Daţi Domnului glorie şi cinste (cf. Ps 96,7)!
La încheierea capitolului 21 din Matei am putut vedea hotărârea liderilor religioşi de "a scăpa" de mântuitorul Isus şi că numai dragostea mulţimii pentru învăţătorul Isus i-a împiedicat pe aceşti lideri să nu-l aresteze chiar de atunci. Şi din ce motiv aceasta? Pentru că Domnul Isus le-a arătat ca într-o oglindă, spre convertirea şi mântuirea lor, exact aşa cum erau ei în ochii lui Dumnezeu, iar lor nu le plăcea să se vadă aşa cum sunt sau nu le plăcea ceea ce au văzut. Dar ei, în loc să caute iertarea şi mântuirea pe care le-o adusese lor Isus, au hotărât că este mai bine "să scape" de el. Această atitudine este asemenea celui ce priveşte în oglindă şi pentru că nu-i place ce vede sparge, oglinda.
Isus le-a spus oamenilor că el poate reface tot ceea ce a fost stricat prin păcat şi că pentru asta a fost trimis prin puterea Duhului Sfânt de Tatăl ceresc pe pământ. Mai întâi le-a spus-o celor din Nazaret: "Duhul Domnului este peste mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul (timpul) de îndurare al Domnului" (Lc 4,18-19). Apoi le-a spus-o ucenicilor lui Ioan care l-au întrebat: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire" (Lc 7,22-23). Toate aceste rele remediate de Isus erau urmări ale păcatului. Şi într-adevăr, Isus, prin învăţătura şi minunile sale, ne-a arătat nouă tuturor că el poate face pentru cei care cred în el totul ca la început: bolnavii să devină sănătoşi, sclavii la diavol şi păcat să devină liberi, întristaţii să devină bucuroşi, morţii să învie şi mai ales omul să ajungă mai fericit decât în starea de la început lângă Dumnezeu, în împărăţia cerurilor, al cărei împărat a fost constituit el: Atunci împăratul va zice celor de la dreapta lui: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii" (Mt 25,34).
Evreii de pe timpul lui Isus în frunte cu liderii religioşi şi civili, ca de altfel orice om din orice neam ar fi fost el, trebuiau doar să vină la Isus cu toate problemele lor de trup, de suflet, de conştiinţă, de păcat, de trecut, de prezent, de viitor, de veşnicie şi totul s-ar fi rezolvat ca şi când nu ar fi fost. Ei înşişi erau martori la rezolvarea tuturor acestor probleme în oamenii pe care îi cunoşteau dintre evrei şi păgâni şi care au venit cu încredere la Isus (cf. Mt 8,13; Mc 7,25-26).
Dar, cu toate că ştiau şi au văzut toate acestea, au ales să nu creadă în Isus. De ce? Pentru că Isus "oglindirea Tatălui" (Evr 1,3) le-a pus "oglinda sa" în faţă şi le-a arătat starea jalnică sufletului lor, stare pe care numai el putea s-o repare, stare din care numai el îi putea salva, căci: "În nimeni altul nu este mântuire" (cf. Fap 4,12)."Numai el îi putea face liberi cu adevărat" (cf. In 8,36). "Nimeni prin el puteau ajunge la Tatăl" (In 14,6), iar "Fără el nimic nu puteau face" (In 15,5). De aceea, Isus i-a chemat pe ei şi ne cheamă şi pe noi: "Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Nicodim şi Iosif din Arimateaa, unii dintre ei au înţeles, au venit la el şi au fost luminaţi (cf. In 3,1-3; 19,38).
