"Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei se vor chema fiii lui Dumnezeu"
Creştinismul şi pacea
Pr. Michel van Parys
Când comunitatea monastică din Bose, în urmă cu un an, văzând atrocităţile comise în timpul războiului civil din Siria, a ales ca temă a celei de-a XXII-a Întâlniri ecumenice internaţionale de spiritualitate ortodoxă versetul din Mt 5,9: "Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei se vor chema fiii lui Dumnezeu", nu putea desigur încă să prevadă urgenţa dramatică din săptămânile trecute şi din zilele trecute în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi în Ucraina.
Simţim o suferinţă extremă, la o sută de ani după genocidul armean urmat de atâtea altele în cursul secolului al XX-lea, să vorbim despre pace, să constatăm neputinţa care ne cuprinde în faţa suferinţelor atâtor copii, părinţi, bunici. Cum să vorbim? Dar cum putem să nu vorbim, să nu reflectăm şi să nu ne rugăm? Este ceea ce am făcut împreună punându-ne sub privirea lui Isus Cristos, pacea noastră.
Voi încerca, drept concluzie, să prezint câteva linii de forţă ale schimburilor noastre şi să sugerez câteva puncte care ar merita ulterioare aprofundări. Diferite conferinţe au schiţat o reflecţie teologică şi antropologică despre violenţa îndurată şi aplicată în Sfânta Scriptură, şi mai precis în Psalmi şi în Evanghelia după Ioan (cf. E. Bianchi, La violenza e Dio, Milano 2013).
Nu ignorăm că, începând de la iluminism, creştinismul, ca şi iudaismul şi islamul, sunt acuzaţi de intoleranţă. Nu putem eluda această chestiune. S-a citat interpretarea alegorică practicată de părinţii Bisericii; ea, dacă nu altceva, arată că Biserica primară era pe deplin conştientă de problemă şi a dezvoltat o exegeză care transpunea violenţa fizică la nivelul luptei spirituale a creştinului împotriva principelui acestei lumi, diavolul, tatăl minciunii şi ucigaş (cf. In 8,44).
Dar poate că astăzi am putea propune poporului lui Dumnezeu şi o altă tradiţie patristică complementară, cea tipologică, aceea care, de exemplu, inserează psalmii în istoria mântuirii, citindu-i în lumina unei tipologii mesianice. N-am putea căuta împreună, noi, Biserici încă despărţite, o interpretare "cristică" a psalmilor, a violenţei care străbate Biblia, de la martiriul lui Abel prin mâna fratelui său Cain la războiul total, escatologic, despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsului (cf. Ap 12; 19,11-21; 20).
Ioan Teologul atestă că Isus, Cristosul, a învins răul şi moartea cu agape, iubirea (eis télos egápesen hautoús), "i-a iubit până la sfârşit", sau "până la extrem" (In 13,1). De exemplu: psalmul 4, la versetul 5, se poate traduce din ebraică: "Luptaţi pentru a nu păcătui, dar păstraţi tăcerea". Septuaginta traduce: "Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi" (Irascimini et nolite peccare, în versiunea latină). Mânia este un impuls necesar pentru agresivitate, însă Domnul Isus ne dă, în mai multe rânduri, exemplul unei indignări, al unei mânii, care nu are alt scop decât acela de a neutraliza ipocrizia sau împietrirea inimii, personale sau comunitare.
O putem spune en passant: vechile traduceri greceşti şi latine ale Bibliei au demarat deja o recitire a textului ebraic, o interpretare infinită care este misiunea fiecărei generaţii creştine, interpretare care să ştie să scoată profit din tot ceea ce ştiinţele umane pot aduce la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.
Relatările biblice şi psalmii reflectă pedagogia Duhului Sfânt, vorbesc despre răbdarea lui Dumnezeu care ne conduce de mână de acolo unde suntem noi pentru a ne face să intrăm pas cu pas în mântuirea pe care el ne-o oferă gratuit în şi prin Cuvântul întrupat. Ne vorbesc, dacă nu chiar mai mult, şi despre împietrirea noastră (cf. Ps 94 [95],9), despre rezistenţa noastră opusă acestei oferte a mântuirii personale şi comunitare. Cuvintele "violente" ne amintesc neîncetat drumul pe care trebuie să-l parcurgem: de la refuzarea fratelui la iertarea duşmanului. A na un nume pasiunilor noastre, sentimentelor noastre de ură, dorinţelor noastre este deja o terapie. A da un nume înseamnă a le exorciza, a le discerne, a le vindeca. Este bine a da un nume abisurilor inimii umane păcătoase. Biblia ne ajută să conştientizăm asta.
