1922 - 15 octombrie - 2022: 100 de ani de la încoronarea regilor la Alba Iulia
Ferdinand I - un rege catolic care a murit catolic
Evocarea de astăzi, marcată de aniversarea centenarului încoronări Regelui Ferdinand şi a soţiei sale Regina Maria, este un bun prilej de a aduce un omagiu acestui monarh vrednic de amintire, unul dintre marii domnitori şi binefăcători ai poporului român, a cărui soartă a încredinţat-o mereu în mâinile lui Dumnezeu, în care a crezut cu toată fiinţa, după cum a înscris şi pe stema regală: Nihil sine Deo! (Nimic fără Dumnezeu!)
Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, numit Întregitorul României sau Ferdinand cel Loial, şi Regina Maria, "mama răniţilor" rămân în istoria şi conştiinţa poporului român prin contribuţia lor la propăşirea ţării, trăind cu o mare demnitate, nobleţe şi cu o conştiinţă aleasă evenimentele şi realităţile epocii. Un fir roşu al personalităţii Regelui Ferdinand I a fost credinţa creştină în Dumnezeu, manifestată nu doar prin vorbe, ci prin trăirea concretă în perioada 10 octombrie 1914 - 20 iulie 1927, cât a stat în fruntea monarhiei din România.
Născut în Germania, în ziua de 24 august 1865, din părinţi catolici, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi Antónia a Portugaliei, Regele Ferdinand, supranumit în copilărie "Nando", a primit o riguroasă educaţie catolică, iar studiile le-a urmat tot în şcoli catolice. Sosit în România, Majestatea Sa şi-a păstrat credinţa, participând duminică de duminică la Sfânta Liturghie în capela Institutului "Sfânta Maria" din strada Pitar Moş din Bucureşti, în capela Palatului Arhiepiscopal din Bucureşti (azi, sediul Nunţiaturii Apostolice) sau în catedrala "Sfântul Iosif" din capitală. Amintesc, de asemenea, numeroasele Liturghii şi celebrări liturgice la care a participat în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, lăcaş de cult atât de îndrăgit şi frecventat de Majestatea Sa, mai ales în anii grei ai Primului Război Mondial, când familia regală era refugiată în Iaşi. Regele Ferdinand a rămas pururea viu şi în amintirea duioasă şi plină de recunoştinţă a catolicilor din Iaşi, Oraşul Unirii, fiind cunoscut faptul că, atunci când nu se afla pe front, în mijlocul trupelor, venea aproape în fiecare duminică la catedrală pentru a participa la Sfânta Liturghie. Sosirea regelui şi a suitei sale în curtea catedralei se petrecea în modul cel mai discret cu putinţă, nefiind însoţit de fotografi, motiv pentru care nu există vreo fotografie care să imortalizeze prezenţa regelui în catedrala catolică din Iaşi.
Vizitele Regelui Ferdinand au fost menţionate în relatările trimise la Sfântul Scaun de către administratorul apostolic de atunci, Mons. Ulderic Cipolloni, duhovnic şi sfetnic de încredere al Majestăţii Sale. Spre admiraţia şi uimirea credincioşilor, regele se aşeza mereu la rând pentru a intra în catedrala din Iaşi, aflându-şi apoi un loc în prima bancă, unde, aşezat sau în genunchi, lectura din cartea de rugăciuni în limba latină, pe care o avea mereu asupra sa. Asculta Sfânta Liturghie cu atâta evlavie, încât martorii prezenţi în catedrală rămâneau încântaţi de modul în care îşi manifesta credinţa.
În acele timpuri teribile ale războiului, Regele Ferdinand l-a avut drept sfetnic tainic pe cel mai înţelept dintre regi, pe Cristos, Om-Dumnezeu, iar în faţa altarului bisericii catedrale din Iaşi, cu privirea aţintită spre maiestuosul tablou al Sfintei Fecioare Maria înălţate la cer - patroana Diecezei de Iaşi -, Majestatea Sa depunea la picioarele Mântuitorului nostru încrederea şi lacrimile poporului român, rugându-se fierbinte pentru viitorul acestui popor. Uneori, regele participa la Sfintele Liturghii celebrate în capela din palatul episcopal de la Iaşi, fiind apoi oaspete de seamă în salonul mare. În semn de mare preţuire faţă de Regele Ferdinand, în anii războiului, în toate bisericile de pe teritoriul Diecezei de Iaşi a fost recitată "Rugăciunea pentru Rege".
În repetate rânduri, Regele Ferdinand a primit de la Arhiepiscopul de Bucureşti, Mons. Alexandru Theodor Cisar, mângâierea Sfintei Liturghii, a predicii, precum şi binecuvântarea specială din partea Papei. Arhiepiscopul se deplasa deseori la Palatul Cotroceni sau la Palatul Scroviştea pentru a celebra Sfânta Liturghie, ori de câte ori era solicitat de rege. Grav bolnav, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca Guvernul României să semneze, la 10 mai 1927, Concordatul cu Sfântul Scaun. În testamentul său din 2 iunie 1925, Regele Ferdinand scria: "Gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea şi a dat dragostei mele de neam cea mai scumpă şi sfântă răsplată. Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvânteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească iubitului meu fiu, viitorul rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile românilor din toate ţinuturile şi din toate straturile sociale".
