Două din modurile de a iubi ale lui Dumnezeu
Reflecţie la Duminica a IV-a din Postul Mare "B"
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3, 16). Acesta este mesajul pe care Biserica vrea să ni-l transmită astăzi, atât prin Evanghelia propusă, cât şi prin celelalte lecturi biblice.
Dumnezeu ne-a iubit pe dezinteresat, căci El ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), ne-a iubit pe când noi eram fără putere şi păcătoşi, ne-a iubit pe când noi îi eram duşmani, ne-a iubit pe când noi îl prigoneam şi-L ucideam (cf. Rom 5,6.8.10). Şi ca semn al acestei mari iubiri, Dumnezeu L-a dat la moarte pentru răscumpărarea noastră pe Isus (In 3,16), pe care L-a făcut păcat în locul nostru (cf. 2Cor 5,21) şi asupra căruia a făcut să cadă nelegiuirile noastre (cf. Is 53,4-6).
Pentru această dragoste mare a lui Dumnezeu faţă de noi oamenii păcătoşi, exprimată atât de frumos în evanghelie şi în toate celelalte lecturi, duminica acesta se numeşte: "Duminica Laetare", adică Duminica Bucuriei, în care noi suntem chemaţi să tresăltăm de fericire pentru o dragoste atât de mare şi nemeritată.
Dumnezeu, în dragostea Sa, caută mereu numai binele copiilor săi. Dar modalităţile prin care îşi exprima această dragoste, diferă de la caz la caz: când vărguţa, când gingăşia harului. Dumnezeu ca un perfect educator al omului şi al poporului, foloseşte când una când alta din aceste forme de dragoste, cu unicul scop de a-l face pe om să răspundă la dragostea Lui, să se convertească, şi apoi să împărtăşească şi altora această iubire.
În faţa unui popor cu inima rebelă şi închis la calea Sa, în faţa unui popor care săvârşea răul, care ura lumina şi care nu venea la lumină ca să nu i se vadă faptele (cf. In 3,20), Dumnezeu, a folosit vărguţa, prin care El căutat să-L aducă la reflecţie, pocăinţă şi convertire.
Astfel, în prima lectură (cf. 2Cor 36,14-23), Dumnezeu, văzând atitudinea arogantă şi împietrită a evreilor din timpul profetului Ieremia, permite cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor, moartea multor dintre locuitorii Ierusalimului, jefuirea oraşului, sclavia şi exilul în Babilon. Dumnezeu a acţionat în acest fel, ca o sforţare a iubirii Sale, care urmărea să-i aducă locuitorii Ierusalimului la o convertire reală.
În Psalmul 137, evreii ne povestesc singuri viaţa lor grea din Babilon: "Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion." După ce odată fuseseră folosiţi ca robi în Egipt, acum erau folosiţi ca robi în Babilon. După ce odată făcuseră cărămizi pentru piramidele şi palatele lui Faraon, acum săpau şanţuri pentru apă şi canale de irigaţie pentru Nabucodonosor.
La o analiză superficială, am putea spune că evreii erau robi pentru că babilonienii, un popor mai puternic decât ei, au invadat ţara şi cetatea lor, i-au luat ca robi, i-au tratat ca pe nişte animale şi i-au pus la munca de robie. Dar adevăratul motiv pentru care ei erau robi, era pentru că ei au păcătuit... şi din dragoste Dumnezeu i-a adus aici, ca să-şi vină în fire şi să se convertească.
Ce contrast era între Ierusalim si Babilon! Ierusalimul se afla aşezat munţi şi plin de viaţă. Babilonul, se afla jos pe o câmpie uscată. Suferinţa lor în Babilon, ca şi în Egipt, a avut efectul scontat. Odată cu dorul de Sion şi Templu, le-a apărut şi sentimentul vinovăţie. Au cerut iertare plângând şi s-au rugat fierbinte. Iar Dumnezeu după ce a văzut rugăciunea şi pocăinţa lor, timp de 70 de ani, le-a pregătit salvarea prin regele Cirus. Acesta este modul de lucru al lui Dumnezeu.
