Anton Durcovici. Discursul pe care nu l-a mai ţinut

În Arhiva Episcopiei de Iaşi¹ se păstrează o copie a discursului pe care episcopul Anton Durcovici urma să-l ţină în faţa regelui Mihai cu ocazia depunerii jurământului de fidelitate. În ce context a fost scris? De ce episcopul Durcovici nu a mai ţinut discursul?

Deşi problema a mai fost cercetată², acest studiu aduce completări în lumina documentelor şi a mărturiilor care au fost găsite între timp.

Discursul pe care-l redăm mai jos oferă deja câteva informaţii. Jurământul se făcea de către episcop înainte de luarea în primire a diecezei, "în conformitate cu articolul VI din Concordatul încheiat între România şi Sfântul Scaun şi cu prevederile articolului 27 din Legea pentru regimul general al cultelor", "în urma asentimentului dat de Înaltul Guvern".

Episcopul Anton Durcovici a preluat păstorirea Diecezei de Iaşi la 14 aprilie 1948 după ce fusese consacrat la Bucureşti la 5 aprilie 1948. Fusese numit episcop de Iaşi la 30 octombrie 1947 de papa Pius al XII-lea. Pe de altă parte, în acele vremuri tulburi în care comuniştii erau la putere, regele a fost forţat să abdice la 30 decembrie 1948. Jurământul ar fi putut să fie depus în această perioadă: 30 octombrie 1947 - 30 decembrie 1948. Cum s-au desfăşurat lucrurile?

La 14 noiembrie 1947, în "Monitorul oficial" apare decretul 2137 al Ministerului Cultelor, semnat de regele Mihai I, în care se recunoaşte numirea lui Anton Durcovici ca episcop al Diecezei de Iaşi pornind de la raportul ministrului secretar de stat de la Departamentul Cultelor, nr. 54892/947, şi de la adresa Nunţiaturii Apostolice cu nr. 744 din 11 august 1947 către Ministerul Afacerilor Străine³. La 16 noiembrie 1947, arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar scrie preoţilor din Arhidieceza de Bucureşti, anunţându-i că Mons. Anton Durcovici a fost numit episcop de Iaşi, iar regele i-a recunoscut numirea care a fost publicată în "Monitorul oficial".

"Aşteptăm cu nerăbdare - notează arhiepiscopul - ca Maiestatea sa regele Mihai I să se întoarcă, pentru ca episcopul nou ales să depună jurământul de fidelitate, iar imediat după aceea venerabilii preoţi vor primi informaţii în ce zi la Iaşi va avea loc consacrarea episcopală"⁴.

La 18 noiembrie 1947, Ministerul Cultelor l-a informat pe episcop că urma să fie recunoscut după depunerea jurământului de fidelitate faţă de suveran şi supunere faţă de legile ţării şi cerea o copie a discursului pe care avea să-l ţină cu această ocazie:

"Totodată vă încunoştiinţăm că, în conformitate cu prevederile art. 27 din Legea pentru regimul general al cultelor, nu veţi fi recunoscut şi introdus în funcţiune decât după depunerea jurământului de fidelitate către suveran şi supunere faţă de legile ţării. Pentru a stabili cu mareşalul palatului regal data şi programul ceremoniei, avem nevoie de o copie de pe discursul pe care-l veţi rosti cu această ocazie"⁵.

La 27 noiembrie 1947, Mons. Anton Durcovici a trimis Ministerului Cultelor copia discursului pe care trebuia să-l ţină în faţa regelui, rugând să-i fie comunicate data şi programul ceremoniei de depunere a jurământului⁶.

Se credea că data depunerii jurământului va fi iminentă, iar ceremonia consacrării va avea loc în catedrala din Iaşi, la o dată cât mai apropiată. De aceea, în seara zilei de 30 noiembrie 1947 în catedrala din Bucureşti a avut loc ceremonia despărţirii episcopului Durcovici de credincioşii din Bucureşti, de faţă fiind arhiepiscopul Gerald Patrick O'Hara, arhiepiscopul Alexandru Cisar, episcopul Marcu Glaser, "cler şi mult popor, adunaţi la o rugăciune Veni Creator, drept sărbătorire şi rămas bun pentru noul episcop al Iaşilor". Cu această ocazie, nunţiul apostolic a ţinut alocuţiunea în care se vorbeşte de apropiata consacrare⁷. Starea de aşteptare este redată şi de o cronică a Congregaţiei Mariane a Bărbaţilor din Bucureşti:

"Fiecare dată, după numire, când venea în mijlocul nostru, ni se părea că este cea din urmă şi de aceea nu o singură dată, ci de trei ori, ne-am luat cu sfâşiere de inimă rămas bun de la Excelenţa sa, care mereu ne spunea că plecare nu înseamnă părăsire şi că îndreptăţire nu este despărţire"⁸.