Cum, faptele lor bune nu mai contează? Cum, ei nu se mai pot mântui singuri? Cum, ei nu mai sunt învăţători? Cum, lumea să se ducă după el şi nu după ei (cf. In 12,19)? Şi nu numai că l-au refuzat şi condamnat pe nedrept în tribunalele lor (cf. In 11,50), deşi toţi dintre ei ştiau că este un om drept (cf. In 3,2), şi cum aveau să mărturisească singuri chiar în evanghelia de astăzi (cf. Mt 22,16); şi cum recunoşteau şi păgânii (cf. Mt 27,19; Lc 23,47); zic, nu numai că l-au refuzat şi condamnat pe nedrept în tribunalele lor, dar au mai căutat să-i întindă şi "capcane" ca să-l poată da cât mai curând la moarte. L-au refuzat şi l-au ucis fără motiv. Şi ce s-a întâmplat? În primul rând au rămas fără mântuire. Şi în al doilea rând, ca şi Cain ucigaşul fratelui său, au rămas fără ţară, fără linişte şi rătăcitori până azi (cf. Gen 4,8-14). Dar Isus a înviat şi a rupt legăturile morţii cu uşurinţa cu care Samson a rupt legăturile filistenilor (cf. Jud 16,9), căci: "Putere am să-mi dau viaţa şi putere am să o iau înapoi" (In 10,18).
Bruno Ferrero (n. 1946), un preot şi scriitor italian salezian, căutând să explice unor copii răutatea respingerii şi uciderii lui Isus la propriu şi la figurat, le-a spus următoarea anecdotă: Un trib de maimuţe trăia în junglă. Într-o seară nespus de rece (starea de păcat) maimuţele au zărit o luminiţă care pâlpâia printre frunzele unui tufiş, era un licurici. Au crezut îndată că este o fărâmă din acel foc minunat care îi încălzea pe oameni şi de aceea au luat cu grijă luminiţa, au acoperit-o cu iarbă uscată şi crenguţe şi, şi întinzând mâinile deasupra ei, scoteau sunete de satisfacţie crezând că se încălzesc. Una dintre ele chiar a început să sufle în luminiţă, aşa cum văzuse că făceau oamenii. O pasăre observându-le, plină de compasiune faţă de sărmanele maimuţe, a coborât la ele şi le-a spus: "Prietene, vă înşelaţi, acela nu este foc, ci este un licurici". Însă ele, fiind sigure că spunea asta din invidie, au alungat-o şi s-au pus pe suflat şi mai tare ca se înteţească "focul". Pasărea grijulie a insistat: "Vă înşelaţi! Nu mai staţi aici în frig, mergeţi mai degrabă şi adăpostiţi-vă". Maimuţele, crezând că pasărea spunea asta doar ca să le fure "focul", au prins pasărea şi au ucis-o. Apoi s-au pus toate pe suflat ca să mărească focul, însă până dimineaţa toate au murit de frig.
Moartea veşnică este prima şi cea mai grozavă urmare a refuzului şi al uciderii lui Isus prin păcat. Ce s-a întâmplat cu evreii care l-au refuzat, l-au ispitit, l-au condamnat pe nedrept şi l-au ucis pe Isus, rămânerea fără Isus, rămânerea fără ţară, rămânerea fără pace, se întâmplă cu orice om de sub soare care face la fel. Diavolul care a voit să fie ca Dumnezeu şi chiar voia să-i ia locul lui Dumnezeu (cf. Is 14,12-15), îi orbeşte pe oamenii din stăpânirea lui, cum caldeii l-au orbit pe împăratul Zedechia (cf. 2Rg 25,7) şi cum filistenii l-au orbit pe puternicul Samson (cf. Jud 16,21), ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. 2Cor 4,4), să-l refuze constant (cf. In 1,11), şi să-l dea şi la moarte prin păcatele şi viaţa lor (cf. Evr 6,6).
Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 22,15-21) ne spune că fariseii şi adepţii lui Irod edomitul, măgulindu-l pe Isus cu perfidia şarpelui, îl întreabă cu venin: "Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ţii seamă de nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut Cezarului" (Mt 22,17)? Dacă Isus răspundea cu "nu" îl punea rău cu romanii. Dacă răspundea cu "da", îl punea rău cu poporul. Dar Isus nu se lasă măgulit de ei, cum s-a lăsat o pasăre dintr-o poveste care a cântat pe placul unei vulpi viclene şi a scăpat hrana din cioc, dar Isus a făcut ca vulpea vicleană să ajungă în desaga vânătorului; căci, Isus i-a dovedit pe farisei şi irodieni de trădători de neam, atunci când le-a cerut să-i arate moneda de tribut, iar ei i-au dat un dinar roman (cf. Mt 22,19). Tot înţelept le-a răspuns Isus şi adepţilor lui Irod care voiau să-l înveţe pe el, "învierea şi viaţa" (In 11,25), că nu este înviere şi viaţă după moarte (cf. Mt 22,23), deşi Moise şi Ilie s-au arătat vii şi strălucitori la schimbarea sa la faţă (cf. Mt 17,3) şi cărora le-a reproşat că rătăcesc şi că nu cunosc nici măcar Scripturile mutilate pe care le admiteau, adică numai primele cinci cărţi ale Bibliei (cf. Mt 22,29-32).
Isus le spune în evanghelie discipolilor fariseilor şi ai adepţilor lui Irod care au venit să-l ispitească şi să-l prindă în vorbă ca să-l poată da la moarte: "Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21)!
Într-adevăr, mulţi Cezari au fost şi sunt răi şi omeneşte vorbind nu meritau şi nu merită tributul, dar istoria a cunoscut şi Cezari buni, Cezari care au colaborat şi colaborează cu planul lui Dumnezeu şi au meritat şi merită tributul; iar unul dintre ei este şi regele păgân Cirus (557-529 î.C.), împăratul persan, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi, pe care însuşi Dumnezeu îl numeşte "unsul meu" (cf. Is 45,1-6). Scriptura şi Istoria Bisericii mai vorbesc şi de alţi "cezari buni", cum ar fi: faraonul care l-a înălţat pe Iosif şi a hrănit şi crescut poporul ales (cf. Gen 45,8); împăratul persan Ahaşveroş (Xerxes 486-465 î.Cr.) care s-a căsătorit cu Estera şi a salvat poporul evreu de la exterminare (cf. Est 1,1ss); regele Iosia (640-609 î.C) care a curăţit ţara de idoli şi a readus-o la cultul lui Dumnezeu (cf. 2Cr 34,3b-5); Iuda Macabeul şi fraţii lui (cf. 1Mac 3,1-9), etc Apoi mulţi alţi "sfinţi cezari", regi sfinţi din Istoria Bisericii.
Referitor la Cirus, despre care vorbeşte prima lectură, mulţi evrei pioşi şi mulţi sfinţi părinţi au văzut în el o imagine a lui Mesia, care va elibera poporul dintr-o altă robie, cea a diavolului, a păcatului şi a morţii şi care îi va duce pe oamenii care cred în el în adevărata lor ţară, "ţara în care curge lapte şi miere", "ţara paradisului"; în adevăratul Ierusalim, "Ierusalimul ceresc"; în adevărata fericire, "împărăţia cerurilor", pentru care Ierusalimul şi Canaanul au fost numai nişte imagini pale şi nişte repere spirituale în drumul lor spre paradis.
Potrivnicii lui Isus erau interesaţi de tributul dat Cezarilor şi nu erau interesaţi deloc de tributul datorat lui Dumnezeu, tribut care consta în primul rând din: a-l crede, a-l primi, a-l iubi şi a-l cinsti pe Fiul său preaiubit în care îşi află toată desfătarea (cf. Mt 17,5) şi pe care l-a trimis să le aducă mântuirea şi să ridice dintre iudei şi păgâni un nou popor al său (cf. Fap 15,14). Aşa cum am amintit mai sus: "în nimeni altul nu este mântuire decât în Isus" (Fap 4,12); "nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Isus" (cf. In 14,6); "nu este altă iertare decât prin sângele lui Isus" (1In 1,7.9); "chiar faptele noastre bune ca să fie acceptate în cer trebuie şi ele să fie purificate de Isus, căci în urma păcatului strămoşesc am ajuns ca necuraţii (cf. Is 64,6), ca nişte vase întinate (cf. 2Tim 2,20-21) care pângăresc tot ce conţin; "nu este libertate fără Isus" (cf. In 8,36); nimeni nu poate face ceva bun fără Isus" (cf. In 15,5). Şi tocmai toate acestea le refuzau ei lui Isus, deşi profeţii, cum a fost de exemplu David, care în psalmul responsorial de astăzi, tocmai la acestea i-a chemat şi ne-a chemat cu o mie de ani înainte de Cristos.
