© Vatican Media
Exerciţii spirituale la Vatican (11): A comunica faptul că în Cristos nicio dezolare nu este definitivă

A unsprezecea şi ultima meditaţie de Postul Mare în Capela Paulină pentru Leon al XIV-lea şi Curia Romană, vineri după-amiază, 27 februarie 2026. Predicatorul, Monseniorul Varden, reflectă asupra temei "Comunicarea speranţei". Datorită Pătimirii şi Învierii lui Cristos, rănile lumii "pot fi vindecate" şi chiar "pot deveni surse de vindecare", într-o lume care tinde să îndepărteze "membrii bolnavi".

Evanghelia pe care timpul nostru o cere atât de tare, Vestea Bună de care tinerii "cu inima grea" le este foame, este că graţie Pătimirii şi Învierii lui Cristos, "o Bunăvoinţă transformatoare a saturat suferinţa umană chiar şi în manifestările sale cele mai extreme, ajungând chiar până în adâncurile iadului, şi că, prin urmare, nicio dezolare nu este definitivă". Aceasta este esenţa mesajului Monseniorului Erik Varden, călugăr al Ordinului Cistercienilor de Strictă Observanţă-Trapişti şi episcop de Trondheim, Norvegia, în cadrul celei de-a unsprezecea şi ultime meditaţii de Postul Mare pentru exerciţiile spirituale ale papei şi ale Curiei Romane. O predică ţinută vineri după-amiază, 27 februarie 2026, în Capela Paulină, pe tema "Comunicarea speranţei".

Predicatorul norvegian subliniază că Cristos "ne cheamă să comunicăm speranţă lumii", dar că a avea speranţa creştină "nu înseamnă neapărat să fim optimişti", ci mai degrabă să lucrăm "neobosit pentru o umanitate nouă şi sănătoasă, plăsmuită de caritate, în dreptate". În practică, "trebuie să punem în practică Fericirile", dar punându-ne încrederea în el, pentru că "el poate acţiona prin noi dacă acceptăm să avem răbdare". Speranţa pe care ne-o încredinţează "nu este speranţa într-o vale de lacrimi în sfârşit modernizată, digitalizată şi igienizată", ci este într-un "cer nou, într-un pământ nou, în învierea morţilor".

Aceasta este şi sarcina pe care Conciliul al II-lea din Vatican a încredinţat-o Bisericii: să-l proclame pe Cristos în aşa fel încât el să apară "în mod convingător ca răspunsul la cele mai urgente întrebări ale timpului prezent, fără a compromite în niciun fel depozitul sacru al doctrinei". Şi astăzi, la 60 de ani de la încheierea conciliului, există semne pozitive, amintite în timpul exerciţiilor, precum "o nouă conştientizare religioasă în rândul tinerilor; revenirea categoriei adevărului în discursul public; o căutare a rădăcinilor". Dar, din păcate, "instituţiile şi alianţele globale se destramă şi ne aflăm expuşi unor pericole strategice, ecologice şi ideologice". Astfel, persoanele de bun simţ şi de bunăvoinţă, "obosiţi să-şi construiască vieţile lor pe nisip, caută o stâncă solidă" şi "inima lor este neliniştite".

Exemplul pe care îl oferă Monseniorul Varden este legat de rănile tinerilor, de strigătul lor, pe care l-a auzit atât de tare acum un an, pe 8 februarie 2025, la concertul cântăreţei americane Gracie Abrams la Madrid. În cântecele ei, a auzit "o tristeţe pătrunzătoare care se învecinează cu, şi poate atinge, disperarea", lamentarea "timpului nostru pe care nu o putem respinge ca pe o fetişizare a dezolării". Un strigăt preluat "cadenţă după cadenţă melancolică, de o mulţime tânără şi compactă". Ceea ce iese în evidenţă în texte, pentru episcopul norvegian, "este speranţa spulberată în faţa unei ameninţări mereu prezente". Oricine iese şi vorbeşte cu tinerii sau petrece timp într-un confesional "ştie că conştiinţa de a fi răniţi impregnează vremurile noastre ca o ceaţă de fum".