La 5 decembrie 1947, un comitet de organizare a convocat oficialităţile civile şi religioase la palatul episcopal din Iaşi la o dată care nu se ştia, dar părea apropiată⁹. Numai că momentul depunerii jurământului mai trebuia aşteptat.

Ce s-a întâmplat de fapt?

La 12 noiembrie 1947, regele Mihai şi regina-mamă Elena s-au deplasat la Londra pentru a asista, în ziua de 20 noiembrie, la căsătoria principesei Elisabeta (verişoară de gradul trei), moştenitoarea coroanei britanice. După căsătorie ar fi trebuit să vină în ţară. Însă aici a cunoscut-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma. Cei doi au plecat în Elveţia, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial la 6 decembrie 1947. Cerând încuviinţarea guvernului român, răspunsul venit 10 zile mai târziu arată că nu era oportună căsătoria la acel moment; la 21 decembrie regele ajunge la Bucureşti şi a doua zi pleacă la Sinaia pentru sărbătorile de Crăciun¹⁰. La 30 decembrie 1947 regele a fost invitat la Bucureşti, unde a urmat abdicarea şi declararea Republicii Populare Române.

Aşa stând lucrurile, singurele zile când Mons. Anton Durcovici ar fi putut depune jurământul rămân 22-29 decembrie 1947. Pr. Anton Bişoc notează:

"În legătură cu venirea ep. Durcovici la Iaşi, ţin să precizez anumite amănunte care mi se par cam puţin cunoscute cu precizie. Într-o seară pr. Tamaş, profesor, ne-a şoptit că Mons. Durcovici a fost numit episcop de Iaşi şi a plecat la Timiş la maici spre a face exerciţii spirituale. A urmat apoi la catedrală o ceremonie cu participarea poporului spre a-şi lua rămas bun de la Arhidieceză. El s-a pregătit apoi spre a merge la rege ca să depună jurământul cerut de lege înainte de consacrare. I s-a spus că trebuie să aştepte şi că va fi chemat când regele va fi liber ca să-i ia jurământul. Între timp ştiu că nunţiul l-a trimis într-o delegaţie nu ştiu unde şi nici pentru ce. Faptul e că el a lipsit din casă o zi sau chiar două. Tocmai atunci a venit telefonul de la palatul regal ca să se prezinte pentru jurământ. Or episcopul lipsea. Când s-a întors şi s-a anunţat, regele a fost alungat şi treburile au rămas baltă. A urmat apoi o perioadă de aşteptare cam lungă. Li se spunea de la Minister că nu este fixat cine să preia acest jurământ care se făcea în faţa regelui. Prin luna martie vine de la Iaşi ep. Glaser şi îmi spune: «Toţi episcopii trebuie să facă un jurământ faţă de noua stăpânire. Pentru Dieceza de Iaşi îl vom băga pe ep. Durcovici. În caz că îl primeşte pe el treaba este bună. În caz contrar mă voi prezenta eu pentru Dieceza de Iaşi». Or Durcovici s-a prezentat la jurământ ca episcop de Iaşi. A fost primit şi ca atare a fost îndată consacrat ca nu cumva să mai apară iar anumite încurcături. Consacrarea a avut loc în ziua de Buna-Vestire care a fost transferată luni după Duminica Albă. Eu am fost prezent la acest mare eveniment"¹¹.

