Reflecţie la duminica a 13-a de peste an - Anul A - 2017
"Totul este bine!" (2Rg 4,26)
Pentru a înţelege mesajul duminicii de astăzi, unde Cristos ne cheamă la misiune printre oamenii de mântuit şi ne avertizează că, împlinind această lucrare, putem trece prin multe încercări şi suferinţe, este nevoie ca, mai întâi, să aprofundăm toate lecturile biblice care preced pericopa evanghelică (cf. Mt 10,37-42).
Să începem reflecţia noastră cu fragmentul primei lecturi de astăzi (cf. 2Rg 4,8-11.14-16a), ba chiar cu reflecţia asupra întregului capitol 4 din 2 Regi. Începutul capitolului 4 din 2 Regi ni-l arată pe Elizeu, un simbol al lui Isus Cristos, ca sursă de binecuvântare pentru două familii, dar şi pentru mulţi alţi oameni.
Cea dintâi familie ajutată de Elizeu este una săracă: o văduvă cu doi copii se află la mâna unui creditor fără milă; dar credinţa ei îi spune să se adreseze "lui Dumnezeu care este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor, lui Dumnezeu care locuieşte în locaşul lui cel sfânt; lui Dumnezeu care dă o familie celor părăsiţi şi-i izbăveşte pe prinşii de război făcându-i fericiţi" (cf. Ps 68.5). Şi, drept răspuns, această văduvă săracă primeşte prin profetul Elizeu "un ulei preţios şi abundent" care o scapă de necazuri.
Aici putem face o paralelă cu noi, oamenii, care prin păcatele noastre am fost vânduţi unui creditor nemilos, diavolul: "Vedeţi, din pricina fărădelegilor voastre aţi fost vânduţi" (cf. Is 50,1). Aşa cum a fost scăpare pentru femeia aceasta săracă, oprimată de creditorul fără inimă, tot aşa există şi pentru noi o cale de salvare: "să ne întoarcem spre Domnul care izbăveşte pe prinşii de război", cum a făcut ea, şi vom primi puterea divină după măsura credinţei noastre, simbolizată în "vasele goale", nu numai pentru salvarea noastră, dar şi pentru salvarea acelora pe care-i iubim.
A doua familie, cea redată de întâia lectură de astăzi (cf. 2Rg 4,8-16), este cu totul diferită de prima. Aceasta este o familie de oameni bogaţi, atât în credinţă cât şi în bunuri materiale, dar săracă în copii. Elizeu, omul lui Dumnezeu, care, asemenea lui Isus, colinda ţara făcând bine şi vindecând (cf. Fap 10,38), a fost chemat şi primit în casa lor cu bunătate. Elizeu s-a simţit ca acasă la ei, iar familia credincioasă şi bogată a fost fericită să-l aibă în mijlocul ei. Apoi Dumnezeu, prin rugăciunile lui Elizeu, i-a dat acestei familii evlavioase şi bogate copilul pe care şi-l dorea. Dar Dumnezeu, care întrece mereu dorinţele şi rugăciunile noastre (cf. Ef 3,20), a voit să facă pentru această familie mult mai mult decât să-i dăruiască un copil. El a voit ca această familie să cunoască şi puterea lui de a învia morţii şi a mântui sufletele (cf. Fil 3,10). Şi iată cum i-a condus Dumnezeu pe drumul "aspru" al acestei cunoaşteri:
Copilul dobândit de la Dumnezeu, prin rugăciunile lor şi ale profetului Elizeu, s-a dus într-o zi însorită după tatăl său la arie, unde acesta secera grâul. Dar, îndată ce a ajuns acolo, copilul a început să acuze asemenea dureri de cap, încât nicio intervenţie nu l-a ajutat şi copilul a murit. Dumnezeu a rânduit lucrurile - spre întărirea credinţei lor, ca şi în cazul morţii lui Lazăr (cf. In 11,1-44) - ca profetul să nu fie acolo. Iar când profetul a întrebat-o pe mama copilului, care îl căuta pe muntele Carmel, dacă ea, soţul ei şi copilul lor sunt bine, aceasta - deşi copilul era mort, iar ei erau sfâşiaţi de durere - a răspuns că: "totul este bine" (2Rg 4,26)! Atunci ea avut acea vedere a credinţei prin care să întrevadă că Dumnezeu îi va învia fiul prin profetul Elizeu (cf. Evr 6,19). Iar Dumnezeu i-a confirmat credinţa înviindu-l pe copil, după credinţa ei (cf. 2Rg 4,36). Cu ea s-a întâmplat întocmai cum vorbeşte Scrisoarea către Evrei: "femeile i-au primit înapoi înviaţi pe morţii lor" (Evr 11.35). Aşa cum i s-a întâmplat ei, aşa i s-a întâmplat şi văduvei din Sarepta Sidonului (1Rg 17,19-24). Şi aşa ni se va întâmpla şi nouă la cea de-a doua venire a lui Isus.
