Reflecţie la duminica a XXVI-a de peste an - B

Mântuirea personală şi mântuirea lumii trebuie să fie prima preocupare a creştinilor

În Evanghelia de astăzi, Isus îşi continuă drumul său spre Ierusalim, acolo unde va pătimi, muri şi învia spre mântuirea noastră. Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim, dar în acelaşi timp continuă şi învăţătura sa dată ucenicilor săi.

După ce duminica trecută Isus ne-a învăţat să acceptăm logica şi nebunia crucii, ca unic drum spre înviere şi fericire veşnică, duminica aceasta el ne învaţă că nu trebuie să fim geloşi pe fraţii noştri, care primesc de la Dumnezeu daruri ca şi noi sau chiar mai mari, în folosul cauzei mântuirii, căci această gelozie duce la discordii şi disensiuni în comunitate şi constituie o piedică în calea mântuirii noaste şi a oamenilor de lângă noi, mântuire care este şi trebuie să fie singurul lucru important pentru orice ucenic.

Din cauza geloziilor nedrepte, au avut loc multe persecuţii şi mulţi oameni n-au mai putut ajunge la mântuire. Isus însuşi a fost persecutat şi dat la moarte, profeţii şi apostolii au fost persecutaţi şi daţi la moarte, iar ucenicii săi din toate timpurile şi locurile au fost şi vor fi persecutaţi şi daţi la moarte (cf. 2Tim 3,12), iar din această cauză poporul evreu şi multe alte ţinuturi ale lumii au rămas şi astăzi fără Cristos şi mântuirea lui.

Ioan, ucenicul iubit, i-a raportat lui Isus că au găsit un om care scotea demoni în numele lui. Ucenicii i-au spus să înceteze, deoarece omul acesta nu era din numărul lor. El nu preda o învăţătură falsă, nici nu trăia în păcat, ci, pur şi simplu, nu se alăturase ucenicilor.

"Nu-l opriţi", a spus Isus. Dacă are suficientă credinţă în mine, ca să recurgă la numele meu pentru a scoate demoni, atunci este de partea mea şi lucrează împotriva Satanei, pierzătorul de suflete. Nu sunt şanse prea mari ca el să se întoarcă degrabă şi să mă vorbească de rău sau să-mi fie duşman, de vreme ce lucrează în numele meu (cf. Mc 9,38-40).

Important este nu cine şi cum face o faptă mântuitoare în numele lui Isus, ci important este să fie câţi mai mulţi care fac aceste fapte mântuitoare şi câţi mai mulţi care să beneficieze de ele.

Confruntat cu o problemă de gelozie spirituală din partea lui Iosue, ucenicul său, la adresa lui Eldad şi Medad care profeţeau şi ei, deşi nu s-au prezentat la Cortul întâlnirii, Moise s-a rugat astfel în prima lectură de astăzi aşa: "O, de-ar trimite Domnul Duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul un popor de profeţi!" (Num 11,29).

Într-un cuvânt, din cauza geloziei spirituale, însăşi cauza mântuirii a avut şi are încă de suferit, pentru că omul ar dori să încorseteze Duhul în limitele sale, pe când Duhul lui Dumnezeu este liber să sufle unde voieşte (cf. In 3,8).

Mult rău au făcut invidia şi gelozia de-a lungul timpurilor oamenilor. Iată câteva exemple biblice:

- Din gelozie, diavolul îl scoate pe om din paradis şi din fericirea veşnică (cf. Înţ 2,23-24).

- Din glozie, Cain îl ucide pe Abel (cf. Gen 4,4-5).

- Din gelozie, fraţii îl prigonesc pe Iosif cel drept şi îl vând ca sclav (cf. Gen 37,1).

- Din gelozie, regele Saul îl prigoneşte şi caută să-l omoare pe tânărul David (cf. 1Sam 18,8-9).

- Din gelozie, Ioab, un general al lui David, invidios pe Amasa, un alt general al lui David, pentru că acesta căpăta din în ce mai multă trecere în faţa lui David, l-a ucis mişeleşte, l-a ucis în timp ce-l îmbrăţişa, exact aşa cum a făcut şi Iuda cu Isus (cf. 2Sam 20,7-13).

