Papa Francisc: cuvintele rostite în vizita la Cagliari, inclusiv cuvintele de la Angelus 22 septembrie 2013)
***
Întâlnire cu lumea muncii (Largo Carlo Felice, Cagliari, duminică, 22 septembrie 2013)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Vă salut cordial: muncitori, întreprinzători, autorităţi, familii prezente, îndeosebi pe arhiepiscop, Monseniorul Arrigo Miglio, şi pe cei trei dintre voi care au manifestat problemele voastre, aşteptările voastre şi speranţele voastre. Această vizită - aşa cum spuneaţi - începe chiar cu voi, care formaţi lumea muncii. Cu această întâlnire doresc mai ales să vă exprim apropierea mea, în special faţă de situaţiile de suferinţă: faţă de atâţia tineri fără ocupaţie, faţă de persoanele şomere sau precare, faţă de întreprinzători şi comercianţi care se străduiesc din greu să meargă înainte. Este o realitate pe care o cunosc bine din experienţa avută în Argentina. Eu n-am cunoscut-o, însă familia mea da: tatăl meu, tânăr, a mers în Argentina plin de iluzii să "ajungă în America". Şi a suferit teribil criza din anii treizeci. A pierdut totul! Nu era de lucru! Şi eu am simţit, în copilăria mea, vorbindu-se despre acest timp, acasă... Eu nu l-am văzut, încă nu eram născut, dar am auzit în casă această suferinţă, vorbindu-se despre această suferinţă. Cunosc bine asta! Dar trebuie să vă spun: "Curaj!" Dar sunt şi conştient că trebuie să fac totul din partea mea, pentru ca acest cuvânt "curaj" să nu fie un cuvânt frumos aşa în trecere! Să nu fie numai un zâmbet de angajat cordial, un angajat al Bisericii care vine şi vă spune: "Curaj!" Nu! Asta nu vreau! Eu aş vrea ca acest curaj să vină dinăuntru şi să mă determine să fac orice ca păstor, ca om. Trebuie să înfruntăm cu solidaritate, între voi - şi între noi - toţi, cu solidaritate şi inteligenţă această provocare istorică.
Acesta este al doilea oraş din Italia pe care-l vizitez. Este curios: amândouă - primul şi acesta - sunt insule. În primul am văzut suferinţa atâtor oameni care caută, riscând viaţa, demnitatea, pâinea, sănătatea: lumea refugiaţilor. Şi am văzut răspunsul acelui oraş, care - fiind insulă - n-a voit să se izoleze şi primeşte lumea aceea, şi-o însuşeşte; ne dă un exemplu de primire: suferinţă şi răspuns pozitiv. Aici, în acest al doilea oraş, insulă pe care o vizitez, şi aici găsesc suferinţă. O suferinţă pe care unul dintre voi aţi spus că "te slăbeşte şi ajunge să-ţi fure speranţa". O suferinţă - lipsa de muncă - ce te duce - scuzaţi-mă dacă sunt un pic dur, dar spun adevărul - să te simţi fără demnitate! Unde nu este muncă, lipseşte demnitatea! Şi asta nu este o problemă numai a Sardiniei - dar este puternică aici! - nu este numai o problemă a Italiei sau a câtorva ţări din Europa, este consecinţa unei alegeri mondiale, a unui sistem economic care duce la această tragedie; un sistem economic care are în centru un idol, care se cheamă "banii".
Dumnezeu a voit ca în centrul lumii să nu fie un idol, să fie omul, bărbatul şi femeia, care să ducă înainte lumea, cu propria muncă. Însă acum, în acest sistem fără etică, în centru este un idol şi lumea a devenit idolatră a acestui "dumnezeu-banul". Banii comandă! Banul comandă! Comandă toate aceste lucruri care îi folosesc lui, acestui idol. Şi ce se întâmplă? Pentru a apăra acest idol se îngrămădesc toţi în centru şi se prăbuşesc extremele, se prăbuşesc bătrânii pentru că în această lume nu este loc pentru ei! Unii vorbesc despre acest obicei de "eutanasie ascunsă", de a nu-i îngriji, de a nu ţine seama de ei... "Da, nu ne pasă..." Şi se prăbuşesc tinerii care nu găsesc munca şi demnitatea lor. Dar ca să vezi, într-o lume în care tinerii - două generaţii de tineri - nu au de muncă. Nu are viitor această lume. De ce? Pentru că ei nu au demnitate! Este dificil a avea demnitate fără a munci. Aceasta este suferinţa voastră aici. Aceasta este rugăciunea pe care voi de aici o strigaţi: "Muncă", "Muncă", "Muncă". Este o rugăciune necesară. Muncă înseamnă demnitate, muncă înseamnă a duce pâine acasă, muncă înseamnă a iubi! Pentru a apăra acest sistem economic idolatru se instaurează "cultura rebutului": sunt aruncaţi ca rebuturi bunicii şi sunt aruncaţi ca rebuturi tinerii. Şi noi trebuie să spunem "nu" acestei "culturi a rebutului". Noi trebuie să spunem: "Vrem un sistem drept! Un sistem care să ne facă să mergem înainte cu toţii". Trebuie să spunem: "Noi nu vrem acest sistem economic globalizat, care ne face atâta rău!" În centru trebuie să fie bărbatul şi femeia, aşa cum vrea Dumnezeu, şi nu banii!
