Importanţa şi actualitatea documentului care a schimbat istoria religiei creştine
(După Zenit, 2 şi 3 mai 2013)
De Mons. Vitaliano Mattioli
Anul acesta este aniversarul faimosului edict din Milano, cu care împăratul Constantin (306-337) a recunoscut libertatea de cult religiei creştine. Era luna februarie 313. De atunci au trecut 1.700 de ani. La 6 decembrie 2012, cardinalul Angelo Scola, arhiepiscop de Milano, a deschis în mod solemn în domul din Milano celebrările pentru acest aniversar.
Dar ce conţine aşa de important acest document şi care este actualitatea sa în societatea de astăzi? Pentru a înţelege, trebuie pornit de departe.
Conform izvoarelor istorice, Isus a murit probabil în anul 30 în Palestina, care din anul 64 î.C. se afla sub protectoratul Imperiului Roman. În acel an, guvernatorul (reprezentant al împăratului) era Ponţiu Pilat (26-36), care a semnat condamnarea la moarte a lui Isus.
Era cutumă romană ca guvernatorii să trimită la Roma un raport oficial despre evenimentele din regiunea încredinţată grijii lor. Despre această cutumă ne informează primul istoric al creştinismului, Eusebiu din Cezareea (260-304), în Istoria ecleziastică: "Pilat, după un vechi obicei conform căruia guvernatorul provinciilor trebuia să transmită ştiri titularului puterii regale, în aşa fel încât să fie la zi cu privire la toate, l-a informat pe împăratul Tiberiu..." (II, 2, 1).
În acei ani, împăratul era Tiberiu (14-37). Pilat i-a trimis un raport în care se arăta favorabil creştinilor şi vorbea şi despre Isus, de data aceasta elogiindu-l, şi prezentând lui Tiberiu propunerea de a-i recunoaşte dumnezeirea. Această scrisoare datează din anul 35.
Iustin (100-165) ne dă confirmare în două texte din Apologia I, după ce a rezumat viaţa lui Isus: "S-a petrecut totul în aşa fel încât să poată demonstra procesele verbale redactate de ei în timpul lui Ponţiu Pilat" (I, 35, 9). Celălalt text: "Că toate acestea au fost făcute pentru Cristos, voi sunteţi în măsură să demonstraţi procesele verbale redactate în timpul lui Ponţiu Pilat". Şi Tertulian (155 circa - 245 circa) ne dă această ştire în Apologetul (a. 197): "Pilat, deja creştin în inima sa, i-a prezentat Cezarului, care pe atunci era Tiberiu, toate faptele referitoare la Cristos" (21, 24).
Ori, recunoaşterea dumnezeirii fondatorului unei religii, condiţie indispensabilă pentru ca exercitarea acestei religii să fie admisă în Imperiu, era de competenţa Senatului din Roma. Tertulian ne dă ştirea: "Trăia un vechi decret conform căruia comandantul suprem nu avea nici un drept de a zeifica o persoană fără aprobarea Senatului" (Ap., 5, 1).
Tiberiu a trimis raportul lui Pilat la Senat, arătând dorinţa sa ca Isus Cristos să fie recunoscut ca Dumnezeu. Aici a intervenit conflictul de competenţe. Senatului nu i-a plăcut această "presiune" a împăratului şi, pentru a apăra propria autonomie, a refuzat să-i recunoască lui Cristos prerogativele de divinitate. Motiv pentru care a răspuns negativ lui Tiberiu.
Acest document este din anul 35 şi a trecut în istorie ca "Senatus Consultum". De atunci religia creştină este considerată în Imperiu "religio non licita". Tot Tertulian ne informează despre asta: "Tiberiu, când i s-a prezentat din Siria-Palestina că acolo s-a revelat dumnezeirea lui Cristos, a prezentat problema Senatului cu vot favorabil. Senatul, nedând aprobarea la aceste fapte, le-a respins" (Ap., 5,2).
