Cardinalul Cornelius Sim: Biserica noastră este una "ascunsă", "nu gălăgioasă", ci mică şi vie
De Bernardo Cervellera
"O Biserică ascunsă", "nu gălăgioasă"; mică precum "un Fiat 500", însă vie, care îşi bazează apostolatul său mai ales pe şcoală şi pe ajutorul dat celor migranţi. Este imaginea Bisericii din Brunei, pe care neo-cardinalul Cornelius Sim descrie la AsiaNews într-un interviu via Zoom. Deşi este printre micile Biserici din sud-estul asiatic - ba chiar, probabil tocmai pentru asta - Papa Francisc a voit să rezerve o beretă de cardinal pentru cardinalul Sim, care trebuie impusă la următorul consistoriu din 28 noiembrie. Din păcate, neo-cardinalul nu va putea fi prezent la ceremonia de la Roma, din cauza lockdown-urilor cauzate de Covid-19.
În interviu, cardinalul povesteşte despre biserica sa, "un depozit", incomparabil cu domul maiestuos din Milano, dar care este biserică în toată regula, unde credincioşii se roagă, cântă, celebrează. În simplitatea şi sobrietatea vieţii lor, cei 16.000 de catolici comunică persoanelor de alte credinţe (musulmane, budiste, atee...) credinţa lor în Cristos, fără impunere, ci din prietenie. "Nu trebuie să uităm - spune el - că oamenilor de aici din Asia le este foame de Dumnezeu". Iată interviul complet luat cardinalului Sim, care este administrator apostolic de Darussalam (Brunei).
Ne descrieţi Biserica unde sunteţi cardinal şi administrator apostolic. În ziua în care v-a fost comunicată ştirea cardinalatului, dumneavoastră aţi spus imediat: papa iubeşte Bisericile din periferii...
Biserica noastră este una din periferie, ascunsă. Uneori în istorie se vorbeşte despre "Biserică ascunsă" în China, în Japonia (în secolul al XVIII-lea), în Coreea (în secolul al XIX-lea). Poate că şi noi suntem cu adevărat "ascunşi", însă oricum nu suntem "zgomotoşi", nu suntem o "Biserică gălăgioasă".
Suntem o Biserică minoritară şi pentru aceasta suntem prudenţi. Nu atât pentru că suntem discriminaţi... Ca într-o întâlnire familială, copiii mici nu trebuie să vorbească prea mult; părinţii trebuie să vorbească. Tot aşa şi noi. Şi noi, fiind mici, acceptăm rolul nostru: dacă trebuie spălate vasele, să facem asta; dacă trebuie să măturăm pavimentul, să facem asta; să facem ceea ce ni se cere.
Ca Biserică avem trei parohii mici şi o aşezare misionară. Avem şi câteva şcoli, legate de parohii. Cea mai mare parte a apostolatului nostru social are loc prin şcoală, care s-a născut în anii '90. Şcoala este unde a început prezenţa noastră. Şi unde a fost stabilită Biserica. În realitate Biserica era prezentă aici în prima jumătate a secolului al XIX-lea, tocmai graţie unui părinte de la PIME [pr. Antonio Riva, în misiunea din Barambang; pr. Ignazio Borgazzi la Labuan - nr], însă după trei-patru ani, acei preoţi au fost chemaţi la Hong Kong şi tentativa lor n-a adus mult rod, până în 1920, când au venit misionarii din Mill Hill dal Sabah (în actuala Malaysia). Misionarii au început o mică şcoală. Bunicul meu a fost unul dintre primii care au fost botezaţi şi a fost unul dintre primii catolici ai naţiunii.
Şi astfel Biserica este angajată din totdeauna în şcoală, în educaţie, care nu este o educaţie părtinitoare, ci deschisă: 70% şi mai mult dintre elevi sunt necatolici. Sunt musulmani, budişti, persoane de diferite credinţe, sau fără credinţă. Şcolile noastre sunt cunoscute pentru calitatea lor. Profesorii noştri sunt buni din punct de vedere academic. Profesorii sunt locali, dar şi internaţionali: provin din Malaysia, Singapore, Filipine...
Noi suntem cea mai mică Biserică din Asean. Probabil că în Laos Biserica este foarte mică aşa cum este a noastră.
Noi avem circa 16.000 de credincioşi. Erau mai mulţi, însă din cauza crizei economice, mulţi oameni au părăsit ţara. Duminica, la fiecare Liturghie vin 3-4.000 de persoane.
