele Roger revenea în mod constant la această valoare a evangheliei, şi anume la bunătatea inimii. Este o forţă capabilă să transforme lumea, pentru că prin ea Domnul lucrează. Viaţa dăruită a fratelui Roger este o garanţie că pacea Domnului va fi ultimul cuvânt spus fiecăruia dintre noi pe pământul nostru.
Până la sfârşit, fratele Roger ne-a îndreptat spre drumul iertării. Şi pentru că mă aflu în seara aceasta la Iaşi, aş vrea să rostesc din nou rugăciunea exprimată în ziua funeraliilor fratelui Roger: "Dumnezeu al bunătăţii, o încredinţăm iertării tale pe Luminiţa Solcan care, printr-un act maladiv, a pus capăt vieţii fratelui nostru Roger. Împreună cu Cristos pe cruce îţi spunem: Părinte, iart-o că nu ştie ce a făcut. Duhule Sfinte, ne rugăm ţie pentru poporul României şi pentru tinerii români atât de iubiţi la Taizé".
Iertarea şi bunătatea îşi au izvorul în împăcarea pe care Dumnezeu ne-o oferă. Dumnezeu nu oboseşte niciodată să reia drumul împreună cu noi. Şi noi am putea face în aşa fel încât să nu obosim niciodată în a o lua mereu de la capăt.
A te împăca înseamnă a te îndrepta spre celălalt, a persevera în căutarea unei comuniuni cu toţi cei care sunt lângă noi. Nu cumva ne descurajăm prea repede când întâlnim tensiuni şi neînţelegeri?
O astfel de împăcare este importantă şi în societate. Comunicarea devine din ce în ce mai uşoară, dar în acelaşi timp, societăţile noastre sunt prea divizate. Paralelismele pot alimenta o indiferenţă a unora faţă de ceilalţi.
Între creştinii divizaţi, reconcilierea este, de asemenea, urgentă. Înainte, în numele adevărului evangheliei, creştinii s-au separat. Astăzi, în numele adevărului evangheliei, vrem să ne reconciliem.
Să fim cu toţii purtători de iertare şi împăcare acolo unde trăim! Să mergem către ceilalţi, să depăşim închiderea în sine a societăţilor şi Bisericilor noastre! Să ne îndreptăm spre cei care suferă!
De-a lungul istoriei, uneori au fost de ajuns doar câteva persoane pentru a înclina balanţa spre pace. Nu acţiunile spectaculoase schimbă lumea, ci perseverenţa de zi cu zi, în iertarea şi bunătatea umană.
Traducere de Mădălina Brumă
