Dumnezeu ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale (cf. Col 1,13).
Suntem în ultima duminică din anul liturgic notat în mod simbolic cu "C", duminică numită din anul 1925 şi duminica lui "Cristos, Regele Universului". În acest an liturgic Biserica ne-a condus spiritual prin Evanghelia, prin "vestea cea bună a mântuirii", transmisă nouă de sfântul Luca, cu scopul vădit de a deveni "Teofili" (cf. Lc 1,1-4), dar şi "cristofili" şi "peneumatofili". Da, să devenim iubitori de Dumnezeu, pentru că el "ne-a iubit mai întâi" (cf. 1In 4,19), şi ni l-a dat pe Isus, Fiul său unic ca jertfă (cf. In 3,16). Să-l iubim pe Isus pentru că ne-a iubit şi a primit să moară pentru noi "prietenii săi" (cf. In 15,13), pentru că s-a jertfit pentru păcatele noastre şi pentru ale lumii întregi (cf. 1In 2,2), căci noi, "prietenii săi", eram toţi nişte păcătoşi (cf. Ps 53,3; Rom 3,10-12) şi eram ca un veşmânt pătat şi ca nişte frunze uscate (cf. Is 64,6). Să-l iubim şi pe Duhul Sfânt care a adus dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre (cf. Rom 5,5) şi a ales să trăiască în noi ca într-un templu (cf. Rom 8,9).
Lukas, personajul principal din piesa de teatru "Azilul de noapte" a lui Maxim Gorki (1868-1936), este omul care a colindat prin multe locuri de pe pământ, pentru a găsi "ţara cinstei", "ţara credinţei", "ţara bucuriei", "ţara iubirii", dar nu a găsit-o nicăieri. Atunci cineva i-a şoptit că pe pământ nu se găseşte aşa ceva, dar că el ştie el pe cineva care posedă o astfel de ţară, că numele lui este Isus Cristos şi că "ţara lui Isus", care cuprinde în sine toate "ţările" căutate de el, se numeşte simplu "ţara paradisului". Ba mai mult, Isus a venit din ţara lui pe pământ, ca să ne deschidă prin cruce o cale şi chiar să ne poarte spre ea. Şi Lukas din acel moment a început să-l caute numai pe Isus şi numai ţara lui, "ţara paradisului", care cuprinde în ea: "ţara cinstei", "ţara credinţei", "ţara bucuriei" şi "ţara iubirii".
Sunt sigur că şi noi creştinii de astăzi năzuim în sufletele noastre spre o astfel de "ţară minunată", unde să se poată trăi în dreptate, echitate, pace, linişte şi bucurie. Ei bine, să nu ne descurajăm, căci am văzut că această "ţara minunată" chiar există, ea este "ţara lui Isus", sau "împărăţia cerurilor", şi că Isus ne-a câştigat şi nouă dreptul de a intra în ea, trecând prin cruce şi moarte, aşa cum ne arată Evanghelia de astăzi (cf. Lc 23,35-43). Acolo singur Isus este Rege şi acolo a dus deja, pe cruce fiind, un "tâlhar", un păcătos căit, semn că acolo vrea să ne ducă şi pe noi, care căiţi îl recunoaştem ca regele nostru. Pentru aceasta el a venit pe pământ, pentru aceasta el s-a luptat cu satana şi suferinţele lui, pentru aceasta a murit şi a înviat, pentru a ne smulge din infern şi pentru a ne strămuta în împărăţia lui, unde nu există decât pace şi bucurie.
Sfântul apostol Ioan ne spune că Dumnezeu "învrednicindu-ne să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină, ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei lui" (cf. 1In 2,11). Iar acest adevăr poate fi ilustrat cu cel puţin două exemple din Biblie, unul din Vechiul Testament şi unul din Noul Testament.
În Cartea Exodului găsim scris că evreii o duceau greu în Egipt, trăind sub loviturile de bici ale stăpânilor de sclavi. Dar printr-un act minunat al intervenţiei divine, Dumnezeu i-a izbăvit din groaznica robie şi i-a condus prin pustiu în ţara făgăduinţei, ţară unde curge lapte şi miere (cf. Ex 3,8). Apoi avem în evanghelia de astăzi experienţa tâlharului din dreapta crucii, care după un timp de rătăcire prin "Egiptul păcatelor", unde a fost rob al satanei, a fost izbăvit din robie de Dumnezeu şi prin Isus Cristos răstignit a fost dus în veşnica lui împărăţie cerească. În evreii salvaţi şi în acest tâlhar căit sunt mântuiţi toţi păcătoşii căiţi, care găsim salvare tocmai la cel căruia i-am devenit duşmani prin păcate.