Dacă în psalmul 95, credincioşii poporului ales se îndemnau între ei: "Veniţi să cântăm, veniţi să ne închinăm, veniţi să ne plecăm genunchiul în faţa Domnului", în psalmul 96 cântat astăzi, aceiaşi credincioşi invită acum toate naţiunile pământului şi chiar natura întreagă ca să-i imite: "Cântaţi un cântec nou, cântaţi Domnului, vestiţi între neamuri, binecuvântaţi pe Domnul, închinaţi-vă înaintea Domnului". Credincioşii lui David vedeau deja ziua când popoarele păgâne îşi vor lepăda idolii şi vor veni la credinţă; ei vedeau deja familiile popoarelor dând Domnului gloria şi cinstea cuvenită. Ei vedeau deja faptele măreţe ale lui Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt, când Dumnezeu îi va chema pe toţi din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9) şi Cristos prin jertfa sa de la cruce va face din toţi oamenii credincioşi ai pământului, o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl său (cf. 1Cor 2,9; Ap 1,6). Acea zi văzută şi vestită de profeţi a venit când Isus s-a arătat între noi şi a împlinit toate cele vestite. Sfântul Ioan spune: "Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (In 1,14). De aceea, deşi slava, maiestatea, măreţia, puterea şi frumuseţea împăratului Cristos sunt încă nevăzute de noi, sunt încă ascunse în sanctuarul ceresc, căci Isus s-a înălţat la cer, dar va veni din nou (cf. Fap 1,11), dragostea lui faţă de toate neamurile ne îndeamnă să-l adorăm şi să spunem: "A lui, care ne iubeşte şi care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele său, să-i fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin" (cf. Ap 1,5-6).
Ca salutare şi dorinţă, sfântul Paul şi Biserica ne spun astăzi: "Har vouă şi pace" (1Tes 1,1). Har şi pace: pentru a nu uita sau părăsi lucrarea credinţei noastre, strădania iubirii noastre şi perseverenţa speranţei noastre; pentru ca cele trei persoane divine şi cele trei virtuţi teologale să umple inima noastră; pentru a primi harul care cuprinde multe daruri trebuincioase de la Dumnezeu: trecere şi ajutor, dragoste şi bunătate, milă, si îndurare, tot ce-i bun şi sfânt; pentru a primi şi pacea (cf. 1Tes 1,1-6), pace pe care nu o au cei răi, cei cu păcate pe inimă şi cei în război cu Dumnezeu (cf. Is 48,22), ci numai cei spălaţi în sângele lui de la Golgota (cf. Col 1,20); pentru a nu-l refuza şi ispiti pe Isus care vine zilnic la noi, ca fariseii şi adepţii lui Irod (cf. Mt 22,15-21); pentru a ne deschide lui Dumnezeu cel întreit şi unic ca: Cirus, David, Paul, apostolii şi sfinţii (cf. Ps 96; Is 45,1-6); pentru a putea "străluci în lume ca nişte luminători şi ţinem cu tărie cuvântul vieţii" (cf. Fil 2,15-16), cum spune versetul de la evanghelie; şi nu în ultimul rând ca să putem ajunge cu toţii la mântuirea lui Dumnezeu Tatăl, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Duminica a 29-a de peste an. Predici la Radio Iaşi