Din Liber Missarum 1943-1949, în care Mons. A. Durcovici notează unde şi când a celebrat Liturghia în această perioadă (22 martie 1943 - 9 iunie 1949), rezultă că în zilele de 22 şi 23 decembrie 1947 a fost la Timişoara¹², trimis, aşa cum notează pr. Anton Bişoc, de nunţiul apostolic. Faptul este confirmat şi de un raport pe care Mons. Anton Durcovici îl face la întoarcerea de la Timişoara către nunţiul apostolic¹³. Din raport rezultă că a fost trimis de nunţiu printr-o scrisoare semnată la 19 decembrie 1947 pentru a rezolva o problemă legată de Congregaţia "Notre Dame". În aceste zile ar fi putut veni telefonul pentru a depune jurământul. În zilele următoare, deşi Mons. Durcovici s-a aflat la Bucureşti¹⁴, este mai puţin probabil să fi fost chemat deoarece era ajunul Crăciunului şi apoi sărbătorile de Crăciun.

Ce s-a întâmplat după abdicarea regelui?

La 31 decembrie 1947, Ministerul Cultelor i-a invitat pe toţi episcopii să depună, în curs de trei zilei, jurământul de fidelitate faţă de Republica Populară Română în faţa autorităţii judiciare superioare rezidenţei lor şi să primească apoi acelaşi jurământ de la subalternii lor¹⁵. În adresă nu se spunea nimic despre episcopii care trebuia să intre în funcţie. La 2 ianuarie 1948, Mons. Anton Durcovici a mers în audienţă la ministrul Cultelor, care i-a promis că în cazul lui va găsi o modalitate de a depune jurământul. În sensul adresei de la 31 decembrie 1947, în aceeaşi zi de 2 ianuarie 1948, Mons. Durcovici a semnat un jurământ în faţa arhiepiscopului Alexandru Cisar¹⁶.

La 9 februarie 1948, episcopul s-a prezentat din nou la Ministerul Cultelor. Întrucât Legea Cultelor din 1926 nu prevedea expres autoritatea în faţa căreia trebuia depus jurământul, i-a cerut ministrului Ion Nistor să depună jurământul în faţa arhiepiscopului mitropolit Alexandru Cisar, în prezenţa unui reprezentant al guvernului¹⁷. Cererea nu a fost agreată. A propus modificarea formulei de jurământ şi urgentarea recunoaşterii sale. A fost refuzat, pe motiv că "Legea Cultelor nu era clară" şi că se aştepta sosirea prim ministrului Petru Groza, acesta trebuind să avizeze un nou proiect de Lege a Cultelor¹⁸.

La 14 februarie 1948, într-o scrisoare, nunţiul apostolic îi scrie episcopului Marcu Glaser printre altele: "Nimic nou cu privire la jurământul Mons. Durcovici"¹⁹.

La 2 martie 1948 a fost promulgată Legea 62, care impunea episcopilor (nr. 3) să depună jurământul de fidelitate în termen 30 de zile în prezenţa ministrului Cultelor²⁰, episcopii fiind avizaţi pentru depunerea jurământului la 30 martie 1948²¹.

La 12 martie 1948, nunţiul apostolic protestează printr-o notă verbală trimisă Ministerului Afacerilor Externe împotriva faptului că guvernul a impus un jurământ fără a consulta Sfântul Scaun, aşa cum prevedea Concordatul²².

La 17 martie 1948, Conferinţa Episcopilor din România a analizat problema depunerii jurământului de fidelitate de către episcopii şi preoţii catolici, conform Legii 62. A reieşit punctul de vedere conform căruia jurământul trebuia depus, fără a fi atinse stipulaţiile Concordatului şi cu aprobarea Nunţiaturii Apostolice şi a Sfântului Scaun²³.

O telegramă trimisă de ministrul Ioan Nistor informa că depunerea jurământului de fidelitate pentru toţi ierarhii catolici a fost fixată pentru 1 aprilie 1948, ora 10.00, la preşedinţia Consiliului de Miniştri²⁴. Episcopii catolici au adăugat la jurământ: "Tot ce nu este împotriva legii lui Dumnezeu şi a mântuirii sufletelor"²⁵. Depunerea jurământului a dat cale liberă ca Mons. Anton Durcovici să fie consacrat episcop la 5 aprilie 1948 în catedrala "Sfântul Iosif" de arhiepiscopul Gerald Patrick O'Hara, arhiepiscopul Alexandru Cisar şi de episcopul Marcu Glaser. După această dată au depus jurământul şi preoţii catolici în faţa superiorilor de care aparţineau, "cu aceeaşi rezervă pe care au făcut-o şi episcopii". Formula a fost aleasă de Sfântul Scaun şi transmisă de nunţiul apostolic, la 31 mai 1948, pentru a nu expune preoţii la represalii²⁶.

