|
| © Vatican Media |
Francisc şi Leon al XIV-lea, cele două nelinişti
În timpul fragilităţii globale
Ştafeta care trece de la un pontificat la altul este făcută nu numai din cuvinte şi gesturi, ci mai ales din viziuni care se concretizează una asupra alteia, proiectate de aceeaşi credinţă. Care a fost punctul de contact al ştafetei în trecerea de la Francisc la Leon? Ce viziuni s-au concretizat una în alta? Acest lucru se va înţelege pe măsură ce se desfăşoară drumul Bisericii în lume. Ar fi suficient să ne gândim cât de decisiv a fost cuvântul "atracţie" ("creştinismul creşte prin atracţie", spunea Ratzinger) pentru Francisc. Între Benedict şi Francisc ştafeta a fost clară: "Provocările schimbărilor rapide şi provocările problemelor de mare relevanţă pentru viaţa de credinţă", aşa cum a spus Benedict însuşi când şi-a luat rămas bun. Bergoglio a tradus aceste provocări într-o "nelinişte sănătoasă", singura "care dă pace", imprimând o mişcare lentă, dar constantă şi franciscană, ca un val şi o tresăltare asupra vieţii Bisericii. Şi "neliniştea" este cea pe care Francisc a recomandat-o la 28 august 2013 într-o formidabilă omilie adresată pe atunci părintelui Prevost, general al Ordinului Sfântului Augustin, şi capitulului său reunit în biserica lor din Campo Marzio.
Dacă există un cuvânt care poate cuprinde sintetic predarea ştafetei între Francisc şi Leon, acesta este tocmai "nelinişte", pe care Leon al XIV-lea l-a reluat în primele sale cuvinte ca pontif, aproape ca şi cum ar fi vrut să pecetluiască o continuitate profundă, spirituală.
Cel al lui Bergoglio a fost un pontificat al roadelor, dar mai ales al seminţelor, cu o proprie excepţionalitate franciscană a sa. Valoarea şi efectele moştenirii sale se vor verifica în timp, se vor măsura prin testul istoriei şi nu al blogurilor. Mai presus de toate a lăsat o metodă: discernământul spiritual. Conducerea Bisericii nu a fost niciodată călăuzită de idei preconfecţionate, ci mai degrabă de un fler şi o lectură profundă a realităţii, prin privirea unui păstor cufundat în popor. Francisc a considerat întotdeauna Biserica o instituţie, dar a afirmat întotdeauna că Duhul Sfânt este cel care o face astfel, cel care "provoacă dezordine cu carismele, dar în acea dezordine creează armonie". Aşadar, Bergoglio considera instituţia eclezială ca o armonie - nu un echilibru simplu şi foarte uman - care se formează constant din dezordinea diversităţii şi a contrastelor. A menţinut activă neliniştea dintre carisme şi instituţii, conştient că Biserica este un "popor pelerin şi evanghelizator", realitate care depăşeşte întotdeauna orice formă. El îl numea desborde, revărsarea, lui Dumnezeu.
Celor care s-au temut că "dezordinea" era periculoasă, cardinalul Prevost de atunci, în 2024, într-o parohie augustiniană din Illinois, le spusese: "Lui Francisc nu-i este frică să zgâlţâne puţin barca, să zguduie lucrurile. Şi când face asta, există persoane care se simt inconfortabile. Cu toţii avem personalităţi diferite şi cu toţii avem moduri diferite de a voi să menţinem barca stabilă şi să spunem: vă rog, nu zgâlţâiţi barca, vă rog, nu o faceţi. Şi Francisc spune: «Totul va fi bine». Îi place Evanghelia cu Isus care pare să doarmă în barcă, iar discipolii sunt cuprinşi de panică şi spun: «De ce dormi, suntem pe cale să murim». Şi Isus ştie foarte bine ce se întâmplă, dar îi lasă să se zguduie". Prevost înţelesese perfect neliniştea evanghelică a lui Bergoglio.
Francisc a avut o pasiune radicală pentru adevăr, până la punctul de a se teme de predicarea "lucrurilor adevărate" spuse fără "spiritul adevărului". Fineţea sa în această privinţă era mistică, tipică a inimii neliniştite care discerne mergând dincolo de aparenţe. Pentru aceasta, Francisc a refuzat orice ispită ideologică, chiar şi în cele mai radicale reforme. Conducerea sa a fost un exerciţiu spiritual continuu.
Francisc a luptat împotriva introversiunii ecleziale, iar Leon - citându-l - a reiterat asta: "Biserica este în mod constitutiv extrovertită", iar "autoreferenţialitatea stinge focul spiritului misionar". Ba chiar, cu o expresie fulgerătoare, Prevost a adăugat: "Poporul lui Dumnezeu este mai numeros decât cel pe care-l vedem. Să nu-i definim graniţele"!
