|
| © Vatican Media |
"Este cineva?". Reîncepătorii şi Biserica
A patra monografie a anului din revista Presbyteri "izvorăşte din constatarea că mulţi oameni, după o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de înstrăinare de Biserică, din diferite motive, vor să reînceapă un drum de credinţă. Ce anume cer şi ce anume găsesc?". Intenţia este de a citi acest fenomen ca "un apel adresat întregii comunităţi creştine să asume o faţă primitoare şi să revadă propria organizare, promovând ministerialităţile şi revizuind pastoraţia adulţilor, fiind conştienţi că aceea a reîncepătorilor este o adevărată profeţie, un apel către Biserica de astăzi care nu poate cădea în gol". Reluăm în continuare editorialul părintelui Nico Dal Molin.
A doua zi după veghea Jubileului Tinerilor de la Tor Vergata, Susanna Tamaro a scris într-un articol publicat în "Corriere della Sera": "Ce surpriză, milionul de tineri prezenţi la Tor Vergata în seara trecută! Privirile lor erau extraordinar de vii şi mişcate, fiecare diferită de cealaltă, ca şi cum clonarea estetică impusă de mass-media nu ar fi prins niciodată rădăcini în viaţa lor. Acea lungă perioadă de atenţie, nemişcare şi tăcere care a însoţit adoraţia euharistică părea că era imposibilă. Şi totuşi s-a întâmplat.
Împărtăşind apoi o privire autobiografică asupra propriei vieţi, autoarea continuă: "Această viziune m-a dus înapoi în anii adolescenţei mele chinuite, cea a anilor 1970 (…). Nutream în inimă întrebări la care nimeni nu părea capabil să răspundă. Una dintre ele: ce face ca o viaţă să merite cu adevărat trăită? Aşa că am venit la Assisi. Acolo am ştiut că a existat un tânăr, neliniştit ca mine, care se răzvrătise împotriva fanatismelor timpului său, abandonându-se unei dimensiuni a libertăţii pe care o găsea fascinantă[1].
Experienţa pe care o relatează Tamaro face parte din acea nelinişte şi căutare de sens care i-a caracterizat pe tinerii din toate timpurile şi care astăzi, din păcate, ia adesea modalităţi de exprimare tot mai alarmante şi dramatice, mai ales în adolescenţă[2].
Reîncepătorii… cine sunt?
Pot fi persoane botezate care, la un moment dat în parcursul vieţii lor, s-au distanţat de Biserică. Vârsta lor medie este între 35 şi 50 de ani şi cer comunităţii creştine să îi însoţească într-un parcurs de redescoperire a credinţei lor. De asemenea, li se alătură neofiţi care doresc să descopere credinţa pentru prima dată şi cer botezul.
Punctul comun al celor care doresc să reînceapă este faptul că au în spate un "drum întrerupt", cu o detaşare progresivă de comunitatea creştină căreia îi aparţin. Se reunesc pentru că, după mult timp, a reapărut în ei o întrebare: "Ce treabă are Domnul cu viaţa mea?". Aceste parcursuri se bazează pe experienţe deja consolidate în Franţa şi în Belgia; printre toate cea elaborată de dieceza de Annecy şi condusă de teologul pr. Roland Lacroix[3].
Numărul tot mai mare de adulţi care bat astăzi la uşile Bisericii pentru a cere botezul sau pentru a relua propriul drum de credinţă mărturiseşte forţa şi îndrăzneala Duhului, care continuă să acţioneze cu capacitatea sa de a reînnoi Biserica în profunzime. Cum să nu amintim expresia care reapare ca un refren în capitolele 2 şi 3 ale Cărţii Apocalipsului: "Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor"?
Experienţa reîncepătorilor, acolo unde este prezentă, reprezintă o provocare pastorală care repune în discuţie practici repetitive, poate învechite, de cateheză şi de vestire a evangheliei: cum putem însoţi concret pe catecumenii adulţi? Ce piste pot fi deschise pentru un parcurs catehetic şi liturgic autentic? O serie de sugestii teologice şi pastorale sunt oferite de pr. Roland Lacroix într-un text recent despre însoţirea catecumenilor adulţi.
Uimirea misterului
Relatările catecumenilor sau neofiţilor care recitesc propria istorie personală şi de credinţă sunt întotdeauna izvor de mare surpriză: în această Europă a noastră, tot mai secularizată, asistăm la un eveniment pe care nici psihologia, nici sociologia, nici celelalte ştiinţe umane nu reuşesc să-l justifice cu o explicaţie exhaustivă, un eveniment care are în sine ceva ce scapă oricărei analize. Duhul Sfânt continuă, în manieră misterioasă şi minunată, acţiunea sa în istorie. Chiar şi în realitatea europeană, cândva un ţinut al profeţiei pentru creştinism, miracolul femeilor şi bărbaţilor care primesc evanghelia în viaţa lor şi sunt profund transformaţi de ea continuă să se repete.