Fără îndoială, ca şi în cazul recunoaşterii numirii ca episcop, şi în acest caz se poate observa din partea guvernului obstacularea preluării diecezei prin amânarea depunerii jurământului²⁷. Broşura scoasă după instalarea episcopului la Iaşi, Bine ai venit, stăpâne, notează: "Din cauza timpurilor vitrege consacrarea episcopală avu loc abia la 5 aprilie 1948"²⁸.

În discursul care trebuia ţinut în faţa regelui, Mons. Anton Durcovici parcurge pe scurt istoria catolicilor din Moldova începând cu Episcopia de Milcov (1227-1241) şi până în zilele când avea să preia Dieceza de Iaşi. Sunt scoase în evidenţă diferite personalităţi, printre care episcopul Vito Piluzzio şi arhiepiscopul Marcu Bandini, sunt arătate "sentimentele de care erau însufleţiţi domnitorii" faţă de bisericile catolice, se specifică faptul că populaţia încredinţată spre păstorire este în mare majoritate rurală, asigură de rugăciunea lui şi a credincioşilor din Moldova pentru suveran şi de faptul că cei încredinţaţi păstoririi noului episcop sunt iubitori de ordine şi de muncă; îşi exprimă dorinţa de a activa "pentru promovarea intereselor sufleteşti şi pentru propăşirea morală a turmei" încredinţate.

Discursul pe care episcopul Anton Durcovici urma a-l ţine în faţa regelui Mihai cu ocazia depunerii jurământului de fidelitate către suveran²⁹

Maiestate,

În urma asentimentului dat de Înaltul Guvern al Maiestăţii voastre, Sfântul Părinte papa Pius al XII-lea a binevoit să mă numească episcop romano-catolic de Iaşi.

Înainte de a lua în primire păstorirea diecezei încredinţate mie, am ţinut de a mea datorie ca, în conformitate cu articolul VI din Concordatul încheiat între România şi Sfântul Scaun, şi cu prevederile articolului 27 din Legea pentru regimul general al cultelor, să depun, în faţa Maiestăţii voastre, cuvenitul jurământ de fidelitate.

Mulţumesc din adâncul sufletului Maiestăţii voastre că a binevoit a-mi acorda favoarea de a depune acest jurământ, şi sunt fericit de a-i putea exprima, cu acest prilej, omagiile şi sentimentele mele cele mai devotate.

Obârşia Episcopiei Catolice a Iaşilor, dacă privim teritoriul ei jurisdicţional, se pierde, putem spune, în negura vremurilor. Fără a aminti Episcopia de Milcov, înfiinţată la 1227 pentru Moldova şi Muntenia, ştim că, în 1370, la cererea domnitorului Laţcu Vodă, Sfântul Scaun constitui Episcopia Catolică de Siret, cu sediul în acest oraş, unde de mai multă vreme călugării franciscani ridicaseră o biserică a Sfintei Fecioare.

Peste puţin timp, aşezându-se capitala Moldovei la Baia, domnitorul Alexandru-Vodă cel Bun încurajă înfiinţarea unui scaun episcopal în acel oraş, ceea ce se şi făcu, pe la 1420. Acest scaun purtă titlul de Episcopia de Baia, sau "a Moldovei", adică "Moldaviensis", de la "Civitas Moldaviensis", numele latinesc oficial al oraşului Baia. Falnicile ruine ale catedralei catolice care se văd şi astăzi încă în acel oraş sunt mărturie grăitoare pentru deosebita bunăvoinţă ce ctitorul ei domnesc a avut-o pentru această religie.

Către sfârşitul veacului al XVI-lea, centrul vieţii catolice a Moldovei se mută în regiunea Trotuşului şi a Bacăului. Atunci a fost înfiinţată Episcopia Romano-Catolică în oraşul Bacău, având sub jurisdicţia sa teritoriul fostelor episcopii de Siret şi Baia. De la 1580 până la 1789, un şir neîntrerupt de 21 de episcopi catolici şi-au avut scaunul la Bacău. Printre ei se remarcă şi figuri deosebit de ilustre, ca aceea a lui Vito Piluzzio, care în 1667 a publicat la Roma un catehism catolic în româneşte cu litere latine. Această carte este a doua carte românească tipărită cu litere latine.

