Cateheză: Cum să fim sfinţi?

Ce înseamnă a fi sfinţi?

Înseamnă a fi uniţi, în Cristos, cu Dumnezeu, desăvârşit şi sfânt. "Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48), ne porunceşte Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. "De fapt, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră" (1Tes 4,3).

De ce vrea Dumnezeu sfinţirea noastră?

Pentru că Dumnezeu ne-a creat "după chipul şi asemănarea sa" (Gen 1,26), aşadar: "Fiţi sfinţi, pentru eu sunt sfânt" (Lev 11,44), ne spune Dumnezeu. Sfinţenia lui Dumnezeu este principiul, izvorul oricărei sfinţenii. Şi mai mult, prin Botez el ne face părtaşi ai naturii divine, adoptându-ne ca fii ai săi. Pentru aceasta vrea ca fiii săi să fie sfinţi după cum el este sfânt.

Cu toţii suntem chemaţi la sfinţenia creştină?

Orice om este chemat la sfinţenie, care este "plinătate a vieţii creştine şi perfecţiune a dragostei şi se realizează în unirea intimă cu Cristos şi, în el, cu Preasfânta Treime. Drumul de sfinţire a creştinului, după ce a trecut prin cruce, îşi va avea împlinirea în învierea finală a celor drepţi, în care Dumnezeu va fi totul în toate lucrurile" (Compendiu, nr. 428).

Cum este posibil să devenim sfinţi?

* Creştinul este deja sfânt, în virtutea Botezului: sfinţenia este inseparabil legată de demnitatea botezială a oricărui creştin. De fapt, în apa Botezului am fost "spălaţi [...], sfinţiţi [...], justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru" (1Cor 6,11); am fost făcuţi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi co-părtaşi ai naturii divine şi de aceea realmente sfinţi.

* Şi tocmai pentru că suntem sfinţi din punct de vedere sacramental (ontologic - adică pe planul fiinţei noastre creştine), este necesar să devenim sfinţi şi din punct de vedere moral, adică în gândirea, vorbirea şi acţiunea noastră în timpul fiecărei zile, în fiecare moment al vieţii noastre. Ne avertizează apostolul Paul ca să trăim "aşa cum se cuvine unor sfinţi" (Ef 5,3), şi să ne îmbrăcăm "ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi răbdare" (Col 3,12).

* Cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie să menţinem, să manifestăm şi să perfecţionăm cu viaţa noastră sfinţenia pe care am primit-o la Botez: Devino ceea ce eşti, iată angajarea fiecăruia.

* Această angajare se poate realiza imitându-l pe Isus Cristos: cale, adevăr şi viaţă; model, autor şi perfecţionator al oricărei sfinţenii. El este calea sfinţeniei. Aşadar, suntem solicitaţi să urmăm exemplul său şi să devenim conformi imaginii sale, în toate ascultători, asemenea lui, faţă de voinţa Tatălui; să avem aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus, care "s-a despuiat pe sine luând firea sclavului (...) făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,7-8) şi pentru noi "deşi era bogat, s-a făcut sărac" (2Cor 8,9).

* Imitarea lui Cristos şi deci faptul de a deveni sfinţi au fost făcute posibile de prezenţa în noi a Duhului Sfânt, care este sufletul sfinţeniei multiforme a Bisericii şi a oricărui creştin. De fapt, Duhul sfânt ne mişcă înăuntrul nostru ca să-l iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, cu toate puterile (cf. Mc 12,30) şi să ne iubim reciproc aşa cum Cristos ne-a iubit (cf. In 13,34).

Care sunt mijloacele pentru sfinţirea noastră?

Cel dintâi şi cel mai necesar mijloc este iubirea, pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit (cf. Rom 5,5) şi cu care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele din iubire faţă de el. Dar pentru ca iubirea, "ca o sămânţă bună, să crească şi să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu şi, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voinţa, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie şi la celebrările liturgice, şi să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraţilor şi în practicarea tuturor virtuţilor. Într-adevăr, iubirea, ca legătură a desăvârşirii şi plinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), guvernează toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop" (LG, 42). Fiecare credincios este ajutat în drumul său de sfinţenie de harul sacramental, dăruit de Cristos şi propriu fiecărui sacrament.

