Ez 34,11-12.15-17; Ps 22; 1Cor 15,20-26.28; Mt 25,31-46
"Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David" (Mc 11,9-10)!
Astăzi în toate bisericile romano-catolice din lumea întreagă răsună înălţătoarea cântare: "Christus vincit! Christus regnat! Christus imperat!" Este unul dintre cele mai vechi imnuri bisericeşti, care se mai numeşte şi "Laudes Regiae", "Laudele Regelui". Această cântare creştină îşi are originile în Roma antică. Când liderii romani, cum ar fi generalii, împăraţii sau consulii, intrau în oraşul etern al Romei după un triumf într-o mare bătălie asupra duşmanilor, erau întâmpinaţi de cântările poporului.
Dar ce biruinţe a obţinut Isus Cristos ca să merite o astfel de aclamare? Lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 15,20-28) ne spune că Isus Cristos, prin moarte şi înviere, i-a biruit pe cei mai temuţi duşmani ai omenirii: diavolul, păcatul, moartea şi mentalitatea lumii rele şi acum după ce s-a întors victorios din moarte prin înviere, s-a înălţat cu victoria sa pentru noi la Tatăl ceresc, spre validare. Fapt pentru care i se cântă astăzi acest imn de întronare veşnică pentru el şi de mântuire eternă pentru noi.
Diferenţa dintre imnul păgân adresat împăratului, generalului sau consulului păgân victorios împotriva duşmanilor, şi imnul creştin adresat lui Isus Cristos învingătorul prin moarte şi înviere, asupra diavolului, păcatului, morţii şi mentalităţii greşite a lumii de păcat, este aceea că beneficiile victoriei păgânilor erau în primul rând în favoarea învingătorilor şi nu a poporului, pe când beneficiile victoriilor lui Isus Cristos sunt în primul rând ale poporului şi numai după aceea ale lui.
Pentru a-i da regelui Cristos, regelui nostru păstor, şi victoriilor sale pentru noi o zi specială de sărbătoare, cam târziu adevărat, cam de la două mii de ani de la evenimente, Biserica îşi repară greşeala şi, prin Papa Pius al XI-lea, la 11 decembrie 1925, la încheierea Anului Sfânt, prin enciclica "Quas primas", instituie solemnitatea lui Cristos Regele Universului răscumpărat, spunând: "Sufletele noastre au un rege mare şi bun, un rege care a murit pentru a ne da viaţă, un rege care şi-a vărsat sângele pentru ne scoate din robia păcatului; un rege care a înfiinţat sacramentul Euharistiei pentru a rămâne în mijlocul nostru şi a ne conduce!"
Vorbind de Cristos regele Universului, trebuie să spunem că alături de Tatăl ceresc şi de Duhul Sfânt, Isus Cristos a luat parte activă la creaţia lui, că a împletit frumosul cu utilul, creând o unitate de idealuri într-o diversitate de exprimări, forme şi culori. Astfel, a creat bărbatul şi femeia, mielul şi lupul, vaca şi ursoaica, leopardul şi iedul, viţelul şi leul, oaia şi capra, pruncul şi şarpele să pot locui împreună (cf. Is 11,6-8). Dar între timp a apărut păcatul care a afectat grav această unitate de idealuri a diferitelor forme de viaţă de la creaţie, ajungându-se la antagonisme greu de imaginat (cf. Gen 3,1-7), chiar după jertfa de la cruce, pentru cei care nu s-au împotrivit încă până la sânge (cf. Evr 12,4). De la creaţie au primit daruri la fel, de la păcat au apărut diferenţele.
Biblia, referindu-se la oameni, după metafora lui Isus, de "oi şi capre", spune că oile şi caprele erau egal acceptate: păşteau şi trăiau împreună (cf. Gen 30,32-33), erau împreună căutate ca jertfă (cf. Ex 12,5; Lev 5,6; Num 15,27), că laptele şi brânza lor este la fel căutată şi că pielea lor era preţuită la fel, cu menţiunea unui uşor avantaj pentru capre care: dădeau mai mult şi mai hrănitor lapte, care aveau mai multă iniţiativă, care aveau o piele mai rezistentă şi deci mai căutată. Deci caprele nu se pot plânge de discriminare, ci din contra pot spune împreună cu oile: "Domnul este păstorul meu nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie" (Ps 23,1-4).