Că "totul a fost, este şi va fi bine", deasemeni ne convinge şi minunea cu "otrăvitorul curcubete" ajuns în oala de gătit a fiilor flămânzi ai profeţilor: prin puţină făină presărată de Elizeu, curcubetele îşi pierde otrava (cf. 2Rg 4,40-41). Apoi, ne convinge şi înmulţirea pâinilor de către acelaşi Elizeu, tocmai când mulţimile erau flămânde, într-un timp de secetă prelungită (cf. 2Rg 4,42-44).
Cu Dumnezeu totdeauna a fost bine, chiar de la începutul lumii, când, după ce oamenii au păcătuit, Dumnezeu le-a promis un mântuitor (cf. Gen 3,15); a fost bine şi când, după ce oamenii s-au robit pentru pâine în Egipt, Dumnezeu s-a coborât la ei şi i-a eliberat (cf. Ex 3,8); a fost bine şi când evreii eliberaţi din Egipt au ajuns la Mara, apele fiind amare şi otrăvitoare, iar Dumnezeu, prin Moise care a aruncat o bucată de lemn în ele, le-a făcut binefăcătoare (cf. Ex 15,23-25); a fost bine şi când, în pustiul prin care călătoreau evreii din Egipt spre ţara Canaanului, nu era nici pâine şi nici apă, căci Dumnezeu, prin Moise şi Aron, le-a dat pâine, carne şi apă din belşug (cf. Ex 16,3-4.12-14); a fost bine şi atunci când în Palestina era foamete, căci Dumnezeu, prin Isus, le-a dat celor care l-au urmat pâine şi peşte din belşug (cf. In 6,11); totul a fost bine şi când la Cana Galileei, unde cei doi miri au rămas fără vin, Dumnezeu, prin Isus, le-a schimbat apa în vin şi i-a îndestulat cu de toate (cf. In 2,1-8); a fost bine şi atunci când corabia lui Paul a naufragiat în largul mării, dar Dumnezeu a făcut să nu se piardă niciun om (cf. Fap 27,42-44); a fost bine şi atunci când Paul a fost muşcat de un şarpe otrăvitor, dar Dumnezeu a făcut să scape teafăr (cf. Fap 28,5); a fost bine şi cu noi, când din vina noastră am intrat în diferite necazuri, dar Dumnezeu ne-a salvat şi pe noi, dar mai ales ne-a scăpat de moartea şi osânda veşnică prin lucrarea sa de la cruce (cf. Rom 5,10).
Lectura a doua (cf. Rom 6,3-11) tocmai despre această mântuire a noastră de la cruce ne vorbeşte. Ea ne spune că prin Isus, Fiul lui Dumnezeu, totul va fi bine şi pentru noi toţi, căci, după ce am fost înmormântaţi împreună cu Isus în moartea lui, prin Botez, am şi fost înviaţi împreună cu el la o nouă viaţă, pentru ca să umblăm într-o viaţă nouă de înviaţi şi apoi să înviem şi să trăim veşnic împreună cu el (cf. Rom 6,3-11). Sfântul Paul, într-un alt loc, ne spune că în curând toţi răscumpăraţii adormiţi vor auzi "strigătul de strângere laolaltă" al lui Isus cel care a învins moartea şi vor fi înălţaţi cu putere (cf. 1Tes 4,16). Deci va fi bine şi pentru noi toţi, chiar dacă acum trecem prin diferite încercări, boli şi moarte, căci Domnul Isus înviat şi glorificat este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20). Convins de toate aceste realităţi, sfântul Paul spunea: "Când Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Rom 8,31).
Că va fi bine pentru noi ne spune şi psalmistul, căci prin Mesia cel promis Dumnezeu a scurtat zilele suferinţei păcatului şi "îndurarea lui s-a întemeiat pentru totdeauna", pentru ca noi "să putem cânta în veci îndurările Domnului" (Ps 89,2-3). Deci noi, care ne plângem uneori chiar şi în faţa unor mici suferinţe, să nu uităm niciodată, în niciuna din dificultăţile prin care trecem, de acest cuvânt de încredere deplină al femeii credincioase din Sunem: "totul este bine, totul va fi bine!" (cf. 2Rg 4,26).
Iată pentru ce am avut nevoie de prezentarea celorlalte lecturi biblice, înaintea evangheliei chemării la misiune şi la purtarea crucii, pentru a ne fi mai uşor să înţelegem planul divin bine alcătuit al cărui punct final este fericirea fără de sfârşit şi să-i acceptăm misiunea şi crucea la care ne angajează alături de el, cu acea încredere deplină a femeii din Sunem, că "totul va fi bine" împreună cu el.
Acum, când ştim din Sfintele Scripturi că Isus a murit şi a înviat, că, deşi s-a înălţat, a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor, când ştim că ne susţine în orice încercare prin care trecem şi că ne va învia la sfârşit asemenea lui, într-un cuvânt, când ştim că "totul va fi bine", ne va fi mai uşor să-i primim chemarea la misiune şi la purtarea crucii, chiar dacă, asemenea lui, va trebui să trecem prin suferinţă şi moarte. Suferinţa şi moartea nefăcând altceva decât să ne desăvârşească şi să ne fericească mai mult.
