 |
| © www.parrocchiaseriate.it |
Preasfânta Inimă a lui Isus
Când păstorul amestecă viaţa sa cu aceea a oilor
Bucuria unui preot care ştie să iubească
de Simone Caleffi
Vinerea (anul acesta 16 iunie 2023) care urmează după duminica Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, Biserica Catolică celebrează în liturgia sa o altă solemnitate, aceea a Preasfintei Inimi a lui Isus, cu ocazia căreia se celebrează, din 1995, Ziua de sfinţire sacerdotală, instituită de Sfântul Ioan Paul al II-lea.
În panorama variată şi complexă pe care situaţia istorică o oferă contemporanilor, creştinătatea se poate întreba: cum se sfinţeşte un preot? Care este bucuria sa? Se găsesc răspunsuri multe şi posibile. O primă sursă de sfinţire poate fi uitarea de sine prin alegerea de a trăi o existenţă pentru persoanele care îi sunt încredinţate. Pro-existenţa, care derivă din vocaţia sa baptismală, chiar înainte de cea prezbiterală, este antidotul la un obstacol, la o structură de păcat în viaţa unui preot care este autoreferenţialitatea. A fi lider religios nu trebuie să-l conducă la autoînţelegere cu categorii lumeşti pe care Isus le răstoarnă revoluţionând simţul comun cu logica paradoxală a evangheliei. Slujitorul hirotonit va fi persoană de referinţă, dacă nu pentru întreaga lume, cel puţin pentru microcosmosul în care este inserat, dacă va alege să trăiască şi să moară ca Isus. Atunci, tinerii, familiile, parohia sau comunitatea eclezială încredinţată lui, oamenii, cartierul vor fi ale lui, nu în sensul posesiv al expresiei, ci în semnificaţia sa vitală.
Preotul va fi fericit nu dacă va fi un cleric de stat (cum s-ar putea întâmpla), faţă de a cărui figură avertizează adesea Papa Francisc, ci dacă se va îndrăgosti nebuneşte de Cristos şi de Biserica sa, şi aici nu în sens abstract, ci aşa cum - de exemplu - îl înţelegea don Lorenzo Milani care în ultima scrisoare scrie, adresându-se tinerilor "săi": "V-am iubit mai mult pe voi decât pe Dumnezeu, dar am speranţa că el nu este atent la aceste subtilităţi". Acest testament să interogheze viaţa preoţilor, să facă să intre îndoieli în inimile lor, să demonteze acele certitudini care nu vin de la Dumnezeu, să menţină mereu înaltă în ei setea de el, care nu este găsit niciodată dacă nu se continuă să fie căutat.
Preotul, nu mai puţin decât diaconul, străluceşte de sfinţenia lui Cristos slujitor, în măsura în care, aşa cum îndeamnă Sfântul Francisc, nu caută atât de mult să fie iubit, înţeles şi - trebuie adăugat - slujit şi venerat, cât să iubească, să înţeleagă şi să slujească pe cei la care este trimis. Diferenţa ontologică asupra căreia s-a insistat prea mult în trecut între preoţia comună şi cea ministerială probabil că a putut genera, deşi într-o dorinţă autentică de imitatio Christi, un soi de separare fariseică şi alteritate. Preotul va fi un om fericit dacă în schimb va amesteca viaţa sa cu aceea a oilor, trăind în strânsă legătură cu ele, cum face păstorul care nu se îndepărtează niciodată de ele, de teamă să nu se piardă.
Bucuria sacerdotală va fi evidentă dacă preotul nu va ceda în faţa ispitei de a uita orizontul nemărginit la care este chemat atunci când iubeşte cu aceeaşi inimă a lui Cristos. El nu se va închide într-o pseudo-spiritualitate monastică ce ar vrea să-l îngrădească în singurătatea turnului de fildeş al narcisismului său. El se va putea bucura de bucuria pe care Cristos o dăruieşte slujitorilor săi numai dacă va avea dorinţa vie şi reală de o comunitate. Nu în sensul instituţional, ca întreaga comunitate parohială sau alte realităţi ecleziale echivalate, ci acea familie pe care preotul o generează în spirit, dincolo de structuri, şi de care este regenerat încontinuu şi care îi permite să trăiască o viaţă normală, adică viaţa persoanelor la care el este trimis să vestească nu atât o filozofie a evangheliei, cât "trupul" ei. Chiar şi preoţii ştiu să iubească, dacă înţeleg celibatul propriu nu ca un stil defensiv faţă de impurităţile care se pot contracta frecventând acea lume care se opune creaţiei frumoase a lui Dumnezeu, ci ca o dilatare a inimii care nu rămâne ataşată de idolul banilor, de afectul exclusiv faţă de o soţie şi de propriii copii, de propria voinţă de urmărit mereu şi în orice caz. Preotul sfânt este cel care se străduieşte, susţinut de harul lui Dumnezeu care învinge şi păcatul care este în el, să iubească aşa cum a iubit Isus. El nu consideră bunurile sale o comoară geloasă, ci le împarte celor care au nevoie de ele mai mult decât el. Nu se retrage, ci îşi murdăreşte mâinile cu şi pentru vreun frate concret, dat fiind că nu se pot iubi toţi dacă nu se iubeşte cu adevărat pe cineva.
Preotul va fi un om fericit şi sfânt dacă va fi părinte, nu în sensul apelativului pe care i-l dau din ce în ce mai puţini oameni, ci dacă cineva îl consideră ca atare: părinte al credinţei sale, pentru că o însoţeşte. Mai mult decât o soţie, preotul va fi în bucurie dacă va simţi nevoia copiilor, aceia pe care îi naşte în spirit, pentru a fi în mod autentic părinte, chiar mai mult, sau, în orice caz, în manieră diferită decât părinţii biologici. De fapt, viaţa veşnică ce începe în cea prezentă valorează mai mult decât orice.
(După L'Osservatore Romano, 14 iunie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