Deci din anul 35 d.C. creştinii nu puteau practica oficial religia lor, deoarece nu fusese recunoscută de Senat. Această situaţie a durat până în anul 313. Creştinii nu trebuiau în mod necesar să fie persecutaţi. Acest lucru depindea de mentalitatea împăraţilor şi de convenienţa politică. În primele trei secole s-au înregistrat mai multe persecuţii.
Scriitorul Lactanţiu (260-340 circa) în opera sa Moartea persecutorilor, scrisă puţin după 313, relatează persecuţiile cele mai feroce, pe un teritoriu geografic mai extins, sub următorii împăraţi: Nero (54-68), Domiţian (81-96), Decius (249-251), Valerian (253-260), Aurelian (270-275), Diocleţian (284-305), Galeriu (305-311).
Dar au fost şi multe alte asupriri pe un teritoriu mai delimitat în timpul împăraţilor: Traian (98-117), Adrian (117-138), Antonin Pius (138-161), Marcu Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211), Gallus (251-253).
Ca urmarea a victoriei din anul 312 împotriva lui Maxenţiu, în localitatea Ponte Milvio (Roma), Constantin a schimbat statusul juridic al creştinilor, cu faimosul edict (februarie 313).
În realitate acest document n-a fost semnat în luna februarie a anului 313 la Milano. După victorie, Constantin şi Liciniu (308-323) au făcut acorduri la Milano în februarie, dar semnarea şi publicarea acordurilor a avut loc la 13 iunie 314, în oraşul Nicomedia. În acest mod era abolit documentul Senatului din anul 35.
Textul ne este prezentat de Lactanţiu (Moartea persecutorilor, cap. 48) şi de Eusebiu (Istoria, X, 5, 2-14). Asta a însemnat că creştinismul nu mai era urmărit, ci intra cu drept deplin în Imperiul Roman.
Se poate imagina bucuria creştinilor pentru acest edict. Eusebiu din Cezareea a scris Viaţa lui Constantin, elogiindu-l mult pe acest împărat. Ba chiar, în Biserica din Orient, împăratul este considerat un sfânt.
Mai mult decât din motive religioase, cu siguranţă Constantin a acţionat din opţiune politică. Este suficient să ne gândim că a decis să primească Botezul abia când era pe moarte.
Asta nu elimină marele merit şi intuiţia pe care a avut-o în recunoaşterea că de acum realitatea Imperiului era schimbată, că creştinismul şi Biserica aveau o însemnătate socială şi juridică, încât să facă anacronică interdicţia Senatului. Constantin nu a văzut în Dumnezeul creştinilor un pericol pentru Imperiu, ci un ajutor pentru a garanta durata Imperiului şi pentru a salva civilizaţia romană, dat fiind faptul că religia imperială se arăta insuficientă în faţa noilor problematici.
Acest echilibru a fost stricat în mod nefericit de următorul edict, din Tesalonic, din 27 februarie 380, în care religia creştină era recunoscută ca unica şi adevărata religie care trebuie practicată în Imperiu: "Vrem ca toate popoarele să rămână fidele faţă de acea religie transmisă de divinul apostol Petru romanilor... Poruncim ca numele creştinilor catolici să-i îmbrăţişeze pe cei care urmează această lege, în timp ce ceilalţi nebuni şi smintiţi... trebuie să fie loviţi de pedeapsă"1.
Edictul lui Constantin are o semnificaţie epocală pentru că marchează începutul libertăţii omului modern. Statul recunoaşte cetăţenilor săi libertatea de a practica acea religie care cred ei în conştiinţă că este cea mai bună.