Este ceea ce afirmă fratele Enzo Biemmi: "Această constatare ne face să reflectăm asupra a ceea ce afirmă Géraldine Mossière, antropolog la Universitatea din Montreal: «Convertirile contemporane repun sub semnul întrebării paradigma secularizării unor societăţi moderne». Trebuie să recunoaştem că o cultură secularizată nu este în sine străină sau ostilă evangheliei, ci formei sociologice pe care aceasta a asumat-o într-o societate creştină (…) Pentru comunitatea eclezială, de fiecare dată când o persoană spune: «eu cred» este vorba de o minune, o intervenţie a harului lui Dumnezeu în inima umană pentru care trebuie mai întâi să mulţumim"[4].
Sunt aceiaşi protagonişti, catecumeni şi neofiţi, care simt că se află în faţa unui mister, unde cuvintele se transformă în tăcere şi uimire. Însăşi Edith Stein, celor care au întrebat-o despre motivul convertirii sale la catolicism, a răspuns: "Acesta este secretul meu". Edith şi-a însuşit sfatul discreţiei propus de Sfântul Ioan al Crucii: "Când este vorba de o convertire, nicio curiozitate umană, oricât de plină de cea mai mare bunăvoinţă, nu este pe măsura acestei întrebări"[5].
Complexitate minunată
În acest moment, este inevitabil să ne punem una sau mai multe întrebări: comunitatea eclezială este pregătită să-i primească pe aceşti noi credincioşi? Care este misiunea sa în faţa acestui mister? Cum trebuie interpretat şi structurat un drum de însoţire?
Potrivit tot fratelui Biemmi, răspunsul este simplu: însoţirea unui nou catecumen reîncepător sau a unui neofit este definită, înainte de toate, ca recunoaştere şi slujire a primatului Duhului, singurul competent să facă să se nască şi să crească credinţa. Această afirmaţie nu este inofensivă, este revoluţionară, pentru că cere o inversare a logicii şi a acţiunii.
Diaconia faţă de acţiunea Duhului – potrivit lui Biemmi, Lacroix şi Foisson, marii cateheţi care explorează aceste cărări încă neexplorate pentru mulţi dintre noi – ne cere să nu gândim cateheza pre-baptismală sau mistagogică drept angajare pentru a încadra viaţa persoanelor în schemele ecleziale obişnuite, ci ne provoacă să reprogramăm vestirea catehetică şi acţiunea pastorală ca slujire a acţiunii şi planurilor lui Dumnezeu.
Sfântul Augustin, adresându-se lui Deogratias, diaconul din Cartagina angajat drept catehet al catecumenilor, scrie: "Este drept ca noi să facem un plan de lucru: şi dacă vom putea face lucrurile în această ordine, ne vom bucura pentru că acest lucru i-a plăcut lui Dumnezeu. Dar dacă o necesitate neaşteptată aruncă în aer programul nostru, să ne supunem cu seninătate, fără să ne descurajăm: şi să facem ca ordinea pe care o vrea Dumnezeu să fie şi a noastră. Este mai drept să facem noi voinţa sa, decât ca el să o facă pe a noastră" (De catechizandis rudibus, 14,20)[6][6].
Aceasta este o instrucţiune pastorală incendiară: suntem chemaţi să ne planificăm însoţirea şi, în acelaşi timp, să ne lăsăm deprogramaţi de ea, cu o renunţare bucuroasă şi convinsă la controlul asupra dezvoltării şi rezultatelor ei. Acest paradox poate fi înţeles şi trăit în lumina unei perspective propuse de Papa Francisc în Evangelii Gaudium: "Isus aşteaptă de la noi să renunţăm la căutarea acelor refugii personale sau comunitare care ne permit să rămânem distanţi de miezul dramei umane (...); atunci când facem acest lucru, viaţa devine întotdeauna minunat de complicată şi trăim intensă experienţă de a fi popor, experienţa apartenenţei la un popor" (270).
O "complexitate minunată" ca provocare pentru comunitatea creştină!
Pentru a încheia… o metaforă
André Foisson, teolog şi catehet iezuit belgian, oferă o metaforă interesantă pentru a înţelege schimbarea de paradigmă la care provoacă pastoraţia reîncepătorilor. Era 26 decembrie 1999, când furtuna "Lothar" a lovit Europa centrală, în special estul Franţei, cu vânturi violente care au depăşit 150 km/h. Se estimează că peste 300 de milioane de copaci au fost doborâţi pe teritoriul francez. Un fenomen extrem echivalent cu cel al furtunii "Vaia", care a lovit regiunile din nord-estul Italiei între 27 şi 30 octombrie 2018. Rafalele de vânt au depăşit 190 km/h şi au smuls şi rupt peste 14 milioane de copaci, creând o rană adâncă în regiunea muntoasă.
După aceste dezastre, birourile tehnice silvice au început să elaboreze programe de reîmpădurire, proiecte de replantare a arborilor, planuri de plantare. Dar când a venit vorba de implementarea acestor planuri, inginerii silvici au descoperit că pădurea le anticipase. Regenerarea naturală a pădurii a demonstrat o biodiversitate mai bună şi un echilibru ecologic mai bun între molizi şi arbori cu frunze late. Prin urmare, în mod foarte inteligent, inginerii silvici au trecut de la o intervenţie planificată la măsuţă la o acţiune mai flexibilă de însoţire a regenerării naturale a pădurilor.