Diferenţa dintre oi şi capre apare după păcat şi la lipsa luptei cu el. Diferenţa de după păcat începe cu blana lor. Dacă din lână oilor se pot confecţiona haine călduroase, din părul caprelor nu se pot confecţiona astfel de haine. Să fie vorba aici de căldură dragostei pe care o emană adevăraţii copii ai lui Dumnezeu în lume (cf. 1Pt 1,22), şi de răceală pe care o întâlnim la cei nedrepţi? Este posibil.
O altă diferenţă majoră între oi şi capre constă în modul lor de a se hrăni. Dacă îngrijitorul pune mâncare în iesle, oile vor mânca de acolo. Caprele au însă o altă modalitate de a mânca: fie se suie în iesle, călcând hrană în picioare, fie trag mâncarea jos, se aşază cu copitele pe ea şi mănâncă ceea ce au călcat cu picioarele. Să fie vorba aici de diferenţa între cei ce se hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu sub călăuzirea Duhului Sfânt, oile Domnului, şi cei ce calcă în picioare acelaşi Cuvânt (cf. Num 15,31), caprele?
O altă diferenţă majoră dintre oi şi capre constă în smerenia oilor şi mândria capelor, oile cuminţi şi caprele care ţin coda pe sus, cărora le plac locurile înalte, hrana mai bună şi riscul mai mare.
Să fie oare aici diferenţa dintre Iacob şi Esau (cf. Gen 25,34), unde unul care preţuieşte şi altul care dispreţuieşte comorile harului, unul care caută şi altul care dă binecuvântarea spirituală pe un blid de linte? Posibil!
În lecturile biblice de astăzi Isus Cristos ne este prezentat ca un rege mesianic, ca un rege păstor care va face dreptate între oaie şi oaie, care va căuta oaia pe cea pierdută, care va hrăni oile, le va îngriji pe cele bolnave şi le va apăra pe toate (cf. Ez 34,11-17). Dumnezeu mai întâi îi ridicase pe profeţi ca să-i îi avertizeze pe regi, primii păstori ai poporului, să aibă grijă de oile încredinţate păstoririi lor. Văzând că aceştia nu ascultă de profeţi, Dumnezeu s-a dezis de regi şi a promis că va redeveni el însuşi singurul păstor al turmei sale, al poporului său ales. Învingerea lui Israel de inamicii săi şi trimiterea în exil a oamenilor importanţi, a celor de viţă regală, a fost văzută ca un mod al lui Dumnezeu de a scăpa de o conducere defectuoasă.
Dar în împărăţia regelui păstor Isus nu pot sta împreună oile şi caprele, şerpii şi porumbeii, peştii buni şi peştii răi, cu grâul şi neghina, cu lumina şi întunericul. Metafora de astăzi lui Isus cu privire la oameni "oi şi capre", justifică judecata şi separarea.
Ceea ce vrea să sublinieze Mântuitorul în legătură cu judecată finală este criteriul dragostei, singurul care contează înaintea unui Dumnezeu care se defineşte pe sine că fiind dragoste (cf. 1In 4,8). Cele şase criterii prezentate de Isus în pildă: mâncare oferită celor flamanzi, apă dată celor însetaţi, adăpost pentru cei străini, haine pentru cei goi, îngrijire oferită celor bolnavi şi alinare adusă celor întemniţaţi, deşi nu sunt regăsite în Decalog, însă toate acestea sunt acte de compasiune manifestată faţă de cei loviţi în viaţă, cei doborâţi ne necazuri şi suferinţă. "Căci religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume" (Iac 1,27). "Deci, cine ştie să facă un bine şi nu-l face, săvârşeşte un păcat" (Iac 4,17). Căci este scris: "Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat va spun că nu-şi va pierde răsplată" (Mt 10, 42).
Pe planetă noastră unii respectă Creaţia, în timp ce alţii o distrug; unii pun umărul la înaintarea evangheliei, în timp ce alţii rămân indiferenţi, sau chiar se opun; unii zidesc, în timp ce alţii distrug; unii contribuie la binele societăţii, în timp ce alţii lucrează la degradarea ei. Însă Dumnezeul dragostei, aşa cum este zugrăvit pe paginile Scripturii, nu poate rămâne indiferent faţă de ceea ce se întâmplă pe pământ. El însuşi ne asigura de acest mare adevăr: "Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţa este veşnică, şi al cărui nume este sfânt: Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, că să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite" (Is 57,15).