Acum, cu Covid precum şi după lockdown, oamenii nu mai vor să vină la biserică. Covid a evidenţiat probleme pe care probabil le ştiam, însă nu le-am înfruntat niciodată: cei care merg la Liturghie, merg probabil un pic din rutină, mai mult decât pentru ceva profund. Este greu de acceptat, însă trebuie să ne confruntăm cu această realitate.
Oricum Brunei este şi o periferie bogată...
Trebuie să distingeţi între cel care este cetăţean, rezident permanent şi migranţi. Biserica noastră este compusă 80% din migranţi, mai ales din Filipine, Indonezia, Malaysia, Europa. În general catolicii care au un status permanent se simt mai bine, sunt mai bogaţi pentru că pot să se bucure de welfare a statului: educaţie gratis până la universitate; sănătate gratis; diferite benefit. Un avantaj greu de cuantificat este stabilitatea ţării. Capitala Darussalam înseamnă "oraşul păcii" şi aici pacea există. Chiar şi cu Covid, ne-am simţit siguri. Aici au fost numai foarte puţine cazuri de infectare, graţie închiderii graniţelor pentru o anumită perioadă. Această ţară este bogată în petrol şi gaze. Eu însumi, înainte de a fi preot, am lucrat ca inginer în industria petroliferă. Şi acum, când preţul petrolului a scăzut, statul garantează acest welfare.
Pentru migranţi a devenit un pic mai dificil să găsească loc de muncă. Contribuţia noastră faţă de migranţi este să-i ajutăm să găsească loc de muncă, să-i susţinem din punct de vedere financiar, să-i asistăm în orice mod... Adesea trebuie să ne preocupăm să repatriem sicriele migranţilor, dat fiind că ambasadele lor nu se îngrijesc de acest lucru. În fiecare caz, modul cel mai bun de a-i ajuta pe migranţi este de a le găsi casă, de a oferi primire. De exemplu, migranţii filipinezi sunt persoane cu credinţă. Când sunt în criză sau în dificultate vin la biserică. Dacă Biserica se arată familială, primitoare ca o mamă, ascultându-i şi inserându-i în comunitate, ei participă cu toată inima.
Cum este raportul dintre majoritatea musulmană şi comunitatea creştină mică?
Există diferite niveluri de dialog. Există unul oficial, care are loc în raportul cu ministerele: de externe, al educaţiei, de interne, etc. Din 1990, nunţiul a început să ne viziteze în fiecare an şi să viziteze ministerul de externe. Când există întâlniri interreligioase, la care este invit Brunei, îmi cer să iau parte. Am fost în Cipru, la Madrid, la ONU... Ceilalţi doi preoţi au mers în Australia şi Rusia. Acest raport este foarte bun, reciproc.
Şi cu ministerul educaţiei sunt bune raporturile: contactele noastre sunt legate de exigenţele şcolilor. Însă există apoi calea cea mai importantă: dialogul vieţii. Părinţii se întâlnesc în şcoli, la locul de muncă, la piaţă... În acest mod persoane de credinţe şi culturi diferite se întâlnesc şi dialoghează. Angajarea noastră nu înseamnă a impune ceva, ci a trăi alături. Noi acceptăm această situaţie şi comunicăm cine este Isus, ce este credinţa, însă cu gentileţe, prietenie, în căutarea binelui comun. Pentru că până la urmă toţi vrem aceleaşi lucruri: ca să fie educaţi şi să crească bine copiii, ca familia să fie fericită; o viaţă în pace, plină de semnificaţie. Acesta este terenul comun pe care lucrăm.
Poate că Biserica din Brunei este profetică: este probabil ca în viitor în toată lumea Biserica să se reducă la o minoritate...
Noi suntem ca un Fiat 500. Nu putem să fim ca un Ferrari şi nu putem să mergem cu viteză. Important este de a călători şi a ajunge la ţintă, însă fiecare ajunge cu ritmul pe care reuşeşte să-l aplice. Uneori ne cer să facem lucruri pe care noi nu suntem în stare să le facem. Însă dacă ideea este să terminăm competiţia şi la sfârşit să primim coroana, noi vom ajunge desigur la sfârşit. Noi nu suntem o mare Biserică mitropolitană, cu atât personal şi atâtea edificii... Nu ni se potriveşte. Însă dacă vreţi lucruri mici, atunci iată-ne aici: chiar dacă suntem lenţi, puteţi să vă bazaţi pe noi.
Este ca întrecerea dintre broasca ţestoasă şi iepure. Iepurele era aşa de sigur că învinge încât s-a culcat. Însă broasca ţestoasă, deşi lentă, a ajuns la ţintă.