Scrie părintele Foisson: "Am putea face un exerciţiu de transfer. Biserica a trecut şi ea printr-un uragan în ultimii 50/60 de ani. Peisajul religios, cel puţin în expresiile sale tradiţionale, a ieşit devastat. Ceea ce ne interesează, prin analogie, este schimbarea de atitudine a inginerilor silvici: aceştia au trecut de la o politică voluntaristă şi planificată după propriile scheme la o politică de însoţire, lucidă şi respectuoasă faţă de regenerarea în curs. Nu ar trebui făcută aceeaşi tranziţie şi în pastoraţie? O trecere de la o pastoraţie de «încadrare» (encadrement) la o pastoraţie de «însoţire generativă» (engendrement)?"[7].
Pastoraţia de încadrare – sugerează părintele Foisson – se desfăşoară într-o logică a controlului, unde, pornind de la resursele noastre şi de la proiectele noastre, căutăm să modelăm Biserica şi lumea aşa cum ne-am dori să fie. Conform acestei pastoraţii, vestirea evangheliei şi construirea comunităţii creştine este ceva ce depinde de noi. Acţiunea pastorală este trăită pe fundal un imaginar corporativ, unde ne cufundăm într-un activism conform căruia nu am făcut niciodată suficient sau unde experimentăm un sentiment perpetuu de neputinţă şi defetism atunci când rezistenţele pe care le întâlnim sunt prea puternice. Activismul şi defetismul sunt atitudini gemene: ambele sunt produsul aceleiaşi dorinţe de putere.
Pastoraţia bazată pe însoţirea generativă privilegiază îngrijirea în slujba a ceea ce se naşte. Ascultând aspiraţiile şi nevoile care apar din realitatea concretă a vieţii oamenilor, ne punem în slujba lor, acceptând o redimensionare şi o renunţare la control. Constă în a însoţi, cu discernământ, competenţă şi umilinţă, o regenerare asupra căreia nu putem fi stăpâni şi controlori absoluţi. Înseamnă să recunoaştem că "dezastrul" nu este un dezastru pentru toată lumea, că mulţi nu ar dori să se întoarcă în pădurea veche şi că prezentul aduce o comunitate şi o biodiversitate eclezială mai bună. Înseamnă să îmbrăţişăm logica unei "pastoraţii relaţionale".
În Jubileul Speranţei, viziunea acelui milion de tineri ne-a deschis o fereastră către o lume pe care o credeam pierdută pentru totdeauna. Lumea celor însetaţi şi capabili să pornească în căutarea apei care potoleşte setea. Poate că ceea ce corodează societatea noastră plictisită şi furioasă este faptul de a nu înţelege marea arşiţă care o cuprinde.
Nico Dal Molin
(După Settimana News, 9 septembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] S. Tamaro, I ragazzi di Tor Vergata e quegli sguardi luminosi di chi ha sete di verità [Tinerii de la Tor Vergata şi acele priviri luminoase ale celor cărora le este sete de adevăr], Corriere della Sera 3 august 2025.
[2] Cf. M. Monte M. – A. Parabiaghi, Disagio giovanile: in cosa consiste e cosa lo provoca [Tulburare tinerească: în ce anume constă şi ce anume o provoacă], cercetare îngrijită de Institutul de Cercetări Farmacologice Mario Negri – IRCCS, Milano 16 decembrie 2024.
[3] R. Lacroix, teolog şi catehet francez, este profesor la Institut Catholique de Paris. Este autor al textului Accompagnare i catecumeni. Guida pastorale, catechistica e liturgica [Însoţirea catecumenilor. Ghid pastoral, catehetic şi liturgic], Queriniana, Brescia 2024.
[4] E. Biemmi, Neofiti e ricomincianti: conversione e comunità [Neofiţi şi reîncepători: convertire şi comunitate], Întâlnirea naţională a cateheţilor, Roma 23-25 septembrie 2016.
[5] Ibidem.
[6] Cf. Lettera ai catechisti «De catechizandis rudibus», traducere îngrijită de Giovanni Giusti, Dehoniane, Bologna 1981. Este un tratat, scris de Augustin în jurul anului 400, în care el precizează conţinuturile credinţei care trebuie propuse celor care, pentru prima dată, iau contact cu creştinismul şi tot el schiţează câteva modalităţi prin care catehetul ar trebui să comunice aceste conţinuturi.
[7] A. Foisson, Evangelizzare in modo evangelico. Piccola grammatica spirituale per una pastorale di accompagnamento (d’engendrement) [A evangheliza în mod evanghelic. Mică gramatică spirituală pentru o pastoraţie de însoţire (d’engendrement)], Întâlnirea "Vocaţia formativă a comunităţilor creştine: evanghelizarea şi cateheza adulţilor", Genova 16-19 iunie 2008. Cf. Quaderno CEI nr. 34-2008.