Părinţii Bisericii au explorat bogăţia păcii, dar al lui Dumnezeu, în Cristos şi prin Cristos înviat. Cristos Isus ne lasă pacea, ne dăruieşte pacea, o dă nu aşa cum o dă lumea (cf. In 14,27). Pacea îşi are izvorul în Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Pentru noi ea are chipul Fiului întrupat, slujitor suferind, blând şi smerit cu inima, care se va întoarce ca judecător al celor vii şi al celor morţi. Pacea care ne este dăruită de Dumnezeu, reconciliere între îngeri şi oameni, trebuie să domnească în Biserica lui Dumnezeu, între Biserici şi în inima credincioşilor.
Părinţii s-au concentrat mai ales asupra păcii interioare, aceea a inimii. Care este sinergia botezatului cu harul? Cum se realizează lunga lucrare a convertirii, a lui metanoia? Cum mare realism au recunoscut că virtuţile sufletului, mereu cu ajutorul Duhului Sfânt, îndreaptă de-a lungul căii iubirii, pregătesc îndumnezeirea. Au recurs, cu discernământ, la instrumentele pe care tradiţiile filozofice nebiblice le puneau la dispoziţia lor pentru a învăţa drumul iubirii, care iradiază pacea, şi pentru a furniza "armele" împotriva a tot ceea ce împiedică creşterea lui agape: orgoliul, invidia, gelozia, angoasa, furia, avariţia, dorinţele rele... (cf. Mt 15,19; Mc 7,20-23).
Pacea, dar al lui Cristos şi rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22), trebuie să se manifeste în unitatea şi prin unitatea Bisericii şi a Bisericilor. Am ascultat ceea ce au scris Clement din Roma şi Irineu din Lyon. Să considerăm ca adresată nouă problema pusă de afirmaţia concisă a episcopului de Lyon făcută papei Victor de la Roma: "Dezacordul (diaphonia) cu privire la post confirmă acordul (homonoia) credinţei" (Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică V, 24, 12-13).
La fel ca Sfânta Scriptură, învăţătura părinţilor Bisericii trebuie să fie primită de fiecare nouă generaţie de credincioşi. Oare am putea lărgi afirmaţia lui Irineu din Lyon repropunând-o în aceşti termeni: "Dezacordul cu privire la reguli şi diversitatea formulărilor teologice confirmă unanimitatea noastră în credinţă"? Ştim că în sinodul din 362, la Alexandria, Atanasiu însuşi confirmat asta: diversitatea formulărilor teologice este legitimă dacă mărturisirea de credinţă este unanim în acord.
De mai mult ori a fost citat, aproape incidental, Vasile cel Mare. Disensiunile în Biserica lui Cristos au fost pentru el obiect de mare suferinţă. Mai mult decât alţi părinţi a lucrat pentru pacea şi unitatea Bisericii, a reflectat neobosit asupra acestora. A regăsi pacea şi unitatea Bisericii pentru care Domnul Cristos şi-a vărsat sângele pe cruce, nu se poate face decât cu o singură şi unică condiţie: ascultarea integrală a Bisericilor şi a credincioşilor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Când Vasile vorbeşte despre răcirea iubirii (cf. Mt 24,12), vorbeşte despre neascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Să ascultăm un text luat dintr-o scrisoare adresată Bisericii din Tars:
"Este nevoie să spunem unor fiii ai păcii ce este binele păcii? Aşadar, pentru că acest lucru mare, minunat şi vrednic de a fi căutat cu ardoare de toţi cei care îl iubesc pe Domnul, risca de acum să fie redus la un simplu nume, deoarece fărădelegea s-a înmulţit din cauza răcirii iubirii la cei mai mulţi (cf. Mt 24,12), consideră că este bine ca aceia care-l slujesc pe Domnul cu toată sinceritatea şi adevărul să aibă ca unic scop al trudelor lor acela de a reconduce la unitate Bisericile despărţite între ele în atâtea fracţiuni şi în atâtea moduri... Nimic nu este propriu creştinului ca faptul de a lucra pentru pace; de aceea Domnul ne-a promis pentru aceasta o răsplată foarte mare (cf. Mt 5,9)" (Vasile cel Mare, Scrisori, 114).
Care este legătura dintre unitatea Bisericii şi pacea în lumea noastră? Ni s-a părut că această legătură există şi că este foarte strânsă. "Legătura păcii" (syndesmós t?s eirénes) poate şi trebuie să calmeze conflictele şi războaiele a căror victimă este omenirea... Bisericile au o enormă responsabilitate în promovarea păcii în această lume.
