|
| © Vatican Media |
Cateheze. Viciile şi virtuţile. 9. Invidia şi vanitatea
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi examinăm două vicii capitale pe care le găsim în marile liste pe care ni le-a lăsat tradiţia spirituală: invidia şi vanitatea.
Pornim de la invidie. Dacă citim Sfânta Scriptură (cf. Gen 4), ea ne apare ca unul din cele mai vechi vicii: ura lui Cain faţă de Abel se dezlănţuie atunci când îşi dă seama că jertfele fratelui sunt plăcute lui Dumnezeu. Cain era întâiul născut al lui Adam şi Eva, îşi luase partea cea mai însemnată din moştenirea paternă; şi totuşi, este suficient ca Abel, fratele mai mic, să reuşească într-o mică acţiune, încât Cain se întunecă. Faţa celui invidios este mereu tristă: privirea este coborâtă, pare că investighează încontinuu solul, dar în realitate nu vede nimic, pentru că mintea este învăluită de gânduri pline de răutate. Invidia, dacă nu este controlată, duce la urârea celuilalt. Abel va fi ucis de către Cain, care nu putea suporta fericirea fratelui.
Invidia este un rău investigat nu numai în cadru creştin: ea a atras atenţia filozofilor şi înţelepţilor din orice cultură. La baza sa există un raport de ură şi iubire: se vrea răul celuilalt, dar în secret se doreşte a fi ca şi el. Celălalt este epifania a ceea ce am vrea să fim, şi ceea ce în realitate nu suntem. Norocul său ni se pare o nedreptate: cu siguranţă - gândim noi - noi am fi meritat mult mai mult succesele sale sau soarta sa bună!
La rădăcina acestui viciu există o idee falsă despre Dumnezeu: nu se acceptă ca Dumnezeu să aibă "matematica" sa, diferită de a noastră. De exemplu, în parabola lui Isus despre lucrătorii chemaţi de stăpân ca să meargă în vie la diferitele ore ale zilei, cei de la prima oră cred că au dreptul la un salariu mai mare decât cei veniţi ultimii; dar stăpânul le dă tuturor aceeaşi plată şi spune: "Nu-mi este permis oare să fac ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?" (Mt 20,15). Am vrea să-i impunem lui Dumnezeu logica noastră egoistă, în schimb logica lui Dumnezeu este iubirea. Bunurile pe care el ni le dăruieşte sunt făcute pentru a fi împărtăşite. Pentru aceasta Sfântul Paul îi îndeamnă pe creştini: "Iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii" (Rom 12,10). Iată remediul la invidie!
Şi ajungem la al doilea viciu pe care-l examinăm astăzi: vanitatea. Ea merge la braţ cu demonul invidiei şi împreună aceste două vicii sunt proprii ale unei persoane care doreşte să fie centrul lumii, liberă să exploateze totul şi pe toţi, obiect al oricărei laude şi al oricărei iubiri. Vanitatea este o autostimă umflată şi fără fundamente. Vanitosul posedă un "eu" deranjant: nu are empatie şi nu-şi dă seama că în lume există alte persoane în afară de el. Raporturile sale sunt mereu instrumentale, îndreptate spre oprimarea celuilalt. Persoana sa, activităţile sale, succesele sale trebuie să fie arătate tuturor: este un veşnic cerşetor de atenţie. Şi dacă vreodată calităţile sale nu sunt recunoscute, atunci se supără cu ferocitate. Ceilalţi sunt nedrepţi, nu înţeleg, nu sunt la înălţime. În scrierile sale Evagriu Ponticul descrie evenimentul amar al unui călugăr lovit de vanitate. Se întâmplă că, după primele succese în viaţa spirituală, se simte deja un realizat, şi atunci se năpusteşte în lume pentru a primi laudele sale. Dar nu înţelege că este numai la începuturile drumului spiritual şi că este la pândă o ispită care în curând îl va face să cadă.
Pentru a-l vindeca pe vanitos, maeştri spirituali nu sugerează multe remedii. Pentru că în fond răul vanităţii îşi are remediul în el însuşi: laudele pe care vanitosul spera să le secere în lume în curând se vor întoarce împotriva lui. Şi câte persoane, înşelate de o falsă imagine despre sine, au căzut după aceea în păcate de care în curând se vor ruşina!
Instruirea cea mai frumoasă pentru a învinge vanitatea o putem găsi în mărturia Sfântului Paul. Apostolul s-a confruntat mereu cu un defect pe care n-a reuşit niciodată să-l învingă. De trei ori i-a cerut Domnului să-l elibereze de acel chin, dar la sfârşit Isus i-a răspuns: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune". Din acea zi Paul a fost eliberat. Şi concluzia sa ar trebui să devină şi a noastră: "Aşadar, mă voi lăuda cu mai multă bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos" (2Cor 12,9).
________________
APEL
La 1 martie va fi a 25-a aniversare a intrării în vigoare a Convenţiei despre interdicţia minelor anti-personal, care continuă să lovească civili nevinovaţi, îndeosebi copii, chiar şi după mulţi ani de la sfârşitul ostilităţilor. Exprim apropierea mea de numeroasele victime ale acestor bombe ascunse, care ne amintesc de cruzimea dramatică a războaielor şi preţul pe care populaţiile civile sunt constrânse să le îndure. În această privinţă, mulţumesc tuturor celor care oferă contribuţia lor pentru a asista victimele şi a decontamina zonele contaminate. Munca lor este un răspuns concret la chemarea universală de a fi făcători de pace, îngrijindu-ne de fraţii noştri şi de surorile noastre.
* * *
Iubiţi fraţi şi surori, să nu uităm popoarele care suferă din cauza războiului: Ucraina, Palestina, Israel şi atâtea altele. Şi să ne rugăm pentru victimele atacurilor recente împotriva locurilor de cult în Burkina Faso; precum şi pentru populaţia din Haiti, unde continuă crimele şi sechestrările bandelor înarmate.
Pentru toţi, binecuvântarea mea!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
