Înalt Preasfinţia voastră,
Venerabili şi Cuvioşi părinţi,
Dragi fraţi şi surori în Cristos,
Cu pace să ieşim!
Să trăim în pacea lui Cristos!
Aceasta este invitaţia celebrării săptămânii de rugăciuni pentru unitatea în credinţă. Aceasta trebuie să fie concluzia şi hotărârea noastră a tuturor: ierarhi, preoţi, persoane consacrate, credincioşi şi credincioase şi, mai ales, aceasta trebuie să fie condiţia tuturor celor care l-au descoperit pe Cristos - evanghelia sa, mesajul său.
Să ne aducem aminte care au fost temele celor opt zile de rugăciune, de reflecţii biblice şi teologice şi care au fost îndemnurile primite: pentru a primi pacea adevărată în suflet, în casă, în biserici şi în lume, aşa după cum ne-a promis Cristos, nouă care credem în el.
a) Adevărata pace în Biserică şi în lume se întemeiază pe dragostea creatoare şi vie a lui Dumnezeu faţă de noi (prima zi).
b) Revelându-ne dragostea Tatălui, Isus promite discipolilor pacea interioară şi seninătatea în faţa dificultăţilor (a doua zi).
c) Cei care ascultă cuvintele lui Cristos şi-l lasă să pătrundă în inimile lor, devin ei înşişi apărători de pace (a treia zi).
d) Pacea şi iertarea este opera Duhului Sfânt care ne îndeamnă să ne punem spiritul şi inima în serviciul unei lumi doritoare de pace (a patra zi).
e) În timp ce lumea caută pacea şi siguranţă prin intermediul forţei, pacea lui Cristos coboară în noi prin slujirea fraţilor, atunci când combatem răul şi încercăm să facem binele (a cincea zi).
f) A urma calea ucenicilor lui Cristos înseamnă a ne elibera mereu de frică şi anxietate, a fi conştienţi tot mai mult cu dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât i se opune (a şasea zi).
g) Cu o încredere mare în învierea lui Cristos şi cu speranţa revenirii sale în slavă; creştinul trebuie să trăiască privind mereu spre un orizont de speranţă şi să se arate solidar cu cei ce trăiesc în îndoială, necaz şi frică (a şaptea zi) purtând în mâini candele pline de ulei şi fapte bune.
h) Pacea autentică, pacea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea, ne aduce bucurie, dar în acelaşi timp ne obligă să ne consacrăm celorlalţi pentru ca fiecare să aibă parte de această pace (ziua a opta). Aşa cum am putut constata din textele proclamate chiar acum.
Gânduri minunate, adevăruri dumnezeieşti şi idealuri frumoase şi sfinte. Le-am trăit în cadrul celebrărilor alternative în diferite biserici - ortodoxe şi catolice, în diferite instituţii şi au fost prezentate în cuvinte minunate.
Dar este oare de ajuns!?
Nu! Trebuie să pornim la drum. Trebuie să trăim în pacea lui Cristos. Iată de fapt care este idealul, greul şi misiunea unui creştin.
De ce este nevoie de iniţiative comune ecumenice? De ce trebuie să ne apropiem unii de alţii în drumul credinţei noastre?!
Ca să fim mai tari, ca să fim mai puternici, ca mărturia noastră să fie mai vizibilă.
Este adevărat şi nu vom uita niciodată acest principiu şi acest verset al marelui nostru poet, pentru zilele unirii.
Unde-i unul nu-i putere
la nevoi şi la durere,
unde-s doi puterea creşte
şi duşmanul nu sporeşte.
(Vasile Alecsandri)
Însă sensul profund al acţiunilor ecumenice este altul: mărturia unităţii credinţei comune, mărturia unităţii lui Dumnezeu şi a comuniunii celor trei persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt).
Creştinii, dacă nu se conving de această necesitate înseamnă că nu s-au apropiat de marele mister al unităţii lui Dumnezeu şi diversităţii în acelaşi timp a celor trei persoane.
Mi-a plăcut deosebit de mult gândul şi reflecţia unui vizionar al zilelor noastre, mereu prezent în marile momente ale lumii şi ale Bisericii - Enzo Bianchi, priorul Mănăstirii Bose din nordul Italiei.
"Ecumenismul trebuie să fie modalitatea însăşi de a fi creştini. A fi uniţi, a fi în comuniune, nu este nicidecum o chestiune strategică sau o căutare a forţei necesare împotriva celorlalţi care nu sunt creştini şi au devenit majoritari sau forţă agresivă.
Unitatea voită de ecumenism nu este împotriva cuiva, nu este o uniformitate, ci o unitate pluralistă în care Bisericile, ca adevărate surori, se recunosc, se preţuiesc şi sunt una în slujba celeilalte. Ecumenismul între adevăraţii ucenici ai lui Cristos este simţit şi trăit ca formă creştină prin care un frate îl întâlneşte pe celălalt nu ca pe un eretic sau schismatic, ci ca pe un frate care merge alături spre acea unitate voită de Dumnezeu - ca toţi să fie una, precum şi noi una suntem (In 17,20).
Cu cât creştinii sunt mai fideli faţă de evanghelie, cu atât mai uşor se întâlnesc şi în unitate şi comuniune: o găsesc exact în Domnul lor conduşi de Duhul Sfânt în practica zilnică a evangheliei" (Enzo Bianchi).