Trebuie să menţionăm aici că prin bunăvoinţa Regelui Ferdinand a avut loc concretizarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun, iar, după multiple schimburi de corespondenţă, relaţiile comune dintre aceste state au fost inaugurate la 1 iunie 1920, prin trimiterea la Sfântul Scaun a ministrului Dimitrie Pennescu, constituindu-se ca o "legaţie" (reprezentanţă). Printr-un decret semnat la 12 iunie 1920, Regele Ferdinand I, "prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României... (...) am decretat şi decretăm că Dimitrie C. Pennescu (...) este numit, în ziua de 1 iunie 1920, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al nostru pe lângă Sfântul Scaun". Acceptul Sfântului Scaun pentru numirea sa a fost dat la trei săptămâni după publicarea decretului regal la Bucureşti, iar trimisul Sfântului Scaun, Monseniorul Francesco Marmaggi, a sosit la Bucureşti în ziua de 17 octombrie 1920, ca nunţiu apostolic. Delegaţia Apostolică s-a stabilit la Bucureşti pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică, în clădirea situată pe strada Pictor Constantin Stahi, nr. 5-7, care va deveni palatul Nunţiaturii Apostolice în România. Clădirea a fost construită în perioada 1896-1905, la iniţiativa arhiepiscopului Franz Xaver von Hornstein, finanţarea fiind asigurată de binefăcători din Elveţia şi printr-o subvenţie a Regelui Carol I. Misiunea principală a nunţiului Marmaggi a fost aceea a cunoaşte realităţile din România şi de a întări legăturile cu Regele Ferdinand I, fiind prezent la Alba Iulia în ziua încoronării acestuia ca rege la României. După stabilirea relaţiilor cu episcopiile şi eparhiile catolice, precum şi cu diferite instituţii ale statului român, au început negocierile pentru elaborarea unui concordat care să reglementeze ansamblul relaţiilor dintre România (reprezentată de legaţii Caius Brediceanu şi Nicolae Petrescu-Comnen) şi Sfântul Scaun (reprezentat de nunţii Francesco Marmaggi şi Angelo Maria Dolci) şi să stabilească organizarea ecleziastică a credincioşilor catolici din România. Concordatul a fost semnat la 10 mai 1927, dar a intrat în vigoare la 29 mai 1929, prin votul Parlamentului României (votul a fost dat la 24 mai, în Senat şi la 29 mai, în Camera Deputaţilor). Sfântul Scaun putea avea în România un ambasador (nunţiu), iar Biserica Catolică putea avea instituţii de învăţământ şi caritative, mănăstiri, biserici şi alte bunuri imobile. Religia catolică putea fi trăită în libertate deplină.
Respectând hotărârile Guvernului României privind exercitarea publică a credinţei, Regele Ferdinand era considerat ortodox, fapt pentru care a fost nevoit să accepte normele protocolare stabilite prin legi şi directive. Astfel, în ziua de 15 octombrie 1922 avea loc la Alba Iulia unul dintre cele mai simbolice evenimente din istoria României: Regele Ferdinand şi Regina Maria s-au încoronat, în cadrul unei ceremonii fastuoase, ca suverani ai României Mari. Locul de încoronare nu a fost ales întâmplător la Alba Iulia, căci oraşul amintea de unirea înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600 şi de proclamarea Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România la 1 decembrie 1918. Se împlinea astfel una din profeţiile marelui politician Nicolae Filipescu care îi spunea regelui, încă din 1915: "Sire, să te încoronezi la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor sau să mori pe câmpia de la Turda ca Mihai Viteazul".
Organizarea ceremonialului de încoronare a regelui a început încă din anul 1918, când a fost organizată o comisie formată din personalităţi marcante din viaţa politică şi bisericească a României Mari. Special pentru momentul încoronării regelui a fost construită catedrala ortodoxă din Alba Iulia, care mai poartă denumirea şi de "Catedrala Reîntregirii". Construcţia lăcaşului a început în luna martie 1921 şi a fost ridicată în mai puţin de un an. Ceremonia încoronării Regelui Ferdinand şi a soţiei sale Regina Maria a avut loc în ziua de 15 octombrie 1922. Printre invitaţii familiei regale a fost şi Mons. Francesco Marmaggi, nunţiu apostolic al Sfântului Scaun în România.
Mângâiat sufleteşte prin dezlegarea primită din partea Papei Pius al XI-lea, regele s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice ca un bun creştin catolic: s-a spovedit şi împărtăşit, a primit din partea nunţiului apostolic Angelo Maria Dolci sfântul Maslu, binecuvântarea Sfântului Părinte Papa Pius al XI-lea şi câteva moaşte ale Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Împăcat cu propria conştiinţă şi cu poporul pe care l-a condus cu maxim devotament, şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului în ziua de 20 iulie 1927.
Pr. Alois Moraru