Există diferite moduri şi forme de sfinţenie?

Desigur. Fiecare poate şi trebuie să devină sfânt conform propriilor daruri şi oficii, în condiţiile, în obligaţiile sau circumstanţele care sunt cele din propria viaţă. Prin urmare, căile sfinţeniei sunt multiple şi adaptate vocaţiei fiecăruia. Atâţia creştini, şi între ei mulţi laici, s-au sfinţit în condiţiile cele mai obişnuite ale vieţii.

De ce Biserica este sfântă?

* Biserica este sfântă pentru că:

- Dumnezeu Preasfântul este autorul ei

- în ea este prezent Cristos, capul Bisericii, care s-a dat pe sine însuşi pentru ea, pentru a o sfinţi şi a o face sfinţitoare

- este animată de Duhul Sfânt, care îi dă viaţă cu Iubirea şi o îmbogăţeşte cu carismele sale

- în ea este păstrat cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu

- în ea se află plinătatea mijloacelor de mântuire: ea este instrument de sfinţire a oamenilor prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor, exercitarea Iubirii căutând în mod constant chipul lui Cristos în orice frate. Biserica este casa sfinţeniei, iar Iubirea lui Cristos, revărsată de Duhul Sfânt, constituie sufletul ei.

- sfinţenia este vocaţia oricărui membru al său, izvorul secret, măsura infailibilă şi scopul oricărei activităţi apostolice a ei şi al elanului său misionar

- sfinţenia Bisericii este izvorul sfinţirii fiilor săi. Pentru aceasta, pe bună dreptate Biserica este numită şi mama sfinţilor, cea care generează sfinţenie cu îmbelşugare rodnică şi generoasă

- ea o are în interiorul său pe Fecioara Maria: în ea Biserica este deja în întregime sfântă. Biserica a ajuns deja în Preasfânta Fecioară Maria la perfecţiunea care o face fără pată şi fără zbârcitură

- în Biserică, de-a lungul tuturor secolelor istoriei sale, a înflorit în manieră incredibil de extraordinară sfinţenia creştină, fie eroică fie obişnuită, şi astfel au existat nenumăraţi sfinţi

- a stimulat, de lungul întregii sale istorii, infinite opere de caritate.

* "Sfinţenia Bisericii este, de asemenea, susţinută în mod deosebit de multele sfaturi (sărăcie, castitate, ascultare) pe care Domnul, în evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi. Între acestea străluceşte mai ales preţiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11), de a se dedica mai uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34), în feciorie sau în celibat. Această înfrânare desăvârşită pentru împărăţia cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume" (LG, 42).

* Biserica este sfântă, dar în acelaşi timp are nevoie mereu de purificare. De fapt, toţi membrii săi, aici pe pământ, se recunosc cu toţii păcătoşi, care au nevoie mereu de convertire şi de purificare. Biserica are în sânul ei oameni slabi, care se recunosc păcătoşi deci care au nevoie să ceară şi să primească iertarea de la Dumnezeu pentru propriile păcate. De aceea, Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste păcate, de care de altfel are puterea de a-i vindeca pe fiii săi, cu sângele lui Cristos şi darul Duhului.

De ce Biserica îi proclamă sfinţi pe unii fii ai săi?

"Canonizând pe anumiţi credincioşi, adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu, Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori" (CBC, nr. 828).

Încă de la începuturi, Biserica crezut mereu că apostolii şi martirii sunt strâns uniţi cu noi în Cristos, i-a celebrat cu deosebită veneraţie împreună cu Fericita Fecioară Maria şi sfinţii îngeri şi a implorat cu evlavie ajutorul mijlocirii lor. Şi de-a lungul secolelor, a oferit mereu spre imitare credincioşilor, spre venerare şi spre invocare pe unii bărbaţi şi femei, iluştri datorită strălucirii iubirii şi a tuturor celorlalte virtuţi evanghelice.