Eu scrisesem câteva lucruri pentru voi, dar, privindu-vă, au venit aceste cuvinte. Eu voi încredinţa episcopului aceste cuvinte scrise ca şi cum ar fi fost spuse. Dar am preferat să vă spun ceea ce îmi vine din inimă privindu-vă în acest moment! Uitaţi-vă, este uşor de spus să nu pierzi speranţa. Dar tuturor, vouă tuturor, cei care aveţi de muncă şi cei care nu aveţi de muncă, vă spun: "Nu lăsaţi să vi se fure speranţa! Nu lăsaţi să vi se fure speranţa!" Probabil că speranţa este ca jarul sub cenuşă; să ne ajutăm cu solidaritatea, suflând în cenuşă, pentru ca focul să vină încă o dată. Însă speranţa ne duce înainte. Acela nu este optimism, este un alt lucru. Însă speranţa nu este a unuia, speranţa o facem cu toţii! Speranţa trebuie s-o susţinem printre toţi, voi toţi şi noi toţi care suntem departe. Speranţa este ceva al vostru şi al nostru. Este ceva al tuturor! Pentru aceasta vă spun: "Nu lăsaţi să vi se fure speranţa!" Dar să fim vicleni, pentru că Domnul ne spune că idolii sunt mai vicleni decât noi. Domnul ne invită să avem viclenia şarpelui, cu bunătatea porumbelului. Să avem această viclenie şi să spunem lucrurilor pe nume. În acest moment, în sistemul nostru economic, în sistemul nostru propus globalizat de viaţă, în centru este un idol şi acest lucru nu se poate face! Să luptăm împreună pentru ca în centru, cel puţin în viaţa noastră, să fie bărbatul şi femeia, familia, noi toţi, pentru ca speranţa să poată merge înainte... "Nu lăsaţi să vi se fure speranţa!"
Acum aş vrea să termin rugându-mă cu voi toţi, în tăcere, în tăcere, rugându-mă cu voi toţi. Eu voi spune ceea ce îmi vine din inimă şi voi, în tăcere, rugaţi-vă cu mine.
"Doamne Dumnezeule, priveşte-ne! Priveşte acest oraş, această insulă. Priveşte familiile noastre.
Doamne, ţie nu ţi-a lipsit munca, ai fost tâmplar, erai fericit.
Doamne, ne lipseşte munca.
Idolii vor să ne fure demnitatea. Sistemele nedrepte vor să ne fure speranţa.
Doamne, nu ne lăsa singuri. Ajută-ne să ne ajutăm între noi; să uităm un pic egoismul şi să simţim în inimă acel «noi», noi, popor care vrea să meargă înainte.
Doamne Isuse, ţie nu ţi-a lipsit munca, dă-ne muncă şi învaţă-ne să luptăm pentru muncă şi binecuvântează-ne pe noi toţi. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh".
Multe mulţumiri şi rugaţi-vă pentru mine!
* * *
[În continuare, celelalte cuvinte pe care papa Francisc le pregătise şi pe care le-a încredinţat arhiepiscopului de Cagliari, considerându-le citite]
Aş vrea să împărtăşesc cu voi trei puncte simple, dar decisive.