Viziunea ombilicală este învinsă şi datorită neliniştii diferenţelor. Apelul său la unitatea Bisericii nu se naşte dintr-o logică a controlului sau a uniformităţii sau a temerii, ci mai degrabă dintr-o nevoie evanghelică: aceea de a "parcurge drumul împreună". Sinodalitatea, pentru Leon, este o formă de caritate: tentativa continuă de a ne asculta, chiar şi în diferenţe.
Cuvintele lui Francisc la Sinodul din 2015 rămân memorabile: "Dincolo de problemele dogmatice bine definite de magisteriul Bisericii, am văzut şi că ceea ce pare normal pentru un episcop dintr-un continent, poate fi straniu, aproape ca un scandal - aproape! - pentru episcopul dintr-un alt continent; ceea ce este considerat încălcare a unui drept într-o societate, poate fi un precept evident şi intangibil în alta; ceea ce pentru unii este libertate de conştiinţă, pentru alţii poate fi numai dezorientare". De aceea, adevăratul discernământ nu se face între idei, ci în cadrul istoriei. Şi iată că mâinile pontifilor se împletesc fără să ştie asta când Leon, în aceeaşi parohie din Illinois, a spus: "Ceea ce ar putea să fie important în Biserica din Statele Unite s-ar putea să nu fie deloc important în Coreea de Sud. Şi trebuie să ne amintim şi de acest lucru, ceea ce am spus mai devreme despre a face parte din Biserica universală, în timp ce căutăm moduri pentru a fi Biserică împreună." Ca Papă, a vorbit despre "convieţuirea diversităţilor".
Unitatea este rodul copt al drumului. Şi pentru aceasta trebuie apărată nu cu rigoarea ideologiei, ci cu răbdarea carităţii. Şi Prevost ştie, de asemenea, că trebuie mers şi cu "aceia care parcurg alte drumuri religioase, cu aceia care cultivă neliniştea căutării lui Dumnezeu, cu toate femeile şi bărbaţii de bunăvoinţă". Neliniştea revine întotdeauna în diferitele sale forme, aşadar.
Tensiunile neliniştite care străbat Biserica globală - între sensibilităţi, culturi, teologii - nu trebuie aplatizate, ci primite ca semn de catolicitate. Important este ca acestea să fie exprimate, aşa cum spunea Francisc la începutul Sinodului din 2014: trebuie "să spunem tot ceea ce în Domnul simţim că trebuie să spunem: fără respect uman, fără frică. Şi, în acelaşi timp, trebuie să ascultăm cu umilinţă şi să primim cu inimă deschisă ceea ce spun fraţii. Cu aceste două atitudini se exercită sinodalitatea". Pentru aceasta - a continuat el - "vă cer, cu rugăminte, aceste atitudini de fraţi în Domnul: să vorbim cu parresia şi să ascultăm cu umilinţă. Şi faceţi asta cu multă linişte şi pace, pentru că Sinodul se desfăşoară întotdeauna cum Petro et sub Petro, iar prezenţa Papei este garanţie pentru toţi şi păzire a credinţei". Pontiful devine garant al păzirii şi, în acelaşi timp, al însăşi posibilităţii "parresiei".
Bergoglio l-a voit pe Prevost mai întâi ca episcop şi apoi ca prefect al Dicasterului pentru Episcopi. L-a ales şi pentru că este un om-lume: cu rădăcini europene, este nord-american prin naştere, peruvian prin alegere şi misiune, a trăit printre campesinos din Anzi, ascultând strigătul săracilor şi învăţând mistica proximităţii. Episcopatul său la Chiclayo a fost un laborator de prezenţă evanghelică concretă, care astăzi revine în gesturile sale şi în cuvintele sale. Spiritualitatea sa augustiniană se manifestă în capacitatea de a ţine împreună interioritatea şi misiunea, neliniştea şi caritatea. Ştie acest lucru mai ales din experienţa de a fi fost superior general al Ordinului său călugăresc, augustinienii, care se confruntă şi ei cu tensiuni şi diferenţe chiar între comunităţile sale din Peru şi, evident, din lume.
Primele cuvinte ale Papei Prevost sunt de la Augustin. A citat celebrul pasaj: "Pentru voi sunt episcop, cu voi sunt creştin", reafirmând că adevărata autoritate eclezială se naşte din împărtăşire, nu din separare. Ideea sa despre autoritate este dezarmată, departe de orice formă de superioritate. A afirmat: "Nu trebuie să ne ascundem în spatele unei idei de autoritate care nu mai are sens astăzi". Acestei teme a dedicat teza sa de doctorat în 1987 şi, prin urmare, este o temă care îi este dragă.