Ce obiecţii se aduc împotriva sfinţilor?

Unii insinuează că ar fi o strategie expansionistă a Bisericii Catolice. Pentru alţii, propunerea de noi fericiţi şi sfinţi, aşa diversificaţi prin categorii, naţionalităţi, culturi, ar fi doar o operaţie de marketing a sfinţeniei cu scopuri de leadership al papei în societatea civilă actuală. În sfârşit, alţii văd în canonizări şi în cultul sfinţilor un reziduu anacronic de triumfalism religios, străin sau chiar contrar spiritului şi învăţăturii Conciliului Vatican II, care a evidenţiat aşa de mult vocaţia la sfinţenie a tuturor creştinilor. Cel care aduce astfel de obiecţii nu ţine cont cum se cuvine de marele rol şi de adevărata importanţă a sfinţilor în Biserică.

Cine sunt sfinţii pentru Biserică?

* Sfinţii sunt:

- cei care îl contemplă deja în mod clar pe Dumnezeu unul şi întreit. Cetăţeni ai Ierusalimului ceresc, cântă fără sfârşit gloria şi milostivirea lui Dumnezeu, fiind deja împlinită în ei trecerea pascală din lumea aceasta la Tatăl;

- discipoli iluştri ai Domnului. Origene afirmă acest lucru cu hotărâre: "Sfinţii sunt imagine a imaginii, Fiul fiind imagine" (Rugăciunea, 22, 4). Sunt reflexie a luminii lui Cristos Înviat. Asemenea chipului unui copil, în care trăsăturile somatice ale unui părinte sunt deosebit de accentuate, în chipul sfântului trăsăturile chipului lui Cristos au găsit o nouă modalitate de exprimare;

- modele de viaţă evanghelică, pentru care Biserica a recunoscut eroismul virtuţilor lor şi deci ni-i propune spre imitare. Ei "au fost mereu izvor şi origine de reînnoire în momentele mai dificile ale istoriei Bisericii" (Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 16). "Ei salvează Biserica din mediocritate, o reformează dinăuntru, o solicită să fie ceea ce trebuie să fie mireasa lui Cristos fără pată şi fără zbârcitură (cf. Ef 5,27)" (Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat tinerilor din Lucca, 23 septembrie 1989). Şi cardinalul Joseph Ratzinger a afirmat pe bună dreptate că: "Nu majorităţile ocazionale care se formează ici şi acolo în Biserică decid drumul său şi al nostru. Ei, sfinţii, sunt adevărata, determinanta majoritate după care noi ne orientăm. Noi ne ţinem de ea! Ei traduc divinul în uman, veşnicul în timp";

- martori istorici ai vocaţiei universale la sfinţenie. Rod eminent al răscumpărării lui Cristos, sunt dovada şi documentul că Dumnezeu, în toate timpurile şi la toate popoarele, în cele mai variate condiţii socio-culturale şi în diferitele stări de viaţă, cheamă pe fiii săi să ajungă la statura perfectă a lui Cristos (cf. Ef 4,13; Col 1,28). Ei arată că sfinţenia este accesibilă pentru mulţimi, că sfinţenia este imitabilă. Cu concreteţea lor personală şi istorică ne fac să experimentăm că evanghelia şi viaţa nouă în Cristos nu sunt o utopie sau un simplu sistem de valori, ci sunt "drojdie" şi "sare" capabile să ne facă să trăim credinţa creştină în interiorul sau din interiorul diferitelor culturi, arii geografice şi epoci istorice;

- expresie a catolicităţii sau universalităţii credinţei creştine şi a Bisericii pe care acea credinţă o trăieşte, o păstrează şi o răspândeşte. Sfinţii, expresie a Duhului însuşi - cum spune evanghelia - care "suflă unde vrea", au trăit aceeaşi credinţă. Acest internaţionalism confirmă că sfinţenia nu are graniţe şi că ea nu este moartă în Biserică şi, dimpotrivă, continuă să fie de actualitate vie. Lumea se schimbă, dar sfinţii, deşi schimbându-se ei înşişi cu lumea care se schimbă, reprezintă mereu acelaşi chip viu al lui Cristos. Ei fac să strălucească în lume o reflexie a luminii lui Dumnezeu, sunt martori vizibili ai sfinţeniei misterioase şi universale a Bisericii;