Dumnezeiasca liturgie cuprinde o imensă bogăţie în această privinţă. Ea aminteşte neobosit de darul păcii pe care i-o dăruieşte Cristos înviat. Imediat după binecuvântarea împărăţiei lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, adunarea euharistică este invitată "să-l roage pe Domnul în pace" (en eiréne to? Kyríou deethômen), să invoce pacea cu fratele, chiar cu acela care are ceva împotriva noastră, pace între Bisericile lui Dumnezeu, pace pentru întreaga lume. Exisă aici o posibilitate de cateheză pornind de la pacea anunţată în Dumnezeiasca liturgie care ar trebui să inspire predica păstorilor.
N-ar fi cazul să se scoată, sau să nu se mai folosească, şi anatemele prezente în cărţile liturgice împotriva celorlalte Biserici? Să ne gândim la anatemele împotriva papei Leon sau împotriva lui Sever de Antiohia. Poate că aveau o anumită utilitate pastorală într-o epocă determinată, dar astăzi nu contenesc să ne închidă într-o identitate eclezială exclusivă?
Bisericile noastre au acceptat toate, când aveau posibilitatea, "coerciţia", recurgerea la violenţă, cu sau fără sprijinul "braţului secular" pentru a reprima erezia, din cauza formulării sale dogmatice diferite. Politica a utilizat în mod abuziv Biserica, Bisericile, aşa cum Bisericile au abuzat de influenţa lor asupra societăţii. Ce simfonie poate fi între tron şi altar, respectând ceea ce-i revine lui Dumnezeu şi ceea ce-i revine Cezarului?
Permiteţi-mi să povestesc în această privinţă o experienţă personală. Cu mulţi ani în urmă, am studiat actele şi istoria conciliilor din Efes (431) şi din Calcedon (451). Am aflat că patriarhul Flavian de Constantinopol a murit ca urmare a maltratărilor la care a fost supus de monahii copţi în sinodul din Efes din 449 (vestitul furt din istoriografia calcedonă).
Când am vizitat pentru prima dată mănăstirea "Sfântul Macarie" la Scete, am fost invitat să venerez relicvele episcopului Macarie, mort ca urmare a loviturilor şi rănilor provocate de călugării calcedoneni. Pentru mine a fost un şoc salutar! Nu pot face altceva decât să sper că cele două relatări sunt rod al legendelor, însă aceste două relatări vorbesc clar despre construirea şi despre menţinerea în decursul timpului în amintirea Bisericii a necazurilor îndurate din partea celeilalte Biserici, uitând necazul provocat de propria Biserică.
Problema care ne este pusă, şi care rămâne actuală, este aceea a responsabilităţii Bisericilor noastre şi, îndeosebi, a păstorilor şi teologilor lor, de a de-construi, printr-o cateheză irenică, imaginile fictive sau reale ale celeilalte Biserici. Cum se de-construiesc aceste imagini falsificate? Desigur prin ascultarea relatării suferinţelor comunitare şi personale ale celuilalt; apoi, prin munca umilă şi răbdătoare a investigaţiei istorice; în sfârşit, prin metanoia, convertire, asumând trecutul "coerciţiei" morale sau fizice realizate de Biserica mea sau de naţiunea mea. A recunoaşte acest trecut ca propriu, purifică amintirea noastră şi ne conduce la cererea de iertare. N-ar fi vorba de una dintre formele de iubire faţă de duşmani pe care atât de mult o îndrăgea Silvan de la Muntele Athos?
Un prim pas în această direcţie ar fi acela de a renunţa la reactivarea amintirii rănilor din trecut. Nu e vorba de a le nega, pentru că rănile cicatrizate ale trupului înviat al lui Isus rămân. Ni s-a părut că Bisericile sunt chemate să discearnă "duhurile care locuiesc în regiunile cereşti" (Ef 6,12), să nu se lase seduse de propaganda ideologică şi manipulatoare a opiniei publice, să transcende pasiunile naţionaliste sau identitare.
Bisericile noastre sunt chemate să devină laboratoare ale păcii lui Dumnezeu (ergastéria t?s eirénes to? Theo?), să caute cu nerăbdare să se purifice pentru a primi de la Domnul lor darul unităţii. Aceasta este condiţia absolut necesară pentru credibilitatea mărturiei iubirii a lui Dumnezeu şi a păcii pe care el le-o dăruieşte, "pentru ca să fie una ca şi noi" (In 1711). Am vorbit şi despre martorii păcii.
Sfinţii, canonizaţi sau nu, întăresc speranţa noastră: şi noi putem deveni "făcători de pace" (Mt 5,9). Au fost evocate în faţa ochilor noştri şapte figuri de "pacificatori": Francisc de Assisi, Nerses de Lambron, Silvan de la Muntele Athos, părintele Stefan Zankov, părintele Andrei Scrima. La aceştia trebuie adăugat Nikolai Nepluov, a cărei fraternitate a făcut "să îmbrăţişeze dreptatea [socială] şi pacea" (cf. Ps 84 [85],11), şi, în sfârşit, patriarhul Athenagoras, căruia îi datorăm cu toţii o imensă recunoştinţă.