Primul: a repune în centru persoana şi munca. Criza economică are o dimensiune europeană şi globală; însă criza nu este numai economică, este şi etică, spirituală şi umană. La rădăcină este o trădare a binelui comun, atât din partea fiecăruia, cât şi a grupurilor de putere. Deci este necesar să se scoată din centru legea profitului şi a interesului şi să se repună în centru persoana şi binele comun. Şi un factor foarte important pentru demnitatea persoanei este tocmai munca; pentru ca să fie o autentică promovare a persoanei trebuie garantată munca. Aceasta este o misiune care aparţine întregii societăţi, pentru aceasta trebuie recunoscut un mare merit acelor întreprinzători care, în pofida a toate, nu au încetat să se angajeze, să investească şi să rişte pentru a garanta locuri de muncă. Cultura muncii, în confruntare cu aceea a asistenţialismului, implică educare la muncă încă de tineri, însoţire la muncă, demnitate pentru orice activitate lucrătoare, împărtăşire a muncii, eliminarea oricărei munci la negru. În această fază toată societatea, în toate componentele sale, să facă orice efort posibil pentru ca munca, izvor de demnitate, să fie preocupare centrală! Apoi, condiţia voastră insulară face şi mai urgentă această angajare din partea tuturor, mai ales a instanţelor politice şi economice.
Al doilea element: evanghelia speranţei. Sardinia este un ţinut binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea resurse umane şi ambientale, dar, ca în restul Italiei, este nevoie de un nou elan pentru a porni din nou. Şi creştinii pot şi trebuie să facă partea lor, aducând contribuţia lor specifică: viziunea evanghelică a vieţii. Amintesc cuvintele papei Benedict al XVI-lea în vizita sa la Cagliari în 2008: este nevoie "să se evanghelizeze lumea muncii, a economiei, a politicii, care are nevoie de o nouă generaţie de laici creştini angajaţi, capabili să caute cu competenţă şi rigoare morală soluţii de dezvoltare sustenabilă" (Omilie, 7 septembrie 2008). Episcopii din Sardinia sunt deosebit de sensibili la aceste realităţi, în special la aceea a muncii. Voi, dragi episcopi, indicaţi necesitatea unui discernământ serios, realist, dar orientaţi şi spre un drum de speranţă, aşa cum aţi scris în Mesajul de pregătire a acestei vizite. Acest lucru este important, acesta este răspunsul corect! A privi în faţă realitatea, a o cunoaşte bine, a o înţelege şi a căuta împreună căi, cu metoda colaborării şi a dialogului, trăind apropierea pentru a aduce speranţă. A nu întuneca niciodată speranţa! A nu o confunda cu optimismul - care exprimă pur şi simplu o atitudine psihologică - sau cu alte lucruri. Speranţa este creativă, este capabilă să creeze viitor.
Al treilea: o muncă demnă pentru toţi. O societate deschisă la speranţă nu se închide în ea însăşi, în apărarea intereselor câtorva, ci priveşte înainte în perspectiva binelui comun. Şi asta cere din partea tuturor un puternic simţ de responsabilitate. Nu există speranţă socială fără o muncă demnă pentru toţi. Pentru aceasta este nevoie "să se continue ca prioritate obiectivul accesului la muncă sau al menţinerii sale pentru toţi" (Benedict al XVI-lea, enciclica Caritas in veritate, 32).
Am spus muncă "demnă" şi subliniez asta, pentru că, din păcate, în special când este criză şi nevoia este puternică, se măreşte munca inumană, munca-sclavă, munca fără siguranţa justă, sau fără respectarea creaţiei, sau fără respectarea odihnei, a sărbătorii şi a familiei, munca în zi de duminică atunci când nu este necesar. Munca trebuie să fie conjugată cu păstrarea creaţiei, pentru ca aceasta să fie păstrată cu responsabilitate pentru generaţiile viitoare. Creaţia nu este marfă care trebuie exploatată, ci care trebuie păstrată. Angajarea ecologică însăşi este ocazie de nouă ocupaţie în sectoarele legate de ea, cum ar fi energia, prevenirea şi înlăturarea diferitelor forme de poluare, supravegherea asupra incendiilor patrimoniului forestier, şi aşa mai departe. A păstra creaţia, a-l păstra pe om cu o muncă demnă să fie angajarea tuturor! Ecologie... şi chiar "ecologie umană"!
Dragi prieteni, vă sunt aproape în mod deosebit, punând în mâinile Domnului şi ale Stăpânei noastre de Bonaria toate neliniştile şi preocupările voastre. Fericitul Ioan Paul al II-lea sublinia că Isus "a lucrat cu mâinile sale. Ba chiar munca sa, care a fost o adevărată muncă fizică, a ocupat cea mai mare parte a vieţii sale pe acest pământ şi astfel a intrat în opera de răscumpărare a omului şi a lumii" (Discurs adresat muncitorilor, Terni, 19 martie 1981). Este importantă dedicarea pentru munca proprie cu asiduitate, dăruire şi competenţă, este important a avea obişnuinţa de a munci.