Trebuie să accepţi ceea ce eşti. Fiecare are o responsabilitate în via Domnului, o slujire: să spele vasele, să spele pavimentul, fără a se plânge de misiunea încredinţată nouă. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar şi Sfântul Francisc ce a făcut? Nimic: a mers într-un loc, în altul şi oamenii îl urmau pentru că Sărăcuţul din Assisi a dat un exemplu. Chiar dacă eşti sărac, poţi să dai ceva lui Dumnezeu, luând din sărăcia ta.
Îmi dau seama că adesea, mai ales printre tineri, există tentaţia de a fi eficienţi, de a fi "ca alţii: trebuie să avem asta, aia; să facem asta, aia" şi devenim consumişti. Însă nu este nevoie de a fi ca alţii. Trebuie să fim ca Isus Cristos, care a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji.
Chiar cred că este o valoare şi în faptul de a fi mici. Asta nu înseamnă a nu munci sau a nu împărtăşi responsabilităţile. Ci trebuie să fii înţelept în a înţelege situaţia.
Anul trecut am fost la Milano pentru prima dată şi am admirat domul. Eram foarte impresionat văzând această biserică foarte frumoasă; ştiam multe lucruri despre Milano, despre cardinalul Martini, cărţile sale... După aceea mi-a venit în minte biserica mea de aici: un depozit, care din exterior nici nu pare o biserică. Şi în schimb este cu adevărat o biserică: în ea se celebrează, se fac rugăciuni, se cântă cu inima, deşi nu cu profesionalismul cântăreţilor de la Scala! Poate că ar fi frumos să avem şi aici o biserică mare şi foarte frumoasă, însă deocamdată este bine aşa. Eventual va face asta succesorul meu.
De ce v-a ales Papa Francisc drept cardinal?
Încă încerc să-l înţeleg. Este un pic straniu. El ştie istoria mea: eram inginer, apoi am studiat teologie, însă fără a avea în minte să devin preot. După aceea episcopul mi-a cerut să devin preot. La început refuzam ideea, după aceea m-am gândit: poate că sunt ultimul, cel mai refractar, cel mai puţin potrivit, însă accept. Am lucrat ca preot, colaborând cu laicii... După aceea a venit funcţia de vicar apostolic şi am acceptat pentru a ajuta Biserica aici. După aceea mi-au cerut să devin episcop. Nu exista episcop în Brunei de peste 20 de ani. Şi aici m-am gândit: este pentru binele Bisericii. Şi în urmă cu câteva săptămâni papa m-a numit cardinal. Şi m-am gândit: în numele comunităţii mele, eu accept. Desigur, mi se cere să particip la raliul de la Indianapolis având numai un Fiat 500 şi consider lucrul acesta foarte distractiv! De altfel, Papa Francisc este strălucitor: el spune că Biserica nu există numai în comunităţile faimoase şi stabile, ci şi în locuri mici, ascunse, precum Laos şi precum Brunei, eventual precum în Coreea de Nord, sau în Nepal. Oamenii din aceste locuri nu cer mult, însă continuă să creadă, să spere... Aici în Brunei eventual va trebui să facem mai mult pentru a integra migranţii, pentru a da mărturie, însă enoriaşii mei sunt buni, vin la Liturghie, sunt credincioşi...
Nu trebuie să uităm că aici în Asia oamenilor le este foame de Dumnezeu. Eu însumi m-am întors la credinţă după moartea tatălui meu, care mi-a trezit întrebarea despre care este sensul vieţii.
Şi acest lucru este valabil pentru bărbaţi şi femei şi pentru tineri şi bătrâni. Am regăsit după mult timp un om care a fost profesorul meu când studiam inginerie. Nu mergea la Liturghie de cel puţin 40 de ani. Eu nu ştiam că el era catolic. În timpul perioadei de urgenţă cauzată de Covid a venit să mă viziteze şi a început să urmărească Liturghia on-line şi după 40 de ani s-a spovedit şi a primit Împărtăşania. Nu există comparaţie între multele lucruri pe care le facem, eventual impresionante şi acest fapt: o oaie rătăcită care a fost găsită. Şi eu m-am pierdut şi am fost găsit şi readus în Biserică. Atunci m-a ajutat un preot, însă această lucrare poate să fie realizată de oricine.
Am aflat că nu reuşiţi să veniţi la Roma pentru consistoriu şi să primiţi bereta de cardinal...
Da. Problema Covid face dificilă călătoriile. Pentru a veni la Roma trebuie să petrec 14 zile de carantină; acelaşi lucru trebuie să-l fac la întoarcere; după aceea este faptul că având 69 de ani sunt în grupul aşa-numiţilor "vulnerabili" la infectare.
(După AsiaNews, 17 noiembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
