Domnul este lumina şi mântuirea mea (cf. Ps 27,1).
În prima lectură de astăzi (cf. Is 8,23b-9,3), profetul Isaia face referinţă la încercările prin care au trecut locuitorii din ţinutul de nord a Israelului, ţinut locuit de membrii vechilor triburi ale lui Zabulon şi Neftali. În urma invaziei 734 îC şi a jafurilor conduse de Teglatfalasar III, locuitorii acestui ţinut au fost nu doar sărăciţi ci mai ales profund umiliţi (cf. 2Rg 15,29).
Dacă în timpul profetului Isaia poporul acesta "umbla în întuneric", la venirea lui Isus el "stătea în întuneric", avându-şi locuinţa departe de lumina lui Dumnezeu, fiind lipsit de orice curaj şi fără nici o speranţă. Dar, tocmai acesta este momentul când Dumnezeu poate interveni. Tocmai în acest context profetul anunţă şi cultivă o aşteptare, aceea a repunerii în demnitate de către Emanuel, Dumnezeu cu noi. Cel care este Lumina poate să aducă eliberarea. El trece. La chemarea lui, atraşi de dragostea sa, câţiva ucenici se alipesc de el şi îl urmează: doi de aici, doi de colo: Simon şi Andrei; Iacob şi Ioan. Pentru aceşti oameni sosise clipa decisivă, care le va schimba viaţa dintr-o dată şi pe care n-o vor uita niciodată (cf. Mt 19,27). Da, ei îşi părăsesc îndată tatăl, corăbiile, mrejele, pentru că au găsit un Stăpân ca nimeni altul, şi promisiunea unei noi slujbe: vor deveni pescari de oameni. La timpul potrivit, Domnul îi va face pe aceştia evanghelişti şi apostoli.
Atunci a fost doar începutul mântuirii. De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, Isus trece zilnic pe lângă oameni şi îi cheamă să iasă din întuneric şi să devină ucenicii lui şi ai împărăţiei sale de lumină.
Nu toţi oamenii sunt chemaţi să-şi lase îndeletnicirea cu care şi câştigă pâinea sau să renunţe la bucuria legăturilor de familie, dar fiecare om a auzit în inima lui glasul cunoscut care-i spune: "Urmează mă" (cf. Mt 8,22). Am răspuns noi acestei chemări?
Evanghelia ne spune că mulţimile s-au pus în mişcare pentru a-l urma pe Isus şi pentru a-i aduce bolnavii şi suferinzii (cf. Mt 4,24). Să ne punem şi noi în mişcare spre Isus căci el vine să locuiască lângă unul fiecare dintre noi oamenii care călătorim pe marea lumii şi în ţinuturile întunecoase, pentru a ne uşura drumul spre cer.
Prima chemare a lui Isus este chemarea la convertire. Acesta este punctul de început a-l oricărei urmări a lui Isus. Trebuie să ne golim inima de toate speranţele false ale lumii şi să ne umplem inima de lumina lui Isus.
Un scriitor povesteşte cum a observat odată o tânără mamă cu pruncul în braţe, îngenunchind, privind cerul şi sărutându-l, a spus: Îţi mulţumesc, Doamne! Întrebată despre gestul şi fericirea ei, a răspuns: Azi mi-a zâmbit pentru prima dată. Este semnul prin care m-a recunoscut de mamă.
Convertirea este cel mai frumos zambet pe care il putem da lui Dumnezeu şi prin care îl putem recunoaşte de tată. O viaţă convertită este viaţa şi viaţa sfintei Pelagia, o fată din Antiohia care a trăit pe la anul 390. Era foarte frumoasă şi avea mulţi curtezani. Fiind bogată, se împodobea cu tot felul de bijuterii şi stofe scumpe, atrăgând privirea celor care o întâlneau. Episcopul Nonus a întâlnit-o şi, foarte mâhnit, s-a aruncat pe caldarâm, cu capul lipit de pământ şi striga: "Doamne, fii milostiv cu mine păcătosuu! Uite cum această femeie pierde timpul să se îmbrace cu atâtea podoabe, să cheltuiască atâţia bani pentru podoabe scumpe şi să caute atracţii păcătoase, iar eu fac atât de puţin pentru tine şi pentru mântuirea sufletul meu!".La aceste cuvinte, Pagia a rămas pe gânduri. S-a dus la biserică şi a vorbit cu episcopul, s-a spovedit, şi-a schimbat viaţa. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi a trăit 31 de ani într-o peşteră pe muntele Măslinilor, în post şi pocăinţă. Ea i-a oferit cel mai frumos zâmbet lui Isus. Să i-l oferim şi noi. De asta a venit si Isus.