Răspunsul Bisericii şi al nostru, creştinii, pentru predicator, este de a trăi Postul Mare invitându-ne să "ne fixăm privirea spre un trup rănit şi întins", cel al lui Cristos răstignit, "afirmând că aici se află speranţa". Asemenea Sfântului Paul, trebuie să vorbim din nou despre "centralitatea absolută a Pătimirii mântuitoare a lui Isus", care a impregnat "doctrina acestui predicator fără egal al reconcilierii, milostivirii, transformării harului, bucuriei şi vieţii veşnice". Dar este nevoie de curaj "pentru a-i urma exemplul într-o cultură care ne tentează să răspândim o evanghelie mai veselă, previzibilă în termeni de proceduri fixe şi rezultate predeterminate". Şi când în jurul nostru, "naosurile catedralelor antice, întunecate de cruci, se transformă în terenuri de minigolf".

Astăzi, potrivit Monseniorului Varden, există două tendinţe contradictorii în faţa rănilor: pe de o parte, acestea sunt afişate "ca marcheri de identitate", riscând "să se împotmolească în furie", în timp ce, pe de altă parte, există un efort de a şterge rănile. "Auzim insinuarea că rănile nu ar trebui să existe şi că, dacă există, membrele bolnave ar fi îndepărtate". În societăţile noastre, "elementele neproductive nu au loc, sunt văzute ca anomalii, tratate cu duritate". Iar această atitudine "este evidentă în controversele privind avortul şi eutanasia".

Cum să interpretăm această dezvoltare? Pentru predicator, este greu de negat "că eclipsa în conştiinţa publică a figurii Răstignitului, Rănitul-dar-nu-învins, are o legătură cu toate acestea". De fapt, o civilizaţie care caută măsura sa "într-o imagine care afirmă importanţa răbdării şi a suferinţei răscumpărătoare" se transformă cu timpul: şi poate, de asemenea, "să înveţe empatia, un sentiment non-spontan pentru omenirea decăzută". În reverenţa "faţă de rănile lui Cristos" care a definit sensibilitatea creştină timp de secole, manifestată în devoţiunea faţă de relicvele Pătimirii, "a existat respectul faţă de enormul mister al suferinţei, constitutiv al condiţiei umane prezente. Crucea ne permite să posedăm realitatea, afirmând în acelaşi timp non-definitivitatea rănilor, care pot fi vindecate şi pot deveni izvoare de vindecare".

Aşadar, a ne înrădăcina în acest mister al credinţei "înseamnă a lucra la o revoltă constructivă" împotriva amăgirii politice conform căreia societatea, şi statul, "ar trebui să fie gestionate conform unui model evolutiv care vizează perfectibilitatea umană". Şi împotriva amăgirii antropologice a unui standard normativ de "sănătate", folosit pentru a marca diviziunea dintre vieţile "care merită trăite" şi cele "nedemne". Evanghelia, de fapt, "afirmă că rănile lui Cristos, după învierea sa, nu au fost eliminate, ci au fost glorificate". Chiar şi rănile lumii, aminteşte Monseniorul Varden, "pot fi glorificate atunci când untdelemnul şi vinul lui Cristos sunt turnate peste ele".

Fiinţa umană, conchide predicatorul, "tânjeşte după înţelegere". Are nevoie de gândirea clară a Bisericii "şi de speranţa centrată pe Cristos; are nevoie de simţul său sigur de orientare"; are nevoie de simbolurile sale, precum Răstignitul, "care sunt realiste, diferite de cele ale lumii, centrate pe un trup rănit istoric, pe moartea învinsă, pe destinul veşnic al întregii fiinţe umane, compusă din trup şi suflet". De fapt, "perspectiva credinţei noastre este întemeiată pe realităţi care s-au întâmplat şi care, în comuniunea trupului mistic al lui Cristos, încă se întâmplă".

(După Vatican News, 27 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Conținut extern de la YouTube Permite conținutul extern pentru a afișa acest material.
Deschide pe YouTube ↗

* * *

Postul Mare 2026 - "A asculta şi a posti. Postul Mare ca timp de convertire"

Articol etichetat cu:

Exerciții spirituale la Vatican Postul Mare 2026 Monseniorul Erik Varden Comunicarea speranței Capela Paulină Curia Romană Pătimirea lui Cristos Tinerii și dezolarea