Cât de reconfortant este să ştim că lui Dumnezeu nu-i este indiferent dacă un om ucide sau salvează vieţi; dacă îl hrăneşte pe cel flămând sau îl înfometează prin exploatare; dacă face profit de pe urma suferinţei semenilor săi sau se sacrifică pe sine pentru a le alina suferinţele. Dumnezeu are un plan pentru întreagă omenire, dar are un plan pentru fiecare fiinţă omenească în parte. Iar acest plan conţine tot ce poate fi mai bun pentru om, atât pentru viaţă această, cât mai ales privitor la viaţă viitoare. "Căci eu ştiu gândurile pe care le am faţă de voi", zice Domnul, "gânduri de pace, şi nu de nenorocire, că să va dau un viitor şi o nădejde" (Ier 29,11).
Un alt adevăr luminos, care răzbate din conţinutul acestei ultime parabole a Mântuitorului, şi care ne surprinde în mod plăcut şi încurajator, este faptul că însuşi Judecătorul Suprem, în persoana lui Isus Cristos, se identifica cu cei mai umili, mai sărmani şi mai persecutaţi dintre oameni. Când Mântuitorul agoniza pe cruce, aşteptându-şi sfârşitul, batjocoritorii l-au provocat cu aroganţă: "Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce" (Mt 27,40)! Pentru a ne salva din tragedia păcatului şi a morţii, Isus nu a dat curs provocării satanice. Nu a coborât de pe cruce, ci şi-a dus misiunea până la capăt. El însă a coborât după aceea, şi coboară şi azi, zi de zi, din locul slăvit al locuinţei cereşti, pentru a se identifica cu "aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai săi" (Mt 25,40).
De aceea, el poate înţelege trăirile şi aspiraţiile celor lipsiţi, suferinzi şi dispreţuiţi mai bine decât oricine altcineva. Şi tocmai pentru acest motiv Isus Cristos va fi un judecător drept. În ziua încheierii tuturor socotelilor, Mântuitorul, în calitatea sa de Judecător Suprem, le va spune multora dintre oameni: "Când eu muream de foame aproape de casă voastră, voi aruncaţi mâncarea la gunoi, căci aveaţi mai mult decât trebuia. Când «aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei» din ţările lumii a treia cădeau pe străzile prăfuite, seceraţi de foame şi sete, companiile voastre aruncau grâul şi laptele în mare, ca să nu scadă preţul şi să nu li se diminueze profitul. Când eu nu mai puteam de sete, voi vă permiteaţi să faceţi baie în lapte şi ciocolată, având mai multă grijă de tenul vostru decât de sufletul vostru. Când eu căutăm adăpost, voi vă ferecaţi în vilele şi casele voastre de vacanţă, surzi la strigătele de ajutor ale celor fără un acoperiş de deasupra capului. Când eu tremuram de frig în toiul iernii, îmbrăcat cu zdrenţe, în şifonierele voastre nu mai era loc pentru atâtea haine la modă. Când eu eram lipsit şi sărac, pentru că un dezastru mi-a răpit tot ce agonisisem, voi mâncaţi seminţe şi popcorn în faţă televizorului, fără să simţiţi niciun sentiment de compasiune faţă de suferinţă mea. Când eu eram bolnav pe patul de spital, voi furaţi din medicamentele care mi-ar fi alinat suferinţa şi mi-ar fi prelungit viaţa. Iar atunci când o întâmplare nefericită m-a făcut să ajung la închisoare, în loc să mă consolaţi şi să-mi oferiţi un umăr pe care să plâng, m-aţi dispreţuit că pe un infractor de rând".
Da, la judecată finală nu va conta atât de mult ce am crezut despre Dumnezeu, ci ceea ce am făcut din dragoste pentru aproapele nostru. Nu va conta atât de mult dacă am fost aşi în doctrine biblice şi mereu prezenţi şi îmbrăcaţi "la patru ace" la serviciile divine, ci modul în care ne-am trăit umanitatea, dacă am iubit faptic pe Dumnezeu şi pe oameni!
Maica Tereza (1910-1997), o sfântă femeie din Albania, care a lucrat misionară în India, la Calcutta, a văzut acolo multă mizerie şi oameni murind în stradă. I-a adunat pe toţi cei de pe străzi şi i-a pus în nişte hangare, pe rogojini, şi s-a îngrijit ca măcar să moară omeneşte. A adunat apoi copiii abandonaţi şi s-a îngrijit de ei. Pe fetele care-şi vindeau trupul le-a scos din ghearele păcatului. Un ziarist, după ce a văzut şi a filmat totul, a întrebat-o cum de s-a apucat de toate acestea. "A fost dorul meu din tinereţe să fac un lucru frumos pentru Domnul", a răspuns Maica Tereza. Este acesta şi dorul inimilor noastre?
Isuse, Regele Iubirii, miluieşte-ne pe noi!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Cristos, Regele Universului (Anul A)