Cu Constantin, statul devine laic, în sensul cel mai adevărat al termenului. Adică un stat care nu rămâne indiferent în faţa religiei sau, mai rău, care izolează religia în interiorul conştiinţei, ci recunoaşte dimensiunea spirituală a omului, care are şi implicaţii sociale, permite libertatea de cult, fără a pune interferenţe sau limitări. În acest sens, statul laic este un stat "care crede" în dubla semnificaţie: care crede în Dumnezeu, căruia trebuie să i se dea cultul datorat conform virtuţii dreptăţii, care în acest caz se transformă în virtute de religie2 ; care crede în om deoarece statul recunoaşte nu numai dimensiunea biologică şi civică, dar şi pe cea spirituală. Astfel este evitat un antropologism reductiv şi recunoscut şi un antropologism transcendent.
Benedict al XVI-lea, de mai multe ori a vorbit despre "laicitate pozitivă". A spus în anul 2006: "O «laicitate sănătoasă» comportă ca statul să nu considere religia ca un simplu sentiment individual, care s-ar putea izola numai în domeniul privat. Dimpotrivă, religia [...] trebuie recunoscută ca prezenţă comunitară publică. [...] Desigur, nu este exprimare a laicităţii, ci degenerarea sa în laicism, ostilitatea faţă de orice formă de relevanţă politică şi culturală a religiei; faţă de prezenţa, îndeosebi, a oricărui simbol religios în instituţiile publice. Tot aşa, nu este semn de laicitate sănătoasă refuzarea dreptului comunităţii creştine şi al celor care o reprezintă în mod legitim de a se pronunţa cu privire la problemele morale care interpelează astăzi conştiinţa tuturor fiinţelor umane, îndeosebi a legislatorilor şi a juriştilor. De fapt, nu este vorba despre un amestec necuvenit al Bisericii în activitatea legislativă, proprie şi exclusivă a statului, ci despre afirmarea şi despre apărarea marilor valori care dau sens vieţii persoanei şi-i salvgardează demnitatea. Aceste valori, înainte de a fi creştine, sunt umane, de aceea sunt de aşa natură încât nu lasă indiferentă şi tăcută Biserica, ea care are obligaţia de a proclama cu fermitate adevărul despre om şi despre destinul său".
"Trăim - a adăugat el - într-o perioadă istorică exaltantă, datorită progreselor pe care omenirea le-a făcut în multe domenii ale dreptului, culturii, comunicaţiei, ştiinţei şi tehnologiei. Însă, tot în acest timp, din partea unora există tentativa de a-l exclude pe Dumnezeu din orice loc al vieţii, prezentându-l ca antagonist al omului. Ne revine nouă, creştinilor, să arătăm că Dumnezeu este, în schimb, iubire şi vrea binele şi fericirea tuturor oamenilor. Este de datoria noastră să facem să se înţeleagă că legea morală dată nouă de el, şi care ni se manifestă prin glasul conştiinţei, nu are scopul de a ne oprima, ci de a ne elibera de rău şi de a ne face fericiţi. Este vorba de a arăta că fără Dumnezeu omul este pierdut şi că excluderea religiei din viaţa socială, îndeosebi marginalizarea creştinismului, ameninţă înseşi fundamentele convieţuirii umane"3 .
Această "laicitate sănătoasă a statului" nu este un rod al Conciliului, ci face parte din magisteriul constant al Bisericii. Deja Pius al XII-lea, în discursul din 23 martie 1958, se exprima: "Legitima laicitate sănătoasă a statului este unul dintre principiile doctrinei catolice".
Pentru acest motiv, un stat laic este acela care nu împiedică o căutare a sensului propriei vieţi a oricărei persoane şi care se străduieşte pentru ca drepturile fundamentale ale omului să fie respectate şi salvgardate întotdeauna. Laicitatea autentică nu respinge, ci cere o colaborare sănătoasă între stat şi Biserică, dat fiind faptul că ambele - chiar dacă în mod diferit - sunt în slujba vocaţiei personale şi sociale a aceloraşi persoane umane.