- Din gelozie că şi păgânii au fost chemaţi la mântuire, Iona a refuzat să le predice (cf. Iona 4,1).

- Din gelozie, mai marii preoţilor, pentru că multă lume mergea după Isus, s-au dedat la ispitiri şi mărturii mincinoase, ca să-l condamne la moarte şi apoi să-i nege învierea (cf. Mt 27,18).

Multe lucruri rele reuşeşte diavolul cu invidia şi gelozia şi astăzi, că ele pierd şi pe cel care le practică, şi pe cel împotriva cărora sunt îndreptate.

Iată iarăşi două exemple:

În vechea Alexandrie, spune istoria, trăia un călugăr foarte credincios. Numele lui era Lorenzo. Era cu totul rupt de cele lumeşti şi dăruit celor sfinte. Înălţa multe rugăciuni şi scria mereu meditaţii religioase. Văzându-l, diavolul a hotărât să-l ispitească. A venit la el cu ispita belşugului şi al unui trai liniştit, dar călugărul a rămas imperturbabil. A adus ispita plăcerilor. Nimic! A venit apoi cu ispita poftelor cărnii... Nici un rezultat. Apoi a venit cu ispita gelozie spirituale, şoptindu-i discret: "Fostul tău coleg de chilie a ajuns episcop în Constantinopol..." Acesta tresări şi, plin de invidie, a lovit cu mâna călimara de cerneală care se răsturnă peste paginile scrise. Şi diavolul a pus stăpânire pe el.

Într-un salon de spital erau doi bolnavi. Unul avea patul lângă geam şi era om de înaltă ţinută morală; celălalt era cu patul aproape de uşă, om cu un comportament josnic. Omul cu patul de lângă gem îl încuraja mereu pe cel cu patul de lângă uşă să nu dispere şi să aibă încredere că Dumnezeu este bun, că îl va face sănătos şi că îl va face să vadă iar frumuseţile naturii pe care le vede el zilnic de la fereastra lui. Afară însă nimic, nici grădină cu flori, nici copii zglobii, nici trecători fericiţi prin preajmă, ci numai o groapă cu gunoaie din care se ridica un miros neplăcut. Iar când acesta intra în criză, omul de lângă geam apăsa butonul de sonerie şi mergea după medic. Dar satana a sădit în inima acestuia invidia faţă de omul cu patul de la geam, care avea parte de atâtea frumoase privelişti. Iar când omul de la geam a intrat în criză, cel de la uşă nu a apăsat nici butonul de sonerie şi nici nu s-a dus după medic, ca acesta să moară şi să-i poată lua locul de la geam. Fără cuvinte!

Isus ne spune astăzi că, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor, gesturile de iubire, chiar şi cele mai mici, chiar şi cele venite de la cei străini de gândirea şi mentalitatea noastră, sunt foarte importante şi mântuitoare.

Iată iarăşi două exemple:

Sfântul Pahomie (237-348), un tânăr păgân, a fost câştigat pentru Cristos, prin gestul simplului pahar cu apă dat pentru numele lui Cristos. Tânărul Pahomie era ostaş şi prizonier împreună alţi camarazi, în Egipt. Acolo, nişte străini, nişte creştini, au venit în timp de noapte şi le-au adus câte un pahar cu apă de băut. Pe Pahomie şi pe mulţii alţii dintre camarazii săi, atât de mult i-au impresionat acest gest de dragoste, că mai târziu s-au făcut creştini.

Aţi auzit probabil de Mizerabilii, un foarte cunoscut roman al lui Victor Hugo. În acest roman este vorba de un ocnaş, pe nume Jean Valjean, care evadează din închisoare. Domnul Myriel, devenit episcopul Bienvenu şi care locuieşte la Digne împreună cu sora sa, Baptistine, are ocazia de a se întâlni cu acest ocnaş evadat, ce îi bate la uşă pentru a-i cere mâncare şi adăpost. Fiind un om nespus de bun şi de milostiv, ce îşi dădea mai toţi banii săracilor şi care nu putea refuza nici un prilej de a face o faptă bună, îl primeşte, spre marea uimire a ocnaşului, care fusese refuzat de toată lumea. Noaptea, Jean Valjean fuge, furând argintăria casei. Este prins de jandarmi şi adus în faţa episcopului Bienvenu, care îl declară nevinovat, spunând că el îi dăruise argintăria şi cele două sfeşnice de argint, pe care a uitat să le ia. În urma acestei iubiri şi a iertării nemeritate, din partea episcopului Myriel, Jean Valjean se converteşte şi ajunge binefăcătorul întregii regiuni.