- o autentică şi constantă formă de evanghelizare şi de magisteriu. Biserica vrea să însoţească predicarea adevărurilor şi a valorilor evanghelice cu prezentarea de sfinţi care au trăit acele adevăruri şi acele valori în mod exemplar;

- în timp ce îl cinstesc pe om, dau glorie lui Dumnezeu, pentru că "gloria lui Dumnezeu este omul viu" (Sfântul Irineu din Lyon);

- sunt un semn al capacităţii de inculturare a credinţei creştine şi a Bisericii în viaţa diferitelor popoare şi culturi;

- mijlocitori şi prieteni ai credincioşilor încă pelerini pe pământ, pentru că sfinţii, deşi sunt cufundaţi în fericirea lui Dumnezeu, cunosc greutăţile fraţilor şi surorilor lor şi însoţesc drumul lor cu rugăciunea şi ocrotirea;

- inovatori de cultură. Sfinţii au permis ca să se creeze noi modele culturale, noi răspunsuri la problemele şi la marile provocări ale popoarelor, noi dezvoltări de umanitate în drumul istoriei. Sfinţii sunt ca nişte faruri: au indicat oamenilor posibilităţile de care dispune fiinţa umană. Pentru aceasta sunt interesanţi şi din punct de vedere cultural. Un mare filozof francez din secolul al XX-lea, Henry Bergson, a observat că "cele mai mari personaje ale istoriei nu sunt cuceritorii, ci sfinţii".

* Tot ceea ce Biserica mărturiseşte atunci când, recunoscătoare faţă de Dumnezeu Tatăl, proclamă: "în viaţa sfinţilor ne oferi un exemplu, în mijlocirea lor un ajutor, în comuniunea de har o legătură de iubire fraternă" (Prefaţa de la Liturghie).

Ce diferenţă există între fericiţi şi sfinţi?

* Cât priveşte certitudinea că atât unii cât şi alţii sunt în paradis, nu există între ei nici o diferenţă.

* Cât priveşte procedura: în mod normal mai întâi un creştin este proclamat fericit (beatificare), şi apoi, ulterior şi eventual, este proclamat sfânt (canonizare).

* Cât priveşte autoritatea angajată să declare pe cineva fericit sau sfânt: este întotdeauna papa, care, cu un act pontifical specific, declară pe cine fericit sau sfânt.

* Cât priveşte cultul: beatificările au un cult permisiv şi nestabilit (prin lege), limitat la o Biserică locală; canonizările au un cult extins la toată Biserica, stabilit, cu o sentinţă definitivă.

Sunt prea mulţi fericiţii şi sfinţii?

Ioan Paul al II-lea a răspuns la această obiecţie în acest fel: "Se spune uneori că astăzi sunt prea multe beatificări. Însă aceasta, în afară de faptul că oglindeşte realitatea, care prin harul lui Dumnezeu este aceea care este, corespunde şi dorinţei exprimată de conciliu. Evanghelia s-a răspândit aşa de mult în lume şi mesajul său a înfipt rădăcini aşa de adânci, încât tocmai numărul mare de beatificări oglindeşte clar acţiunea Duhului Sfânt şi vitalitatea care izvorăşte din el în domeniul cel mai esenţial pentru Biserică, acela al sfinţeniei. De fapt, Conciliul a scos în mod deosebit în evidenţă chemarea universală la sfinţenie" (Discurs la deschiderea Consistoriului extraordinar pentru pregătirea Jubileului anului 2000, 13.06.1994).

Şi mai scrie: "Cel mai mare omagiu, pe care toate Bisericile îl vor aduce lui Cristos în pragul celui de-al treilea mileniu, va fi demonstrarea prezenţei atotputernice a Răscumpărătorului prin roadele de credinţă, de speranţă şi de dragoste în bărbaţii şi femeile de atâtea limbi şi rase, care l-au urmat pe Cristos în diferitele forme ale vocaţiei creştine" (Ioan Paul al II-lea, Tertio Millennio adveniente, 37).