O altă figură, putem zice celebră din istoria catolicismului moldovenesc, este arhiepiscopul Marcu Bandini, care, în calitate de vizitator apostolic, a petrecut mai mulţi ani în Moldova, şi îndeosebi la Bacău. Raportul său asupra acestei vizitaţiuni formează renumitul "Codex Bandinus", care se află acum în posesia Academiei Române. Un amănunt din acest cod arată însemnătatea scaunului de Bacău şi dincolo de hotare, anume în ţara învecinată a Transilvaniei. Pe timpul când, din cauza unor împrejurări vitrege, scaunul episcopal catolic de acolo era lipsit de prezenţa titularului, episcopul de Bacău săvârşea, la nevoie, funcţiuni pontificale şi pentru Ardeal.

Dealtminteri, după cum mărturiseşte Dimitrie Cantemir în "Descrierea Moldovei", episcopul catolic din Moldova avea o poziţie oficială bine determinată.

Numeroasele hrisoave domneşti cu acordare de privilegii, de miluire şi de întărire de proprietăţi pe seama diferitelor biserici catolice din tot cuprinsul Moldovei, dovedesc îndeajuns sentimentele de care erau însufleţiţi domnitorii din acele vremuri faţă de aceste biserici şi conducătorii lor. Să-mi fie îngăduit, Maiestate, a reproduce aici o parte din hrisovul lui Alexandru Mavrocordat, din 1789, dat la mâna locotenentului episcopal catolic. În acest hrisov citim următoarele: "Datorie având luminaţii domni şi oblăduitori, cari de la Dumnezeu sunt orânduiţi stăpânitori şi povăţuitori de noroade, pururea a purta de grijă pentru cei ce se află cu locuinţa sub oblăduirea sa şi pre toţi să-i cuprindă cu ajutorul şi domneasca milă, iar acea datorie asemenea păzindu-se şi de către Domnia mea, luat-am aminte şi pentru mai marele bisericii catoliceşti din Iaşi şi alţi padre (patres) de la alte biserici catoliceşti, câte mai sunt în ţara aceasta a Moldovei... unde şi-au aflat apărare, bună odihnă, cu mila şi ocrotirea lor şi au trăit până acum în toată liniştea, nesupăraţi. După cum şi Domnia mea aflându-i tot asemenea supuşi sub domneasca oblăduire a ţării acesteia, ca dintru început şi, milostivindu-ne asupra lor, socotit-am ca şi pe dânşii să-i ajutăm cu oareşicare ale noastre domneşti mile, cum au avut şi de la alţi luminaţi domni de mai înainte, care şi cărţi gospod s-au văzut la mâna lor. Pentru aceea, iată dară, ca pe unii ce sunt locuitori în ţara aceasta cu supunere subt a noastră oblăduire îi miluim cu această carte a Domniei mele prin care hotărâm ca mai marele bisericesc să-şi caute după cuviinţă urmare trebei sale, pe cât se cade, neoprit de nimenea".

De la 1789, cârmuitorii eparhiei catolice din Moldova şi-au stabilit reşedinţa la Iaşi.

În urma ridicării României la rangul de regat, Sfântul Scaun, în înţelegere cu Înaltul Guvern Român, a găsit de cuviinţă să dea Eparhiei Catolice din Moldova o nouă organizare. În consecinţă, a fost înfiinţată, la 27 iunie 1884, actuala Episcopie Romano-Catolică de Iaşi. Până în prezent ea a avut patru titulari, anume: Iosif Camilli, Dominic Jaquet, Alexandru Cisar, actualul arhiepiscop de Bucureşti şi mitropolit romano-catolic al ţării, şi ultimul - regretatul Mihail Robu.