"Pentru că sunteţi ai lui Cristos", acesta ar trebui să fie motoul care să-i unească pe creştini. Cuvintele acestea, dacă vor rămâne mereu înaintea ochilor noştri, ne vor păzi de un spirit de partidă, de vorbe fără rost şi de gelozie, în slujirea noastră creştină, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor. Universalitatea iubirii este semnul adevăratei Biserici a lui Isus şi a adevăratului creştin, în această lume plină de bariere etnice, religioase, economice şi culturale (cf. In 13,35).

În continuare, Isus ne spune că omul creştin trebuie să aibă mereu în vedere efectul pe care îl vor avea cuvintele rostite de el şi faptele săvârşite de el asupra altora, căci este posibil să-l facă să se poticnească pe un alt credincios prin acestea, provocându-i pagube spirituale pe toată durata vieţii lui. Unui asemenea om ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare, decât să-l facă pe vreunul din aceşti micuţi să se îndepărteze de la cărarea sfinţeniei şi adevărului.

Toţi păcătoşii şi toate patimile omeneşti, fără deosebire, scandalizează pe alţii şi produc pagube sufleteşti fără egal. Pe vremea lui Isus, farizeii şi cărturarii se pretindeau buni şi morali, dar săvârşeau atât de multe şi urâte fapte rele, că scandalizau şi îndepărtau pe mulţi de Dumnezeu.

Sfântul apostol Iacob ne spune în cea de-a doua lectură de astăzi că bogaţii dau iarăşi un scandal devastator pentru suflete, căci, deşi trăim cu toţii zilele de pe urmă, ei adună bani din oropsirea şi uciderea săracilor, săraci pe care ei ar trebui să-i ajute; deşi cei puşi sub oblăduirea lor sunt masacraţi, ei caută plăcerile, luxul şi chefurile, uitând că toate cele adunate se vor pierde şi că vor avea o judecată aspră (cf. Iac 5,1-6).

Domnul a mai vorbit astăzi şi despre mână, picior şi ochi, explicând că ar fi mai bine să pierzi oricare din aceste organe, mai degrabă decât să te poticneşti din pricina lui şi să mergi în iad. Nici un sacrificiu nu este prea mare, dacă doreşti cu orice chip să ajungi la ţintă. Mâna ar putea sugera faptele noastre, piciorul umblarea noastră, iar ochiul lucrurile pe care le poftim. Acestea sunt principalele noastre puncte de pericol.

Mai întâi trebuie să fugim de a cădea în patimi. Despre sfânta Daria se spune că s-a născut oarbă şi că s-a rugat foarte mult la Dumnezeu ca să-şi recapete vederea. Şi într-o zi Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa. Dar când a văzut ea câte rele se întâmplă pe lume şi câte rele se pot face cu ochii, s-a rugat din nou la Dumnezeu ca să-i îi ia vederea pentru că nu mai voia să mai vadă câte rele se întâmplă în lume şi nici nu voia să cadă în păcat cu ochii. Iar Dumnezeu a ascultat-o.

Apoi, dacă am avut nefericirea de a scandaliza pe cineva prin păcatele noastre, Isus ne cheamă ca şi pe apostolul Petru care a scandalizat pe ceilalţi apostoli, prin lepădarea şi fuga sa de el din timpul pătimirilor, ca să reparăm scandalul dat. Şi fiindcă Petru s-a lepădat de Isus de trei ori, tot de trei ori Isus l-a pus să-şi mărturisească dragostea şi ataşamentul său faţă de el (cf. In 21,15-17). Paul pentru că s-a crezut a fi mare pe când prigonea creştinii, când s-a convertit, pentru a repara scandalul dat, a muncit şi a suferit mai mult decât toţi ceilalţi apostoli pentru mântuirea sufletelor şi s-a numit pe sine "cel mai mic dintre apostoli".

Să ne fie tuturor de folos lecturile pline de învăţătură mântuitoare a acestei sfinte duminici!

Pr. Ioan Lungu