Doresc ca, în logica gratuităţii şi solidarităţii, să se poată ieşi împreună din această fază negativă, pentru ca să fie asigurată o muncă sigură, demnă şi stabilă.
Duceţi salutul meu la familiile voastre, la copii, la tineri, la bătrâni. Şi eu vă port cu mine, în special în rugăciunea mea. Şi împart din inimă binecuvântarea asupra voastră, asupra muncii voastre şi asupra angajării voastre sociale.
* * *
Sfânta Liturghie în sanctuarul "Stăpâna noastră de Bonaria" Duminică, 22 septembrie 2013
Sa paghe 'e Nostru Segnore siat sempre chin bois
Astăzi se realizează acea dorinţă pe care o anunţasem în Piaţa "Sfântul Petru", înainte de vară, de a putea vizita sanctuarul Stăpânei noastre de Bonaria.
1. Am venit pentru a împărtăşi cu voi bucurii şi speranţe, trude şi activităţi, idealuri şi aspiraţii din insula voastră şi pentru a vă întări în credinţă. Şi aici la Cagliari, ca în toată Sardinia, nu lipsesc dificultăţi, - sunt atâtea - probleme şi preocupări: mă gândesc, îndeosebi, la lipsa de muncă şi la caracterul său precar, deci la nesiguranţa pentru viitor. Sardinia, această frumoasă regiune a voastră, suferă de mult timp situaţii de sărăcie, accentuate şi de condiţia sa insulară. Este necesară colaborarea leală a tuturor, cu angajarea responsabililor instituţiilor - şi Biserica - pentru a asigura persoanelor şi familiilor drepturile fundamentale şi a face să crească o societate mai fraternă şi solidară. A asigura dreptul la muncă, dreptul de a duce pâine acasă, pâine câştigată cu munca! Vă sunt aproape! Vă sunt aproape, vă amintesc în rugăciune şi vă încurajez să perseveraţi în mărturia valorilor umane şi creştine aşa de profund înrădăcinate în credinţa şi în istoria acestui teritoriu şi a populaţiei. Menţineţi mereu aprinsă lumina speranţei!
2. Am venit în mijlocul vostru pentru a mă pune împreună cu voi la picioarele sfintei Fecioare Maria care ni-l dăruieşte pe Fiul său. Ştiu bine că Maria, Mama noastră, este în inima voastră, aşa cum dă mărturie acest sanctuar, unde multe generaţii de locuitori din Sardinia au urcat - şi vor continua să urce! - pentru a invoca ocrotirea sfintei Fecioare Maria de Bonaria, patroana maximă a insulei. Aici voi aduceţi bucuriile şi suferinţele acestui ţinut, ale familiilor sale şi ale acelor fii care trăiesc departe, adesea plecaţi cu mare durere şi nostalgie pentru a căuta un loc de muncă şi un viitor pentru ei şi pentru cei dragi ai lor. Astăzi, noi toţi reuniţi aici, vrem să-i mulţumim Mariei pentru că este mereu aproape de noi, vrem să-i reînnoim ei încrederea noastră şi iubirea noastră.
Prima lectură pe care am ascultat-o ne-o arată pe Maria în rugăciune, în Cenacol, împreună cu apostolii. Maria se roagă, se roagă împreună cu comunitatea discipolilor şi ne învaţă să avem încredere deplină în Dumnezeu, în milostivirea sa. Aceasta este puterea rugăciunii! Să nu încetăm să batem la uşa lui Dumnezeu. Să ducem la inima lui Dumnezeu, prin Maria, toată viaţa noastră, în fiecare zi! A bate la uşa inimii lui Dumnezeu!
În schimb, în evanghelie vedem mai ales ultima privire a lui Isus către Mama sa (cf. In 19,25-27). De pe cruce, Isus o priveşte pe Mama sa şi îl încredinţează ei pe apostolul Ioan spunând: Acesta este fiul tău. În Ioan suntem cu toţii, şi noi, şi privirea de iubire a lui Isus ne încredinţează pazei materne a Mamei. Maria şi-a amintit probabil de o altă privire de iubire, atunci când era o tânără: privirea lui Dumnezeu Tatăl, care a privit la umilinţa ei, la micimea ei. Maria ne învaţă că Dumnezeu nu ne abandonează, poate să facă lucruri mari şi cu slăbiciunea noastră. Să avem încredere în el! Să batem la uşa inimii sale!
