Lumea întreagă a asistat, stupefiată, la ceea ce de acum se numeşte "restaurarea califatului" care a fost abolit la 29 octombrie 1923 de Kamal Atatürk, fondatorul Turciei moderne.
Contestarea acestei "restaurări" de majoritatea instituţiilor religioase şi politice musulmane nu i-a împiedicat pe jihadiştii din "Statul islamic" să comită şi să continue să comită acţiuni criminale inimaginabile.
Acest Consiliul Pontifical, toţi cei care sunt angajaţi în dialogul interreligios, adepţii tuturor religiilor precum şi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă nu pot decât să denunţe şi să condamne fără ambiguitate aceste practici nedemne de om:
- masacrarea de persoane numai pentru motivul apartenenţei lor religioase;
- practica execrabilă a decapitării, a răstignirii şi a spânzurării cadavrelor în pieţele publice;
- alegerea impusă creştinilor şi yazidiţilor între convertirea la islam, plătirea unui tribun (jizya) sau exodul;
- expulzare forţată a zeci de mii de persoane, printre care copii, bătrâni, femei însărcinate şi bolnavi;
- răpirea de tinere şi de femei care aparţin comunităţi yazidite şi creştine ca pradă de război (sabaya);
- impunerea practicii barbare a infibulaţiei;
- distrugerea locurilor de cult şi a mausoleelor creştine şi musulmane;
- ocuparea forţată sau desacralizarea de biserici şi de mănăstiri;
- retragerea crucifixelor şi al altor simboluri religioase creştine precum şi cele ale altor comunităţi religioase;
- distrugerea patrimoniului religios-cultural creştin de o valoare inestimabilă;
- violenţa abjectă cu scopul de a teroriza persoanele pentru a le obliga să se predea sau să fugă.
Nicio cauză n-ar putea să justifice o astfel de barbarie şi cu siguranţă o religie. Este vorba despre o ofensă de o gravitate extremă împotriva umanităţii şi împotriva lui Dumnezeu care este Creatorul ei, aşa cum a amintit adesea Papa Francisc.
Nu se poate uita de aceea că creştinii şi musulmanii au putut să trăiască împreună - este adevărat, cu urcuşuri şi coborâşuri - de-a lungul secolelor, construind o cultură a convieţuirii şi o civilizaţie de care ei sunt mândri. De asemenea, pe această bază, în aceşti ultimi ani, dialogul dintre creştini şi musulmani a continuat şi s-a aprofundat.
Situaţia dramatică a creştinilor, a yazidiţilor şi a altor comunităţi religioase şi etnice minoritare numeric în Irak cere o luare de poziţie clară şi curajoasă din partea responsabililor religioşi, mai ales musulmani, a persoanelor angajate în dialogul interreligios şi a tuturor persoanelor de bunăvoinţă. Toţi trebuie să fie unanimi în condamnarea fără nicio ambiguitate a acestor crime şi să denunţe invocarea religiei pentru a le justifica. Altminteri ce credibilitate vor avea religiile, adepţii lor şi conducătorii lor? Ce credibilitate ar mai putea avea dialogul interreligios continuat cu răbdare în aceşti ultimi ani?
Responsabilii religioşi sunt chemaţi de asemenea să exercite influenţa lor la guvernanţi pentru încetarea acestor crime, pedepsirea celor care le comit şi restabilirea un stat de drept în tot teritoriul, asigurând întoarcerea celor expulzaţi. Amintind de necesitatea unei etici în gestionarea societăţilor umane, tot aceşti conducători religioşi nu vor înceta să sublinieze că ajutorarea, finanţarea şi înarmarea terorismului este moralmente condamnabil.
Acestea fiind spuse, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios este recunoscător faţă de toţi cei şi cele care şi-au ridicat deja glasurile lor pentru a denunţa terorismul, mai ales cel care foloseşte religia pentru a-l justifica.
Aşadar să ne unim glasurile cu acela al papei Francisc: "Dumnezeu păcii să trezească în toţi o dorinţă autentică de dialog şi de reconciliere. Violenţa nu se învinge prin violenţă. Violenţa se învinge prin pace!".
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