În acest sens, el a reluat abordarea ecleziologică a lui Francisc, care denunţase opoziţiile obosite dintre conservatori şi progresişti ca o capcană paralizantă. În primul său discurs, Leon a repetat expresia: "dezarmată şi dezarmantă", care se poate aplica şi Bisericii, care nu flutură puterea ca pe o armă, ci care se lasă rănită de istorie, pentru că "a fi ai lui Dumnezeu ne leagă de pământ". O Biserică ce asumă asupra sa pericolele timpului, care nu caută liniştea, ci fidelitatea. Şi care este angajată pe frontul păcii fără protagonisme, punându-se la dispoziţie, evitând "o comunicare zgomotoasă, musculoasă" şi căutând "mai degrabă o comunicare capabilă de ascultare". Leon, ca şi Francisc, vrea o Biserică "samariteană" - aşa cum a spus într-o audienţă generală -, spital de campanie într-o "lume rănită".
Leon ştie bine că acceptarea slujirii petrine era o expunere la impactul timpului şi al istoriei. Pentru aceasta se opune viziunii credinţei ca bastion identitar sau politic. A reacţionat cu hotărâre la instrumentalizarea lui ordo amoris al lui Augustin din partea unor retorici populiste, reafirmând că adevărata tradiţie este aceea care rămâne fidelă carităţii. Şi pentru aceasta, în deplină continuitate cu Francisc, diplomaţia sa este o diplomaţie a punţilor. Telefonul dat lui Putin este legat de ţeserea răbdătoare a raporturilor realizată de Francisc încă de la întâlnirea sa cu ambasadorul rus la începutul conflictului şi contactele care au rămas întotdeauna deschise cu patriarhia.
Într-un timp în care încrederea în instituţii este în criză, Leon al XIV-lea se prezintă ca un om al ascultării şi al dialogului. Francisc, în exortaţia sa apostolică Laudate Deum, a scris că lumea "se uzează" şi se apropie "de un punct de ruptură". Un diagnostic care nu este apocaliptic, ci profetic. Biserica trebuie să fie locul unde ceea ce este sfărâmat este ţinut laolaltă, trebuie să fie laboratorul reconcilierii, trebuie să ofere o prezenţă care nu se ascunde în nostalgia trecutului. Leon preia acest scenariu şi îl asumă ca vocaţie. Inima neliniştită a lui Augustin - care nu are linişte până nu se odihneşte în Dumnezeu - devine pentru el paradigma credinciosului contemporan: nu cel care "posedă" adevărul, ci acela care îl caută neîncetat, în istorie şi cu istoria. Şi în această perspectivă, trebuie recitită şi Doctrina Socială a Bisericii: "Nu vrea să ridice steagul posesiunii adevărului", a spus Leon, ci să înveţe "cum să ne apropiem", să locuim în întrebări.
Prin urmare, Prevost nu este un papă care propune reţete, ci un păstor care invită să se arunce năvoadele credinţei acolo unde întrebările se înmulţesc. A spus-o clar: fiecare generaţie are problemele sale, visele sale, provocările sale. Şi numai "privind departe" se poate intercepta ceea ce sugerează Duhul.
Leon al XIV-lea nu se prezintă ca un "lider singuratic", aşa cum a afirmat încă de la început. Mai degrabă, el întrupează figura pe care el însuşi a definit-o a "fermentului pentru o lume reconciliată". În el este clară respingerea oricărei viziuni elitiste despre Biserică, aceea a "micilor noastre grupuri", care se simt superioare lumii.
În timpul fragilităţii globale şi al dezamăgirii generalizate, Biserica pe care Leon al XIV-lea începe să o conducă este chemată la o mărturie umilă, dar fermă. Leon este un om care ştie să adune neliniştea timpului şi să o facă să devină formă a propriei slujiri. Cursa a început deja. Şi neliniştea - cea sănătoasă, evanghelică, rodnică - continuă să împingă înainte paşii Bisericii. Pentru că "întărirea în credinţă" nu are nimic de-a face cu "asigurarea" simplă, umană şi temătoare, ci mai degrabă are de-a face cu deschiderea lui inquietum cor nostrum la Dumnezeu care acţionează în lume şi a comunităţii ecleziale.
Între Francisc şi Leon există un fir care nu se rupe. Este cel al continuităţii în slujirea petrină şi este, de asemenea, firul unei credinţe care nu se mulţumeşte. Care caută. Care se lasă atins. Care nu se închide. Este firul invizibil care - aşa cum scria Chesterton - face să se simtă twitch upon the thread [zvâcnirea firului], acel freamăt de-a lungul firului care zguduie Biserica şi o împinge să-şi continue alergarea sa.
Antonio Spadaro
(După L'Osservatore Romano, 7 iunie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