Ultima lucrare a lui Rafael Sanzio (1483-1520) a fost "Transfigurarea". Ea e o adevărată capodoperă, în 1802, la porunca lui Napoleon, pictura a fost dusă la Muzeul Luvru din Paris, unde i s-au dat câteva straturi de lac pentru protecţie. Cu vremea, straturile acestea au început să întunece toată pictura. În 1972, Profesorul Dioclecio Redig de Campos, directorul general al obiectelor de artă din Vatican, a hotărât să cureţe pictura cu Schimbarea la Faţă. Rezultatul a fost uimitor. Cerul din pictură, care devenise un verde murdar, prin curăţire a revenit la albastrul frumos al cerului. La fel, toate celelalte culori au apărut vii, de parcă acum ar fi fost pictat, întreg tabloul Transfigurării a fost transfigurat. Aşa se petrece cu orice păcătos, care vine la Domnul Isus. El îl curăţeşte, cu adevărat îl schimbă la faţă.
A doua chemare a lui Isus din evanghelia de astăzi este chemarea la apostolat, chemarea de a deveni "pescari de oameni".
În multe biserici, există scaune sau bănci goale. Aceasta din cauză că membrii nu aduc pe nimeni la Casa Domnului. Datoria păstorului e să umple amvonul, iar a membrilor să umple biserica. De ce te mulţumeşti să stai într-un colţ, iar celelalte locuri să fie goale? Să nu uităm că vom fi întrebaţi de locurile goale de unde am stat în biserică. Biblia, spune: "Cel ce scapă un suflet de la moarte va primi o mare răsplătire" (cf. Dan 12,3).
François de Malherbe (1555-1628), un poet şi critic literar francez, deşi nu era credincios, era un om foarte bun şi caritabil. Într-o zi, în timp ce îl binecuvânta un sărac căruia îi dăduse o oarecare sumă de bani, Malherbe i-a spus: "Încetează prietene! Nu prea cred să ai credit în cer, de vreme ce Dumnezeu te-a părăsit aici jos pe pământ." Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, chiar dacă aparenţele ar arăta lucrul acesta. Adevărul este cu totul altul. Acest sărac a fost apostolul acestui om care a devenit credincios.
Cu ocazia unei slujbe ţinute unor deţinuţi, predicatorul le-a istorisit că el însuşi a fost un deţinut condamnat la moarte pentru faptele Iui rele. În timp ce se afla în casa morţii şi îşi aştepta execuţia, la închisoarea, Sing Sing, din New York, el a auzit predicarea Evangheliei, a crezut Evanghelia şi a cerut ca Dumnezeu să-i mântuiască sufletul. Aceasta i-a schimbat viaţa. Prin credinţă el a devenit un copil al lui Dumnezeu şi a căutat să trăiască cum cerea Dumnezeu. Schimbarea vieţii a fost văzută şi de gardieni, de ceilalţi deţinuţi, precum şi de directorul închisorii. Datorită unui raport înaintat de şefii lui, el a obţinut graţierea şi a ieşit din închisoare. Conştient fiind că totul era datorită lui Isus, care prin Evanghelie l-a trezit la o altă viaţă, că din condamnat a devenit un eliberat, el şi-a dedicat viaţa slujirii lui Cristos printre cei închişi. Nimeni nu putea înţelege mai bine nevoile spirituale ale celor condamnaţi ca el, care a fost condamnat la moarte şi nu mai avea nici o nădejde de scăpare. Dar Cristos Domnul s-a dovedit că e Mântuitorul, căci l-a salvat şi de la condamnarea aceasta şi de la condamnarea veşnică.
Primii ucenici aleşi de mântuitorul Isus au fost pescari, nu medici. Ei au fost făcuţi pescari de oameni. Şi în aceasta e un tâlc. Întotdeauna, spre a prinde peşte, pescarul trebuie să meargă acolo unde se găseşte peştele, la râu, la mare sau ocean. Medicul e omul care stă în cabinetul său şi aşteaptă să-i vină bolnavii. Azi, prea mulţi pescari din biserici ar vrea ca peştele să le vină acasă, cum vin bolnavii la medic, dar aceasta nu se întâmplă.