Maiestate,

Această Eparhie Romano-Catolică a Iaşilor, cu amintiri istorice străvechi şi cu o turmă credincioasă, în majoritate populaţie rurală, ni s-a încredinţat spre păstorire. Aducându-mi aminte de ocrotirea binevoitoare, pe care domnitorii români ai veacurilor trecute au arătat-o necontenit acestei eparhii, stau cu încredere neclintită înaintea tronului Maiestăţii voastre şi sunt pe deplin conştient de sfintele îndatoriri pe care le am faţă de poporul credincios şi faţă de Maiestatea voastră. Glasul sfântului Pavel, apostolul neamurilor, îmi arată calea de urmat. Ştiind acest apostol cât de greu apasă răspunderea pe umerii cârmuitorilor de popoare, îndeamnă pe creştini ca, înainte de toate, să facă lui Dumnezeu cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumite pentru regi şi pentru toţi cari sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem o viaţă lină şi tihnită, întru toată temerea de Dumnezeu şi buna cuviinţă (1Tim 2,1-2). Şi, în numele Domnului, acelaşi apostol porunceşte ca orice suflet să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt - de Dumnezeu sunt orânduite (Rom 13,1).

Ascultând de acest îndemn apostolic, noi, catolicii din Eparhia Iaşilor, supuşi ai Maiestăţii voastre, nu vom înceta să rugăm pe Domnul atotputernic, de la care pogoară toată darea cea bună, cerându-i să dăruiască Maiestăţii voastre harul său cât mai îmbelşugat, zile multe şi fericite, o domnie glorioasă şi sfetnici înţelepţi; să ajute pe Maiestatea voastră în toate ostenelile atât de grele ce înfruntă pentru binele obştesc al ţării.

Totodată, faptele vor încredinţa pe Maiestatea voastră că, în credincioşii catolici ai Eparhiei de Iaşi, veţi avea totdeauna cetăţeni supuşi şi ascultători, iubitori de ordine şi de muncă, plini de respect şi devotament nestrămutat faţă de autoritatea Maiestăţii voastre şi a legilor ţării. Şi este ferma mea voinţă şi hotărâre să activez în păstorirea încredinţată mie în aşa fel încât să fac totul ce-mi stă în putere pentru promovarea intereselor sufleteşti şi pentru propăşirea morală a turmei mele duhovniceşti. Aceasta este făgăduinţa solemnă ce cu profund respect o depun azi la treptele tronului Maiestăţii voastre.