Dar mai există şi o altă formă a dragostei divine, care este gingăşia harului, care este darul gratuit de mântuire pentru cel care primeşte lucrarea lui Dumnezeu, în Cristos Isus. În acest mod de iubire, Dumnezeu, prin Isus, a ales să sufere în locul nostru. Despre acest mod de iubire prin har, ne vorbeşte lectura a doua de astăzi (cf. Ef 2,4-10).
Pe o bisericuţă din Germania se află un miel din piatră, care are o istorie interesantă. Pe când se construia acoperişul acelei bisericuţe, unul din constructori a alunecat de pe acoperiş şi a căzut pe pământ. Prietenii lui au coborât cât au putut de repede, aşteptându-se să-l găsească mort, dar el era teafăr. Ce se întâmplase? În timp ce el cădea, jos era un miel care păştea, iar omul nostru a căzut pe miel, zdrobindu-l. Omul a fost atât de recunoscător încât s-a hotărât să sculpteze un miel din piatră ca amintire a faptului că îi datora viaţa acestui miel.
Creştini fiind, noi ştim că un Miel a trebuit să moară pentru ca noi să fim mântuiţi! Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a lăsat ca toată greutatea păcatul nostru, să cadă asupra Fiului său Isus, Mielul nepătat.
Sfântul Paul ne spune că, pentru toţi cei care cred, crucea e puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (cf. 1Cor 1, 24)
Un om care a trebuit să îşi îngroape tânăra soţie pe care o iubea mult, a spus: "Aş fi înnebunit şi aş fi murit de durere lângă mormântul ei, dacă nu ar fi fost Cristos şi mângâierea sa". Şi a continuat: "Priviţi spre Isus în durerile voastre şi el vă va da «pacea care covârşeşte orice minte» (Fil 4, 7). El singur are cuvintele vieţii eterne. Priviţi spre el în mijlocul confuziei prin care treceţi pentru a găsi calea, în mijlocul slăbiciunii pentru a găsi tăria, în mijlocul păcatului pentru a găsi iertarea".
Evanghelia de astăzi ne spune că, aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu pentru mântuirea evreilor care au greşit, tot astfel Dumnezeu l-a înălţat pe Isus pe cruce pentru mântuirea lumii întregi. Şi aici s-a arătat cel mai clar şi explicit, dragostea lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii.
Şi aşa cum evreii din pustiu care au păcătuit, trebuiau să vină şi să privească şarpele de aramă înălţat, pentru a se vindeca, tot astfel şi oamenii de astăzi care au păcătuit, trebuie să privească pe Isus răstignit şi mort pe Cruce, pentru a se vindeca, pentru a se mântui.
În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, o creştină a primit de la soţul ei prizonier o carte poştală, de pe care o frază fusese tăiată cu creionul de cenzură, pentru a o face cu neputinţă de citit. Dorind să ştie ce ascundea linia neagră, ea şterse încetişor şi îndelung cu radiera. Puţin câte puţin apăru scrierea iniţială: "Priviţi în sus! De acolo ne vine ajutorul".
Ajutorul credincioşilor nu este în mijloace omeneşti, oricât de puternice ar fi ele. "Ajutorul nostru vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul" (Ps 121,2). Ajutorul nostru vine de la Isus răstignit, pe care astăzi Liturgia Cuvântului, ne învaţă să-l privim, să-l iubim şi să-l rugăm pentru a căpăta înţelepciune şi putere.
Când privim în paginile Evangheliei şi vedem oameni care s-au convertit, oameni care au părăsit păcatul şi Satana, pentru a-l primi pe Dumnezeu cel întreit şi unic cu toate harurile sale, observăm că toţi au început să-l iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, toţi au început să se pună în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor. Deci asta trebuie să facem şi noi acum, ca să autentificăm convertirea noastră, cerută atât de insistent de Dumnezeu în timpul Postului Mare.
Şi încă un amănunt foarte important legat de lecturile sfinte de astăzi, este acela că Dumnezeu foloseşte vărguţa dragostei, numai atunci când omul refuză convertirea în faţa gingăşiei şi gratuităţii dragostei sale, care se vede în modul cel mai clar la cruce.
Pr. Ioan Lungu