Aceste reflecţii ale lui Benedict al XVI-lea sunt împărtăşite şi de alţi mari gânditori. Unul dintre aceştia este scriitorul Fiodor Dostoievski (1821-1881). El a meditat asupra sloganului "Ca şi cum Dumnezeu n-ar fi", ajungând să afirme că această expresie este ruinarea societăţii moderne şi nu numai că este plină de agnosticism, ci este lipsită şi de orice moralitate. Scria el în mod acut: "Dacă Dumnezeu nu există, ce delict mai poate să existe vreodată?"4 ; "Odată ce umanitatea îl va renega pe Dumnezeu... omul se va exalta ca un spirit divin, cu orgoliu titanic, şi va apărea omul-Dumnezeu... Dacă Dumnezeu nu există, totul devine permis"5 .
Statul merge în derivă. Devenind totul permis, nu mai există delictul. Orice acţiune, chiar şi cea mai negativă, obţine cetăţenie liberă. În faţa acestui fapt, statul este neputincios; eliminându-l pe Dumnezeu şi nerecunoscând libertatea religioasă, a votat moartea sa.
Cealaltă mare personalitate este Victor E. Frankl (1905-1997), fondator al Şcolii a Treia Vieneze de Psihoterapie, Logoterapia. El a întemeiat teoria despre căutarea "sensului vieţii". Găsind realizarea persoanei în descoperirea sensului propriei vieţi, Frankl susţinea că atunci când viaţa nu mai are semnificaţie, vine disperarea, urâţirea şi fiinţa umană nu este capabilă de nimic, deoarece se creează "nimicul". În locul sensului vieţii intră "plictiseala" trăirii. De aici se deduce că viziunea despre viaţă prezentată de Biserică nu are în mod direct fundamente creştine, ci este o exigenţă înrădăcinată în însăşi natura omului, împărtăşită şi de cei care aparţin altor religii.
Marea deschidere intelectuală a edictului din Milano n-a fost respectată întotdeauna în aceşti 1.700 de ani. Din păcate, istoria trecută şi recentă demonstrează asta. Conciliul a tratat tema libertăţii religioase şi i-a dedicat declaraţia "Despre libertatea religioasă"6 .
Între aceste două documente există o mare diferenţă. Constantin, dând libertate creştinismului, a crezut că face o "concesie binevoitoare". În schimb, Conciliul susţinea că fundamentul acestei libertăţi se află în însăşi natura persoanei umane. Iată fraza cea mai semnificativă: "Dreptul la libertatea religioasă nu-şi are temeiul într-o dispoziţie subiectivă a persoanei, ci în însăşi natura ei [...] Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane... Aşadar se face o nedreptate împotriva persoanei umane şi împotriva ordinii înseşi stabilite de Dumnezeu pentru oameni dacă i se refuză omului exercitarea liberă în societate a religiei" (DH 2.3).
Pentru acest motiv statele trebuie să respecte libertatea de conştiinţă a cetăţenilor lor şi să promulge legi care să nu fie în contradicţie cu principiile eticii naturale. Trebuie să respecte elementele ontologice care sunt la baza persoanei umane. Principiul de laicitate a statului nu este altceva decât recunoaşterea unei limite de netrecut a puterii politice faţă de persoana umană. Atunci când statul nu respectă asta, se transformă în despot şi tiran, chiar dacă el continuă să poarte în mod fals numele de democraţie.
Note
1. Pentru acest document şi pentru toată legislaţia Il Cristianesimo nelle leggi din Roma Imperiale, îngrijit de Alberto Barsano, ed. Paoline, Milano 1996; textul citat este la pag. 228.
2. Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1807.
3. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Uniunii Juriştilor Catolici Italieni, 9 decembrie 2006.
4. Fraţii Karamazov, cartea a VI-a, cap. 3.
5. Idem, cartea a XI-a, cap. 9.
6. Dignitatis humanae, 7 decembrie 1965.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