Pr. Cornel Cadar

Note
¹ AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 67-72.
² Este vorba de pr. Florian Müller, Dănuţ Doboş, pr. Anton Despinescu, pr. Fabian Doboş, Emanuel Cosmovici, în "Buletin istoric", nr. 3 (2002), p. 58-60; Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir, Editura "Presa Bună", Iaşi, 1993, p. 27; Dănuţ Doboş, Anton Despinescu, Episcopul Anton Durcovici - o viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii, Editura "Sapientia", Iaşi, 2002, p. 111-115; Congregatio de Causis Sanctorum, Iasensis, Beatificationis seu declarationis martyrii servi Dei Antonii Durcovici, episcopi Iasensis, in odium fidei, uti fertur, interfecti († 10 dec. 1951). Positio super martyrio, Roma, 2012, p. 44, 63; ***, Episcopul martir Anton Durcovici. De la leagăn la mormânt, Editura "Sapientia", Iaşi, 2014, p. 261-265.
³ "Monitorul oficial", nr. 264/14 noiembrie 1947, partea I; AERC Iaşi, dosar 1/1947, f. 178-179 ; cf. Dănuţ Doboş, Anton Despinescu, Episcopul Anton Durcovici - o viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii, Editura "Sapientia", Iaşi, 2002, p. 111.
⁴ AITRC Iaşi, dosar 1/1947, f. 34.
⁵ AERC Iaşi, dosar 1/1947, f. 180.
⁶ AERC Iaşi, dosar 1/1947, f. 181; vezi şi dosar 1/1948, f. 67-72. În aceeaşi zi, alături de ceilalţi episcopi, Anton Durcovici este primit de Petru Groza, preşedinte al Consiliului de Miniştri. În această întâlnire, episcopii şi-au arătat îngrijorarea faţă de măsurile luate împotriva catolicilor. La 28 noiembrie 1947, în urma conferinţei episcopilor ţinută la Bucureşti (27-28 noiembrie 1947), episcopii au semnat un memoriu în 12 puncte pe care l-au trimis lui Petru Groza şi Ministerului Cultelor (AERC Iaşi, dosar 1/1947, f. 119-124, 132, 182-186).
⁷ AERC Iaşi, dosar 2/1937-1948, f. 235-236. Probabil din cauza unei erori de dactilografiere trimiterea apare greşit în Dănuţ Doboş, Anton Despinescu, Episcopul Anton Durcovici - o viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii, Editura "Sapientia", Iaşi, 2002, p. 113; ***, Episcopul martir Anton Durcovici. De la leagăn la mormânt, Editura "Sapientia", Iaşi, 2014, p. 264.
⁸ "Pro memoria", nr. 3/2004, p. 236-237.
⁹ AERC Iaşi, dosar 2/1937-1948, f. 233-234, 238-241; dosar 2/1954, f. 22, 31-32, 34-35, 37-39.
¹⁰ http://www.romaniaregala.ro/jurnal/cu-saizeci-de-ani-in-urma-la-londra/; http://nicolaenicu.blogspot.ro/2013/12/republica-expresia-puterii-si.html; http://ce-am-mai-citit.blogspot.ro/2011/06/mark-laszlo-herbert-abdicarea-regelui.html, accesate la 3 octombrie 2014; cf. Congregatio de Causis Sanctorum, Iasensis, Beatificationis seu declarationis martyrii servi Dei Antonii Durcovici, episcopi Iasensis, in odium fidei, uti fertur, interfecti († 10 dec. 1951). Positio super martyrio, Roma, 2012, p. 44. Unii cercetători ai problemei jurământului au notat perioada de lipsă a regelui între 27 noiembrie şi 20 decembrie (Dănuţ Doboş, Anton Despinescu, Episcopul Anton Durcovici - o viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii, Editura "Sapientia", Iaşi, 2002, p. 112-113; "Buletin istoric", nr. 3 (2002), p. 59; ***, Episcopul martir Anton Durcovici. De la leagăn la mormânt, Editura "Sapientia", Iaşi, 2014, p. 262).
¹¹ Pr. Anton Bişoc, 93 de ani, înregistrare făcută la 1 martie 2014.
¹² AERC Iaşi, Liber Missarum 1943-1949, nenumerotat, în "Almanahul Presa Bună 2014", p. 119.
¹³ Arhiva ITRC, dosar 1/1947, f. 140-147.
¹⁴ AERC Iaşi, Liber Missarum 1943-1949, nenumerotat, în "Almanahul Presa Bună 2014", p. 119.
¹⁵ AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 13.
¹⁶ AERC Iaşi, dosar personal Anton Durcovici; dosar 2/1954, f. 45.
¹⁷ AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 98v.
¹⁸ AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 98v.
¹⁹ AERC Iaşi, dosar 2/1954, f. 53.
²⁰ "Monitorul oficial", nr. 51/2 martie 1948, p. 1092-1093; AERC Iaşi, dosar 1/1947, f. 117-118; dosar 1/1948, f. 13, 283.
²¹ AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 121v.
²² AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 13.
²³ AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 121v, 122.
²⁴ AERC Iaşi, dosar 2/1948, f. 27. Totuşi, alţi ierarhi au depus jurământul la 31 martie 1948 (AERC Iaşi, dosar 2/1937-1948, f. 380).
²⁵ AERC Iaşi, dosar 2/1937-1948, f. 380.
²⁶ AERC Iaşi, dosar 2/1937-1948, f. 380, dosar 2/1954, f. 98.
²⁷ Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir, Editura "Presa Bună", Iaşi, 1993, p. 27; cf. Dănuţ Doboş, Anton Despinescu, Episcopul Anton Durcovici - o viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii, Editura "Sapientia", Iaşi, 2002, p. 112; Congregatio de Causis Sanctorum, Iasensis, Beatificationis seu declarationis martyrii servi Dei Antonii Durcovici, episcopi Iasensis, in odium fidei, uti fertur, interfecti († 10 dec. 1951). Positio super martyrio, Roma, 2012, p. 63.
²⁸ Bine ai venit, stăpâne, Editura "Presa Bună", Iaşi, 1948, p. 79.
²⁹ AERC Iaşi, dosar 1/1948, f. 67-72.