Un ofiţer de marină din vechime, numit Temistocle (524-459 î.C.), politician şi general din Atena, din cauza unei furtuni, a fost nevoit se debarce pe ţărmul unei provincii, pe al cărei rege şi-l făcuse duşman şi care căuta să-l omoare. Căutând să se ascundă, a nimerit chiar în palatul regal. Aude un zgomot şi în spate îl observă pe rege cu sabia scoasă şi gata să-l lovească. Auzind un scâncet de copil într-o cameră alăturată, Temistocle intră şi ia copilul în braţe. Era chiar unicul fiu al regelui. Regele nu-l putea lovi pe duşmanul său, fără să-şi lovească propriul copil. Atunci, a aruncat spada şi i-a cuprins pe amândoi, vinovat şi copil, într-o singură îmbrăţişare. Scena aceasta emoţionantă se repetă până la sfârşitul veacurilor cu orice păcătos care îl primeşte pe Isus ca Domn şi mântuitor în inima sa. Atunci, Tatăl ceresc îi cuprinde pe amândoi într-o singură îmbrăţişare de iubire.
Pentru că astăzi avem solemnitatea lui Cristos, Regele Universului, să vedem punctual din lecturile biblice ale zilei de ce trebuie să devenim "iubitori de Dumnezeu", aşa cum a intenţionat sfântul Luca atunci când a cules toate "veştile bune" şi ne-a transmis în "evanghelia sa" tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi oamenii păcătoşi pierduţi, prin Fiul său Isus Cristos, născut în lume de neprihănita fecioară Maria, prin puterea Duhului Sfânt.
Evanghelia zilei ne spune că Isus, fiind condus de potrivnicii lui pe dealul Căpăţânii, spre a fi crucificat între doi tâlhari, s-a rugat aşa pentru ei: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34)! Acesta a fost şi este răspunsul sublim al lui Isus la tot răul pe care i-l fac oamenii: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac"! Iar dacă oamenii răi se convertesc, atunci faptele lor cele mai rele, prin care l-au răstignit pe Isus (cf. Evr 6,6), vor fi ispăşite chiar prin moartea lui.
Evanghelia şi sărbătoarea de astăzi ne spun că trebuie să-l iubim pe Isus pentru că în inima lui rănită de păcatele noastre nu exista nici o fărâmă de resentiment, nici un pic de mânie, nici o intenţie de răzbunare şi nici o dorinţă ca păcătoşii să fie pedepsiţi. Ba mai mult, prin această rugăciune Isus opreşte torentul mâniei divine cerut de păcatele noastre, iar prin tâlharul căit şi mântuit ne deschide tuturor porţile cerului închise pentru noi oamenii de păcatul lui Adam.
Pentru o aşa mare iubire faţă de păcătoşi, Dumnezeu şi oamenii l-au numit pe Isus: "Regele iudeilor", căci aşa era scris pe crucea lui. Nu trebuie să ne scape faptul că prin inscripţia de pe cruce: "Isus regele iudeilor", inscripţie redactată în trei limbi de circulaţie mondială de atunci: greacă, latină şi ebraică, s-a urmărit ca toţi oameni să cunoască cine este "răstignitul" şi pentru ce motiv a murit. De aceea, în acel înscris, Biserica creştină a citit dintotdeauna semnul domniei universale a lui Cristos, mirele ei, care încă de pe când era pe cruce, avea deja mai multe coroane puse pe cap şi mai multe titluri prin care avea să fie cinstit (cf. Ap 19,12).
De Evanghelia zilei se leagă foarte bine prima lectură, căci textul (cf. 2Sam 5,1-3) marchează un fapt important, şi anume transferul scaunului de domnie al lui David de la Hebron la Ierusalim, imagine a transferului scaunului de domnie a lui Isus de la Ierusalimul pământesc în Ierusalimul ceresc. Hebronul, în care Dumnezeu îl adusese pe David, pentru a-l trece de la prima domnie (cf. 2Sam 5,3) la domnia adevărată din Ierusalim, este un loc sfânt care vorbeşte despre moarte, căci la Hebron se aflau mormintele patriarhilor, începând cu Sara (cf. Gen 23,19), patriarhi care au aşteptat izbăvirea privind-o doar de departe (cf. In 8, 56). Cristos, preaiubitul lui Dumnezeu, adevăratul David, înainte de a-şi lua oficial în primire împărăţia cerească, a mers în ascultarea sa faţă de Dumnezeu până la "Hebron", adică până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8).
Dar Isus depăşeşte cu mult imaginea sa profetică, adică pe David, pentru în timp ce David va opri intrarea orbilor şi şchiopilor în cetatea Ierusalimului, Isus le va oferi orbilor şi şchiopilor primele locuri la vindecările sale (cf. Mt 21,14) şi primele locuri la nunta veşnică din împărăţia sa (cf. Lc 14,21-23).
Acesta este regele nostru Isus, care pe noi care eram orbi şi şchiopi din cauza păcatelor noastre, după ce ne-a vindecat la cruce, ne-a strămutat în împărăţia iubirii sale (cf. 1In 2,11).