Cum ajunge Biserica la canonizare?

Modul de a proceda din partea Bisericii, în cauzele de beatificare şi de canonizare a fost dezvoltat de-a lungul timpurilor de norme mereu noi în lumina progresului disciplinelor istorice, cu scopul de a avea agilitatea modului de procedură, menţinând totuşi fermă siguranţa investigaţiilor într-o chestiune de o atare gravitate şi importanţă.

Acestea sunt diferitele etape:

1) Faza diecezană:

* Oricine poate cere episcopului diecezei, unde a murit slujitorul lui Dumnezeu, să pornească o cauză de canonizare. Prin urmare, sfinţii şi sfinţenia sunt recunoscute ca o mişcare de jos în sus. Şi astăzi, poporul creştin, recunoscând prin intuiţia credinţei "faima de sfinţenie", semnalează pe candidaţii la canonizare episcopului propriu, care apoi trimite dovezile adunate la Dicasterul competent al Sfântului Scaun, Congregaţia Cauzelor Sfinţilor.

* Episcopul, la cererea postulatorului şi cu permisiunea prealabilă a Sfântului Scaun, începe procedura, în mod normal nu înainte de cinci ani de la moartea credinciosului. Episcopului îi revine dreptul de a aduna dovezile cu privire la viaţa, virtuţile sau martiriul, minunile afirmate şi, dacă este cazul, vechiul cult al slujitorului lui Dumnezeu, pentru care se cere canonizarea. Pentru a face aceasta, episcopul recurge la ajutorul diferiţilor experţi, care, după ce au investigat scrieri şi documente şi au interogat martori, exprimă o părere cu privire la autenticitatea lor şi la valoarea lor, ca şi cu privire la personalitatea slujitorului lui Dumnezeu.

* Dacă episcopul consideră că acea cauză conţine elemente întemeiate, atunci numeşte un tribunal (judecătorul, promotorul dreptăţii şi notarul), care interoghează martorii şi primeşte de la o comisie istorică toată documentaţia referitoare la viaţa, virtuţile şi faima de sfinţenie a slujitorului lui Dumnezeu.

2) Faza pontificală:

* După ce s-au terminat cercetările la nivel diecezan, se transmit toate actele în copie dublă la Sfântul Scaun, mai precis la Congregaţia Sfinţilor, care examinează aceste acte:

- sub aspectul formal (pentru a verifica dacă actele sunt valide şi autentice) şi

- sub aspectul de merit (pentru a descoperi dacă virtuţile sunt dovedite).

* La sfârşit, congregaţia amintită mai sus pronunţă evaluarea sa fie cu privire la virtuţi fie cu privire la minuni.

Cum este făcută examinarea cu privire la virtuţi?

Congregaţia Sfinţilor procedează în acest mod:

* Este pregătită înainte de toate "Positio", care este ansamblul actelor procesuale şi al actelor document, care va trebui să fie supusă examinării consultanţilor experţi specifici ai materiei, pentru ca să exprime votul cu privire la valoarea sa ştiinţifică.

* "Positio" (cu voturile scrise ale consultanţilor istorici şi cu ulterioarele clarificări ale referentului, dacă vor fi necesare) va fi examinată de consultanţii teologi, care, împreună cu "Promotor fidei", exprimă părerea lor despre eroismul virtuţilor slujitorului lui Dumnezeu şi pregătesc un raport final propriu, care trebuie supus, împreună cu "Positio", judecăţii cardinalilor şi episcopilor, membri ai Congregaţiei Sfinţilor.

Cum trebuie luat în considerare eroismul virtuţilor?