Acum nu ne mai sperie cuvântul: "nu este ucenicul mai presus de învăţătorul său" (cf. Mt 10,24) şi că ucenicul nu poate fi tratat mai bine decât stăpânul său. Fiecare creştin, în vremea necazului, trebuie să se aştepte din partea lumii nedrepte şi pline de răutate la o împotrivire asemănătoare aceleia cu care a fost întâmpinat Domnul Isus (cf. Mt 10,17-18). Această asemănare cu Isus îi va da creştinului ocazia să guste şi toate resursele harului, ale acestui har nelimitat care îl cunoaşte şi îl susţine pe cel răscumpărat, păzindu-i până şi firele de păr din cap (cf. Mt 10,30); de aceea, "harul său ne este de ajuns; căci puterea lui în slăbiciune se arată" (2Cor 12,9).
Mulţimile îl considerau pe Isus un simplu om, un simplu profet şi nu drept Mesia, nu Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 9,19). Dar Isus, după ce le-a vorbit ucenicilor săi despre respingerea şi suferinţa sa de la cruce, i-a invitat şi pe ai săi să-l urmeze pe această cale. Acest drum împreună cu Isus cere aici, pe pământ, nu doar renunţarea la unul sau la altul dintre lucruri, ci şi lepădarea de eul propriu, lepădarea de toată voinţa noastră şi chiar de viaţa noastră, împreună cu luarea crucii (Gal 6,14). Miza acestei alegeri capitale este mântuirea sufletului nostru, este şederea cu Isus în împărăţia sa, care este mai de preţ decât întreaga lume.
Atunci când Isus nu a putut vorbi cu ucenicii săi despre misiune şi cruce şi despre folosul lor, el a vorbit despre ele cu sfinţii, cu Moise şi cu Ilie (cf. Lc 9,28-31; Mt 16,21-22); când sfântul Francisc din Assisi (1181-1216) nu putea vorbi cu oamenii despre cele duhovniceşti, vorbea cu lupii, cu păsărelele şi celelalte vieţuitoare care îl ascultau; la fel şi sfântul Anton de Padova (1195-1231), când nu putea vorbi cu oamenii despre cele ale mântuirii sufletului, vorbea cu peştii, măgarul şi păsărelele care îl ascultau, căci şi ele aşteaptă mântuirea (cf. Rom 8,22).
În drumul său de urmare a lui Isus, ucenicul nu are decât o singură prismă pentru a privi viaţa: "capacitatea de a privi toate câte ni se întâmplă în viaţă prin prisma învierii fericite", aşa cum au privit mai întâi Isus, apoi Maica Domnului, apoi apostolii, martirii şi toţi creştinii.
A ne lua crucea este semnul distinctiv al condamnaţilor la moarte, dar şi semnul distinctiv al înviaţilor fericiţi din paradis: "Cine îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va câştiga" (Mt 10,39).
Deci nimeni să nu se descurajeze! Domnul a anunţat în mod expres că "purtarea crucii şi chiar moartea" este "normalul" misiunii şi urmării sale. Dar el a prevăzut şi resurse pentru toate felurile de cruci. Iar numitorul comun al tuturor resurselor oferite pentru orice cruce din viaţa noastră este "dragostea pentru el". "Căci dragostea lui Cristos ne constrânge; căci, dacă unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi el a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru el care a murit şi a înviat pentru ei" (2Cor 5,14-15).
De aceea, în evanghelii găsim cuvinte ca acestea:
- "cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,27);
- "cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,37);
- "cine-şi iubeşte banii şi averea mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt 19,24);
- "cine nu primeşte profetul, dreptul şi pe semenul său nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,41);
- "cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,38);
- "cine-şi iubeşte cariera mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt, 10,39);
- "cine caută interesul propriu mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt, 10,39);
- "cine se ruşinează de mine şi nu misionează nu este vrednic de mine" (cf. Mc 8,38; Lc 9,26).
Doi părinţi, buni creştini, îşi învăţau copii astfel: "Copiii noştri dragi, noi îngrijim de voi, dar să ştiţi că Dumnezeu îngrijeşte şi mai mult; noi ne străduim să vă dăm lucruri bune, dar să ştiţi că Dumnezeu vă dă şi mai bune; noi vă dăm lucruri trecătoare care se strică, dar Dumnezeu vă dă lucruri nestricătoare; noi v-am pregătit câte un loc în casa noastră, dar Dumnezeu v-a pregătit palate în cer; noi vă iubim mult, dar Dumnezeu vă iubeşte şi mai mult; noi ne jertfim pentru voi, dar Dumnezeu a murit pe cruce pentru voi; noi vă putem oferi din sărăcia pământului, Dumnezeu vă oferă din belşugul cerului; noi ne vom pierde puterile, dar Dumnezeu nu şi le pierde niciodată; noi vom muri, dar Dumnezeu nu moare niciodată. Aşadar, iubiţi-l şi căutaţi-l mai întâi pe el şi veţi fi fericiţi în timp şi în veşnicie. Cei care-l caută pe Domnul nu vor duce lipsă de niciun bine (cf. Ps 34,10).
Pr. Ioan Lungu
