În acel timp, Isus a început să le vorbească celor din sinagogă: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre!" Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: "Nu este acesta fiul lui Iosif?" Dar el le-a spus: "Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta!» Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa; şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, dar Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul". Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat.
Evanghelia după sfântul Luca 4,21-30
Evanghelia acestei duminici este o continuare a celor din duminicile anterioare şi ni-l prezintă pe Isus vorbind în sinagoga din satul natal, Nazaret. În evanghelia din duminica trecută Isus spunea aceste cuvinte: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi" (Lc 4, 18), iar la urmă a declarat că aceste cuvinte profetice s-au împlinit acum în persoana lui.
Concetăţenii săi nu puteau pricepe cum unul ca el, fiu al lemnarului Iosif şi al Mariei, să se declare drept Mesia. Isus le reproşează necredinţa lor, amintindu-le cazul profeţilor Ilie şi Elizeu prin care Dumnezeu a făcut minuni, dar nu pentru concetăţenii lor, ci pentru nişte străini. De ce? Deoarece acei concetăţeni ai profeţilor au fost la fel de neîncrezători în cuvintele lor cum erau şi ei acum, concetăţenii lui Isus. Reproşul pe care Isus îl adresează celor din Nazaret trezeşte în ei o reacţie foarte violentă: Vor să-l arunce în prăpastie; să scape de el.
Ce ne învaţă cazul prezentat de acest fragment evanghelic? Evreii nu puteau accepta ca trimisul lui Dumnezeu să arate ca unul dintre ei. Pentru a crede în cuvintele lui Isus, concetăţenii lui vor o confirmare prin semne extraordinare pe care Isus ar trebui să le săvârşească.
Necredinţa iudeilor condiţionează iubirea lui Dumnezeu. Necredinţa lor ascunde în ea un fel de mister: Dumnezeu "nu poate" săvârşi minuni acolo unde omul îşi închide complet inima şi mintea în faţa Lui. Necredinţa noastră în faţa slujitorilor lui Dumnezeu (pe care i-am dori un fel de supraoameni pentru a crede în cuvintele lor) înseamnă adesea dorinţa de a-i alunga din viaţa noastră, de a-i izola de societate în general, pentru a nu le mai auzi glasul.
Mulţi nu cred în cuvântul slujitorilor lui Dumnezeu pentru că aceştia arată ca orice om normal. Influenţaţi de moda timpului, am crede în cuvântul trimişilor lui Dumnezeu dacă ei ar fi teatrali şi spectaculoşi precum marii cântăreţi sau marii artişti. Pe aceştia din urmă îi aplaudăm şi ne entuziasmăm în faţa lor, pe când atunci când predică un preot, gândurile ne fug în altă parte şi ne întrebăm dacă predica va dura mai mult de 15 minute. Iar dacă se întâmplă ca un predicator să spună pe nume unor situaţii grave de care ne facem vinovaţi, atunci acel om al lui Dumnezeu cade în dizgraţia noastră. Ceea ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret în sinagoga din satul natal, se întâmplă adesea şi în comunităţile creştine de astăzi. Mulţi nu doresc ca oamenii lui Dumnezeu să le strice convingerile şi ideile lor greşite. Din acest motiv sau nu-l mai ascultă pe păstorul sufletesc, sau îl izolează cât pot de mult. Nu mai suportă să-i audă glasul; în schimb, sunt dispuşi să asculte multe alte glasuri ale unor persoane care nu de puţine ori nu au nimic de-a face cu Dumnezeu şi nici nu le interesează binele real al ascultătorilor lor.
Să nu ne fie teamă să ascultăm glasul Domnului, chiar şi atunci când cuvântul Lui are ceva să ne reproşeze. Reproşul lui Dumnezeu este spre vindecarea noastră sufletească; este ca un medicament de care avem absolută nevoie.
Astăzi, dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre! (cf. Ps 95,8)
Pr. Emil Dumea