Conceptul de eroism al virtuţilor nu implică, în mod necesar, ca acţiunile făcute de persoana virtuoasă să trebuiască să fie răsunătoare.. "Eroismul - a explicat cardinalul José Saraiva Martins, prefect al Congregaţiei Sfinţilor - poate foarte bine să constea în îndeplinirea în mod extraordinar de generos şi perfect propriile îndatoriri zilnice faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de sine însuşi. Viaţa obişnuită de fiecare zi este locul cel mai obişnuit pentru a ajunge la cele mai înalte culmi ale sfinţeniei" (Discurs din 2003).

Este nevoie şi de o minune?

Pentru a putea proceda la beatificarea unui slujitor al lui Dumnezeu, actuala legislaţie canonică cere şi o minune, realizată prin mijlocirea acelui slujitor al lui Dumnezeu după moartea sa. Pentru beatificarea unui martir nu se cere minunea, deoarece însuşi martiriul, îndurat din iubire faţă de Dumnezeu, este un semn neechivoc al vieţii virtuoase a unui slujitor al lui Dumnezeu.

În schimb pentru canonizarea martirilor şi a celor care nu au fost martiri este nevoie de o nouă minune, întâmplată după beatificare.

De ce sunt necesare minunile?

* Există o motivaţie istorică: din totdeauna Biserica a cerut "semne" pentru confirmarea vieţii virtuoase a unui creştin.

* Există mai ales o motivaţie teologică: minunile sunt necesare:

- pentru a confirma învăţătura şi credinţa slujitorului lui Dumnezeu

- pentru a garanta judecata cu privire la eroismul virtuţilor sale

- pentru a dovedi că viaţa unui care nu a fost martir nu a fost în secret laxior (adică mai puţin sfântă) faţă de ceea ce rezultă din mărturii.

Cum se procedează în cazul minunilor?

* Minunile sunt studiate sub două aspecte:

- cel ştiinţific: pentru a dovedi că evenimentul minunat (vindecarea), pe baza mărturiilor şi a documentaţiei medicale, este inexplicabil

- cel teologic: pentru a verifica dacă evenimentul minunat are trăsătura de preternaturalitate, adică dacă este o adevărată minune.

* Revine înainte de toate episcopului, unde a avut loc evenimentul minunat, să încredinţeze studierea minunii unui tribunal, care trebuie să adune dovezile testimoniale şi medico-clinice.

* Apoi episcopul trimite actele acestui tribunal la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, care le studiază fie sub profilul procedural (pentru a constata validitatea acestor acte) fie mai ales cu privire la merit. În acest scop:

- actele sunt mai întâi examinate individual de doi experţi medici şi apoi de un organ colegial de cinci medici, care adună concluziile lor (diagnostic, prognoză, terapie, modalitatea de vindecare inexplicabilă dintr-un punct de vedere medical...) într-un raport

- apoi este pregătită o "Positio" (cu toate actele diecezane şi raportul medicilor) care este examinată de teologi, care vor emite o părere cu privire la preternaturalitatea faptului

- în sfârşit aceeaşi "Positio", raportul medicilor şi părerile teologilor sunt supuse judecăţii părinţilor (cardinali şi episcopi) din Congregaţia Sfinţilor, care vor evalua dacă faptul minunat este sau nu o minune.

* Judecata părinţilor cardinali şi episcopi, fie cu privire la eroismul virtuţilor fie cu privire la minune, este prezentată, de cardinalul prefect al Congregaţiei Sfinţilor, Suveranului Pontif, căruia îi revine numai lui dreptul de a declara, cu un act solemn, că se poate proceda la beatificarea sau la canonizarea unui creştin şi deci la cultul public ecleziastic, datorat lui.

Ce cult se datorează fericiţilor şi sfinţilor?

Fericiţilor şi sfinţilor li se datorează cultul de veneraţie, nu de adoraţie, acesta fiind rezervat numai lui Dumnezeu. Nu trebuie uitat că scopul ultim al venerării sfinţilor este gloria lui Dumnezeu şi sfinţirea omului printr-o viaţa pe deplin conformă voinţei divine şi imitarea virtuţilor celor care au fost discipoli eminenţi ai Domnului.

Mons. Raffaello Martinelli
Primatul bazilicii "Sfinţii Ambrozie şi Carol" din Roma

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Pătraşcu