3. Şi al treilea gând: astăzi am venit în mijlocul vostru, ba chiar am venit cu toţii împreună pentru a întâlni privirea Mariei, pentru că acolo este reflectată privirea Tatălui, care a făcut-o Născătoare de Dumnezeu, şi privirea Fiului de pe cruce, care a făcut-o Mama noastră. Şi cu acea privire astăzi Maria ne priveşte. Avem nevoie de privirea sa de duioşie, de privirea sa maternă care ne cunoaşte mai bine decât oricare altcineva, de privirea sa plină de compasiune şi de grijă. Marie, astăzi vrem să-ţi spunem: Mamă, dă-ne privirea ta! Privirea ta ne duce la Dumnezeu, privirea ta este un dar al Tatălui bun, care ne aşteaptă la orice cotitură a drumului nostru, este un dar al lui Isus Cristos pe cruce, care ia asupra sa suferinţele noastre, trudele noastre, păcatul nostru. Şi pentru a-l întâlni pe acest Tată plin de iubire, astăzi îi spunem: Mamă, dă-ne privirea ta! Să spunem asta cu toţii împreună: "Mamă, dăruieşte-ne privirea ta!" "Mamă, dăruieşte-ne privirea ta!"
Pe acest drum, adesea dificil, nu suntem singuri, suntem mulţi, suntem un popor, şi privirea sfintei Fecioare Maria ne ajută să ne privim între noi în mod fratern. Să ne privim în mod mai fratern! Maria ne învaţă să avem acea privire care încearcă să primească, să însoţească, să ocrotească. Să învăţăm să ne privim unii pe alţii sub privirea maternă a Mariei! Există persoane pe care în mod instinctiv le luăm în considerare mai puţin şi care în schimb au mai multă nevoie: cei mai abandonaţi, bolnavii, cei care nu au cu ce să trăiască, cei care nu-l cunosc pe Isus, tinerii care sunt în dificultate, tinerii care nu găsesc de muncă. Să nu ne fie frică să ieşim şi să-i privim pe fraţii şi surorile noastre cu privirea sfintei Fecioare Maria; ea ne invită să fim adevăraţi fraţi. Şi să nu permitem între noi şi privirea sfintei Fecioare Maria să se interpună ceva sau cineva. Mamă, dăruieşte-ne privirea ta! Nimeni să nu ne-o ascundă! Inima noastră de fii să ştie s-o apere de atâţia vorbăreţi care promit iluzii; de cei care au o privire avidă de viaţă uşoară, de promisiuni care nu se pot îndeplini. Să nu ne fure privirea Mariei, care este plină de duioşie, care ne dă forţă, care ne face solidari între noi. Cu toţii să spunem: Mamă, dăruieşte-ne privirea ta! Mamă, dăruieşte-ne privirea ta! Mamă, dăruieşte-ne privirea ta!
Nostra Segnora 'e Bonaria bos acumpanzet sempre in sa vida.
* * *
Angelus (22 septembrie 2013)
Iubiţi fraţi şi surori,
Înainte de a încheia această celebrare, vă salut cu afect, îndeosebi pe confraţii mei episcopi din Sardinia, cărora le mulţumesc. Aici, la picioarele sfintei Fecioare Maria, aş vrea să mulţumesc tuturor şi fiecăruia dintre voi, iubiţi credincioşi, preoţi, călugări şi călugăriţe, autorităţi şi în mod special celor care au colaborat pentru a organiza această vizită. Mai ales vreau să vă încredinţez Mariei, Stăpâna noastră de Bonaria. Însă în acest moment mă gândesc la toate sanctuarele mariane numeroase din Sardinia: ţinutul vostru are o legătură puternică cu Maria, o legătură pe care o exprimaţi în evlavia voastră şi în cultura voastră. Fiţi mereu adevăraţi fii ai Mariei şi ai Bisericii şi demonstraţi asta cu viaţa voastră, urmând exemplul sfinţilor!
În această privinţă, amintim că ieri, la Bergamo, a fost proclamat fericitul Toma Acerbis da Olera, frate capucin, care a trăit între secolele XVI-XVII. Aducem mulţumire pentru acest martor al umilinţei şi al carităţii lui Cristos!
Acum să recităm împreună rugăciunea Angelus.
Cuvinte finale
Vă doresc duminică frumoasă şi poftă bună!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