Este o cântare frumoasă care spune aşa: "Viaţa e jocul pe care îl pierzi dacă nu eşti stăpân pe ceea ce crezi. Viaţa e marea pe care te pierzi dacă cu al tău vapor nu ştii să navighezi". Fără Isus, viaţa este jocul pe care îl pierzi. Fără Isus, viaţa este marea pe care te pierzi. Un domn în vârstă mi-a spus odată că, fără credinţa în Isus, de mult şi-ar fi pus capăt zilelor. Credinţa în Isus m-a ţinut pe linia de plutire. Şi spunea aceste cuvinte tuturor celor pe care îi întâlnea.
A pescui oameni pentru împărăţia cerurilor este mai mult decât orice alt lucru mare din lume. Să mergem în lumea pierdută şi să pescuim oameni pentru Isus şi pentru împărăţia cerurilor. Suntem în Octava Mondială de Rugăciuni pentru unitatea Bisericii. Anul acesta tema octavei pregătită de creştinii din Germania, este: "Dragostea lui Cristos ne strânge" (2Cor 5,14). Dacă diavolul ne-a amăgit cu ura şi dezbinarea, noi trebuie să mărturisim acum, mai ales în acest timp, cu dragostea şi unitatea, care sunt cele mai puternice arme pe care diavolul, care este ură şi dezbinare, nu le poate birui.
Sfânta Teresa de Calcutta (1910-1997), spunea: "Dacă nu puteţi face altceva, zâmbiţi-vă, surâdeţi-vă unii altora; surâdeţi soţiei voastre, soţului vostru, fiilor voştri; surâdeţi tuturor fără să vă preocupaţi pe cine aveţi înaintea voastră; acest lucru vă va ajuta să trăiţi mai bine şi să creşteţi în iubire reciprocă". Unul dintre ei a întrebat-o dacă este căsătorită. "Da!", a răspuns Maica Tereza, "şi uneori îmi este greu să-i zâmbesc lui Isus, mirele meu". Apoi ea continuă: "Este adevărat, Isus poate părea exigent şi chiar dacă ar fi exigent, este frumos să-i răspunzi cu un zâmbet larg".
Lumea de astăzi amăgită de cele trecătoare a uitat să zâmbească şi să vorbească frumos. Zâmbetul şi vorbirea frumoasă pot deveni forme alese de apostolat şi de unitate între oameni. Misiunea ucenicului lui Isus în lume este aceea de a pune iubire acolo unde ea lipseşte.
Odată John Newton (1725-1807), un predicator din Londra, convertit de la comerţul cu sclavi, vorbind în faţa unui grup de vestitori ai Evangheliei, a zis: "Satan vă urăşte pe voi mai mult decât pe oricare alt credincios, căci voi sunteţi ofiţerii armatei Dumnezeului celui viu". Personal am observat că uneori, îi angajează la ruinarea mea chiar pe cei mai buni prieteni ai mei. Ei vin la mine şi zic: "Vai, ce mult ne doare că îmbătrâneşti. Ne e teamă că o să te pierdem curând şi ce o să ne facem atunci"? Imediat ce îmi dădeam seama că săgeţile sunt muiate în otrava mîndriei, ca să nu fiu atins, îmi pleacam fruntea până la pământ. Săgeţile vin când mai puţin ne aşteptăm. Să avem toată armătura lui Dumnezeu (cf. Ef 6,10-18).
Aşa a venit duhul cel rău şi la primii creştini, atunci când spuneau: "Eu sunt al lui Paul", "Eu sunt al lui Apolo", "Eu sunt al lui Chefa", "Eu sunt al lui Cristos". Oare a fost Cristos împărţit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi (cf. 1Cor 1,12-13)? Cuvântul "diavol" vine din limba greacă şi înseamnă "cel care aruncă în părţi" şi "cel care dezbină". El lucrează cel mai bine când oamenii sunt dezbinaţi şi fără dragoste. De aceea, Isus, a poruncit ucenicilor săi să "fie una" (cf. In 17,21), ca să nu poată fi pierduţi de diavol
"Casa Domnului", acesta este locul în care îşi caută refugiul psalmistul (cf. Ps 27,1-14). Casa Domnului, ce frumoasă imagine a comuniunii. Iar această comuniune nu este numai pentru "ceasul încercării", ci pentru "toate zilele vieţii". Comuniunea este şi "climatul" necesar pentru a distinge frumuseţea Domnului şi pentru a progresa în cunoaşterea acestei frumuseţi. Primul şi ultimul verset vin ca un răspuns de sus care opreşte orice alarmare a credinciosului: "Da, aşteaptă-l pe Domnul! Domnul este lumina şi mântuirea mea"!
Pr. Ioan Lungu