Oamenii vor pacea, oamenii doresc pacea. Creştinii sunt chemaţi să promoveze, să practice pacea.
Nimic nu este mai dureros decât dezbinarea, separarea, orgoliul, egoismul şi dispreţul faţă de celălalt.
Nimic nu este mai imperios, aşadar, decât căutarea păcii, a armoniei şi a frăţietăţii. Iată care este chemarea acestor zile, care este concluzia acestei săptămâni de rugăciuni (prea puţine, pe care puţin o cunosc, prea puţini o înţeleg).
Noi care am participat, oare am înţeles?
Ne-am însuşit spiritul convertirii, al preţuirii celuilalt, al armonizării sub bagheta Spiritului Sfânt, al iertării şi al solidarităţii. Mulţi o fac şi se simt aşa de bine. Mulţi au înţeles rolul lor în societate, în Biserică, în instituţii, în familii şi între ceilalţi.
Vă rog să-mi permiteţi să prezint câteva rânduri scrise şi transmise până la noi de marele părinte al Bisericii, sfântul Atanasie. Vor putea oare să ne determine să ascultăm de cel ce ni s-a descoperit şi ne cheamă să-l urmăm şi noi, pe dirijorul, lumii Spiritul Sfânt?
"Nimic din ceea ce există sau este făcut nu a început să existe şi nu subzistă decât în Cuvânt şi prin Cuvânt. Aşa cum ne învaţă Ioan teologul, atunci când spune: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic (cf. In 1,1).
Aşa cum un muzician, după ce şi-a acordat lira îmbină cu virtuozitatea sa notele grave cu cele înalte, notele medii cu celelalte, pentru a executa o singură melodie, tot astfel înţelepciunea lui Dumnezeu, ţinând lumea ca pe o liră, uneşte fiinţele din văzduh cu cele de pe pământ şi pe cele din cer cu cele din văzduh; armonizează întregul cu părţile, conduce toate cu porunca şi voinţa sa, şi astfel a făcut în frumuseţe şi armonie, o singură lume şi o singură ordine în lume.
Cuvântul însuşi a lui Dumnezeu, rămânând nemişcat la Tatăl, mişcă toate lucrurile cu statornicia naturii sale, a şa cum a hotărât Tatăl. Toate fiinţele, care conform naturii lor, primesc de la el viaţa şi consistenţă, formează prin el o armonie admirabilă şi cu adevărat divină.
Ca să înţelegem printr-o imagine un lucru atât de măreţ, să luăm exemplul unui cor format din numeroşi cântăreţi. În acest cor compus din mulţi bărbaţi, copii, femei, bătrâni şi tineri sub conducerea unui singur maestru, fiecare cântă conform naturii şi capacităţii sale proprii: bărbatul ca un bărbat, copilul ca un copil, bătrânul ca un bătrân, adolescentul ca un adolescent, şi totuşi ei formează împreună o singură armonie.
Sau un alt exemplu: sufletul nostru pune în mişcare în acelaşi timp diferitele simţuri ale noastre, pe fiecare în funcţie de specificul său. Astfel, în faţa aceluiaşi obiect, toate sunt puse în mişcare deodată: ochiul ca să vadă, urechea ca să asculte, mâna ca să atingă, nasul ca să miroase, limba ca să guste şi adesea intră în acţiune şi alte mădulare ale trupului, de exemplu picioarele care umblă.
Acelaşi lucru are loc şi în creaţie. Desigur, aceste comparaţii sunt imperfecte, cu toate acestea trebuie să ştim să le aplicăm la realităţi mai înalte".
Oare nu trebuie să răspundem noi, creştinii, la lucrarea Duhului Sfânt care ne invită la marea demnitate de a forma unicul popor al lui Dumnezeu în care toţi sunt fii şi fraţi, şi de a extinde această lucrare la apropierea dintre Biserici şi popoare?
Iată chemarea continuă şi rugăciunea pe care o îndreaptă Isus, Mântuitorul nostru, către Tatăl - ca toţi să fie una - în formarea acelui popor al lui Dumnezeu, vrednic să primească darul păcii, darul armoniei şi să reconstruiască astfel unica Biserică a lui Cristos şi unicul popor al lui Dumnezeu.
Ne revine nouă tuturor ca iertându-ne unii pe alţii, iubindu-i pe fraţii cu care trăim şi călătorim împreună, să ieşim de aici cu darul păcii în inimă şi cu sentimentul de fii ai lui Dumnezeu şi membri ai corului său, al Bisericii sale unde maestru dirijor este Duhul Sfânt.
Comunitatea din Alep - Siria, care a structurat programul şi textele acestei săptămâni ne este un îndemn, o chemare şi un model.
Bisericile din acest loc se stimează, se preţuiesc, se întâlnesc şi colaborează la mărturisirea comună a credinţei în Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.
Noi suntem oare în stare de o astfel de trăire?
Evanghelia pe care am ascultat-o şi pe care am proclamat-o ne spune un lucru clar. Nu suntem ai lui Dumnezeu, dacă nu-i iubim pe fraţi, nu dăm mărturie despre el decât aplecându-ne spre fraţii noştri în lipsuri, în suferinţele lor. În fraţii noştri îl întâlnim pe Cristos în Duhul său, care face din toţi fii ai aceluiaşi Părinte ceresc, căruia să-i fie cinste şi mărirea, în vecii vecilor. Amin.
Cu pace să ieşim!
Iaşi, 25 ianuarie 2004
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