A fost artizan al păcii împreună cu Paul al VI-lea abolind anatemele dintre Biserica de Roma şi Biserica de Constantinopol. La 7 decembrie 2015 vom celebra cincizeci de ani de la acest eveniment. Am un vis... De ce anul viitor să nu fie canonizat în aceeaşi zi Paul al VI-lea la Roma şi patriarhul Athenagoras la Phanar? Ar fi un semn că prietenia lor sfântă continuă să aducă rodul Duhului, pacea, în Bisericile noastre. Speranţa nu dezamăgeşte!
Termin cu o istorie a părinţilor deşertului, care ne vorbeşte despre umili făcători de pace, care cu riscul şi pericolul lor continuă să acţioneze şi să spere. Această istorie ne face să ne gândim. O prezint drept concluzie:
Era un anahoret, un om cu mare discernământ, care dorea să locuiască la Chilii şi nu găsea o chilie pregătită. Un alt bătrân, care avea o chilie goală, aflând despre dorinţa anahoretului, l-a implorat să vină să se instaleze în chilia aceea, până când va găsi alta. Atunci anahoretul a mers acolo şi s-a instalat. Câţiva bătrâni ai locului au început să-l viziteze, ca pe un oaspete, şi fiecare îi aducea ceea ce putea. El îi primea şi îi găzduia. Însă bătrânul care-i dăduse chilia, a început să simtă invidie şi să vorbească rău despre el.
Spunea: "Eu am rămas aici atâţia ani, practicând o asceză severă, şi nimeni nu venea la mine; în schimb acest impostor este aici de puţine zile şi iată că toţi vin la el!". Şi i-a spus discipolului său: "Du-te şi spune-i: «Pleacă de aici, pentru că am nevoie de chilie!»". Însă discipolul a mers la anahoret şi i-a spus: "Părintele meu întreabă cum te simţi". Acela a răspuns: "Spune-i să se roage pentru mine, pentru că mă doare stomacul". Întorcându-se la cel care l-a trimis, fratele a spus: "Bătrânul a spus: «Am văzut o altă chilie şi plec»".
După două zile, bătrânul i-a spus din nou discipolului: "Du-te şi spune-i că, dacă nu pleacă, vin eu să-l alung cu un baston". Fratele s-a întors la anahoret şi i-a spus: "Părintele meu a aflat că eşti bolnav; îi pare foarte rău şi m-a trimis să te vizitez". Acela i-a răspuns: "Spune-i că, graţie rugăciunilor sale, mă simt bine". Discipolul s-a întors la bătrânul său şi i-a spus: "A spus: «Aşteaptă până mâine şi, dacă vrea Dumnezeu, voi pleca»". A venit duminica şi anahoretul n-a ieşit din chilie. Atunci bătrânul a luat un baston şi a plecat cu intenţia de a-l bate şi de a-l alunga.
În timp ce urma să plece, discipolul i-a spus: "Merg înaintea ta în cazul în care se află acolo fraţi şi să nu se scandalizeze". Bătrânul i-a permis. Atunci fratele a alergat înainte şi i-a spus anahoretului: "Părintele meu vine să te viziteze şi să te primească în chilia sa". Acela, văzând iubirea bătrânului, a ieşit în întâmpinarea lui şi i-a făcut o metanie de departe spunând: "Vin spre sanctitatea ta, părinte. Nu te obosi". Atunci Dumnezeu, văzând lucrarea tânărului, l-a făcut să se căiască pe părinte care, aruncând bastonul, a alergat să-l îmbrăţişeze pe anahoret.
L-a îmbrăţişat şi l-a condus în chilia sa, ca şi cum acela nu auzise nimic din ceea ce trimisese el să i se spună; apoi i-a spus discipolului său: "Nu i-ai spus nimic din ceea ce ţi-am spus?". Acela a răspuns: "Nu". Şi bătrânul, la acest cuvinte, a fost plin de bucurie şi a înţeles că invidia provenea de la vrăjmaş şi astfel l-a lăsat în pace pe anahoret. Apoi a căzut la picioarele discipolului său şi i-a spus: "Tu eşti părintele meu şi eu sunt discipolul tău, pentru că graţie la ceea ce ai făcut, cele două suflete ale noastre sunt mântuite" (Detti dei padri, N 451, în: Detti editi e inediti, sub îngrijirea lui L. Cremaschi şi S. Chial?, Qiqajon, Bose 2002, pag. 190-192).
(Articol luat din www.monasterodibose.it)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