Pentru noi creştinii, făcuţi de Isus copii ai lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt şi fraţi ai săi, datorită jertfei sale de la cruce, textul din lectura a doua de astăzi (cf. Col 1,12-20) are o importanţă deosebită, deoarece ne arată gloriile regelui nostru jertfit şi preamărit la cruce: textul biblic de astăzi ne spune că Isus, care este icoana Dumnezeului nevăzut, este cel întâi-născut din toată creaţia şi cel întâi-născut dintre cei morţi; şi cel prin care Dumnezeu ne-a strămutat în împărăţia iubirii sale; pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască în el toată plinătatea şi tot prin el să împace toate cu sine; cel prin care Dumnezeu a făcut pace prin sângele crucii sale, întru cele de pe pământ şi întru cele din ceruri.
Astfel putem spune că Isus, Regele nostru, care ne-a strămutat în împărăţia iubirii sale, este cel care mai înainte a scos din neant creaţia materială şi tot el este acela care acum, la împlinirea timpurilor, a scos din mormânt creaţia cea nouă, Biserica răscumpărată. Deci, Isus este creatorul tuturor lucrurilor de pe pământ şi din ceruri; el este reconciliatorul care a împăcat toate lucrurile de pe pământ şi pe cele din ceruri prin sângele său; el este stăpânitorul care trebuie să aibă întâietatea în toate lucrurile: din ceruri, de pe pământ şi în mod deosebit din inimile noastre.
După ce Isus a fost respins şi ucis de oamenii cei răi, conduşi de satana, a înviat, s-a înălţat la ceruri, s-a aşezat la dreapta Tatălui ca Rege şi aşteaptă tainic ziua rânduită de Tatăl ceresc, când va veni cu mărire pe norii cerului, pentru a-i judeca pe cei răi împreună cu satana, iar pe cei drepţi îi va ferici veşnic la dreapta sa. Până atunci, Regele pare că este absent, dar el lucrează cu Tatăl şi Duhul Sfânt la fericirea noastră veşnică (cf. In 5,17). Dar pe toţi cei care în acest timp de maturizare tăcută a Bisericii sale (cf. Mt 13,1-9) îl acceptă, îl recunosc şi îl primesc ca rege şi stăpân al lor, când va reveni pe pământ cu putere şi strălucire, când îşi va stabili împărăţia, când îi va zdrobi sub picioarele sale pe toţi duşmanii, şi apoi va preda împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, ne va lua cu sine (cf. In 14,3; 17,24) şi va inaugura împărăţia care va dura de-a lungul întregii veşnicii.
Este o fabulă care spune că un om, care prin fel de fel de patimi şi-a nenorocit viaţa şi familia, odată, pe când stătea culcat în patul său şi a adormit, în vis a văzut cum în odaia lui intrau rând pe rând câte o "zână a bucuriei". Dar ori de câte ori chema pe câte una la el, de după perdea se întindea o mâna urâtă şi cu gheare, care sugruma "zâna" dorită, răpindu-i astfel orice fericire. În somn, omul şi-a propus: "mă voi scula, voi trage perdeaua la o parte şi îl voi pedepsi pe acel nemernic de după perdea, care-mi distruge viaţa". Aşa a făcut când s-a trezit, a tras perdeaua la o parte, şi ştiţi pe cine a văzut după ea? S-a văzut pe sine însuşi. Eul lui era acela care-i sugruma fericirea, căci egoiştii şi toţi cei care nu s-au lepădat de sine şi care nu s-au predat cu totul regelui Cristos sunt duşmanii propriei lor fericiri, nu numai de aici, dar şi din veşnicie. Să avem grijă să nu ne stricăm şi noi fericirea.
Se spune despre regina Victoria a Angliei (1819-1901) că, ascultând odată o predică despre a doua venire a lui Isus, a rămas foarte impresionată, iar după terminarea serviciului divin l-a invitat la ea acasă pe pastor că să-i vorbească mai mult despre acest adevăr. După ce a ascultat expunerea mai pe larg, la urmă a zis aşa: "Aş dori foarte mult ca Isus să revină pe pământ în timpul vieţii mele pentru că vreau să depun coroana mea la picioarele sale". Nouă celor care nu avem o coroana, un sceptru împărătesc sau un toiag de cârmuire, Dumnezeu ne-a dat o inima, o voinţă, un suflet şi o viaţă pe care să le depunem la picioarele lui Isus.
Psalmul responsorial de astăzi exprimă bucuria întregii Bisericii mântuite conduse de Duhul Sfânt: "Vom merge cu bucurie în casa Domnului. M-am bucurat când mi s-a spus: Să mergem în casa Domnului! Iată, picioarele noastre au ajuns la porţile tale, Ierusalime! Acolo urcă triburile, triburile Domnului, după mărturia lui Israel, ca să laude numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de judecată, tronurile casei lui David" (Ps 122,1-5). Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David (cf. Mc 11,9-10).
Da, vom merge cu bucurie în casa Domnului, în ţara lui Isus, în ţara paradisului, în ţara fericirii!
Pr. Ioan Lungu
