Un preot care lucrează în Italia a răspuns la întrebarea pe care am pus-o la începutul articolului anterior: "Ce fac slujitorii Bisericii în aceste zile de criză?" Astfel, aflăm că Biserica din Italia a oferit luni, 30 martie 2020, 3.000.000 de euro pentru a combate virusul invizibil, totalizând suma de 16.500.000 de euro. La aceşti bani se adaugă cele 30 de ventilatoare donate de către papa Francisc terapiei intensive din spitale, precum şi alţi 100.000 de euro donaţi de Suveranul Pontif. Sunt mai mult de 80 de preoţi care au murit după ce au contractat boala doar administrând viaticul, deci slujindu-i pe care aflaţi în suferinţă. La aceste jertfe se adaugă faptele de caritate făcute de fiecare parohie şi comunitate religioasă. De exemplu, parohia în care slujeşte acest preot ajută săptămânal cu alimente 70 de familii. Aşadar, în Italia, Biserica nu s-a ascuns în catacombe, ci luptă în prima linie.
Clerici sanitari în prima linie împotriva epidemiei de tifos exantematic
În situaţii de criză şi dificultate, zilele par mai lungi şi ne permit desfăşurarea unor activităţi limitate, dar nimeni nu trebuie să-şi piardă speranţa că vor sosi şi altfel de zile. Mulţi sunt aceia care aşteaptă sfârşirea cu bine a acestor zile de încercare, care pot fi şi zile de har şi introspecţie, dar nu trebuie să neglijăm truda unor semeni de-ai noştri care sunt în prima linie a luptei împotriva coronavirusului şi desfăşoară diferite servicii pentru a reduce consecinţele nefaste ale acestei crize. Exemplele pe care le culegem din istoria catolicilor din Moldova au menirea de a ne informa şi a ne arăta că au existat situaţii mult mai grave, în care implicarea unor preoţi, persoane consacrate şi laici a fost esenţială în eradicarea sau diminuarea situaţiilor grele care s-au abătut peste acest teritoriu al Moldovei.
În acest articol îmi propun să prezint câţiva preoţi şi seminarişti care în anii 1916-1918 au fost în prima linie a luptei cotidiene de a-i îngriji pe răniţii de pe frontul războiului sau pe cei contaminaţi de tifos exantematic, urmând ca într-un viitor articol să evidenţiez slujirea desfăşurată de unele călugăriţe pe aceleaşi câmpuri de alinarea a suferinţei celor aflaţi pe patul de suferinţă.
În articolul al treilea din această serie am prezentat viaţa, suferinţa şi moartea a doi seminarişti - "eroi ai datoriei", Carmil Iacob şi Petru Baciu, dar am amintit şi de preotul francez Artur Dennetiere, răpus de tifosul exantematic la Spitalul mobil "Galata" din Iaşi, la 3 martie 1917. Cei trei au fost înmormântaţi în aceeaşi criptă din parcela catolică a Cimitirului "Eternitatea" din Iaşi, dar după trei ani sicriul preotului lazarist a fost transferat în cavoul militar francez din acelaşi cimitir.
În anii studenţiei, plimbându-mă prin Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi, am constatat că acest cavou a fost construit în anul 1920 şi este împărţit în două părţi, printr-un culoar, perimetru în care se pot număra 48 de nişe, pe care există doar 10 plăci cu nume. Deasupra cavoului se înalţă un monument în formă de obelisc, şlefuit de sculptorul Salvador Scutari (1880-1932), împodobit de o placă de marmură pe care citim: "Aux Français morts en Roumanie en 1916-1918". În acest cavou au fost strămutate, în ianuarie 1921, din diferite cimitire şi gropi din Moldova, trupurile militarilor şi civililor francezi care şi-au dat viaţa în anii Primului Război Mondial, cei mai mulţi dintre ei fiind implicaţi în misiunile militară şi medicală ale generalului Henri Berthelot. În ziua de 7 ianuarie 1921, a avut loc la Cimitirul "Eternitatea" o frumoasă ceremonie militară şi religioasă, după ce generalul Petain, ataşatul militar francez la Bucureşti, a reuşit să adune pe toţi eroii francezi, căzuţi pe pământul Moldovei, în mausoleul pus la dispoziţie de Guvernul Român. Serviciul religios a fost prezidat de episcopul Alexandru Cisar, însoţit de preoţii Mihai Robu, Anton Romila şi Anton Gabor.
În cronica vremii n-a notat: "Toate sicriile eroilor erau deja aşezate în mausoleu, afară de sicriul generalului Lafont, care era afară, acoperit de coroane, jerbe de flori şi steagurile român şi francez. După ceremonii se rostiră diferite cuvântări şi la urmă generalul Petain încredinţează trupurile acestor eroi definitiv oraşului Iaşi. Primarul, în numele oraşului îşi ia obligaţiunea de a îngriji cu sfinţenie de acest loc atât de scump românilor. În urmă, generalii şi ofiţerii înalţi se întreceau în a duce sicriul în cavou. După aceea s-a mai făcut înăuntru un scurt serviciu, trupa a defilat înaintea delegaţiunii franceze, a ofiţerilor superiori şi a celorlalţi demnitari. La masa dată de Corpul IV, în onoarea trimişilor francezi, a luat parte şi Î.P.S. Alexandru Cisar".
Ulterior, multe din rămăşiţele pământeşti din acest cavou au fost repatriate în Franţa. De exemplu, în anul 1957, o delegaţie franceză a supravieţuitorilor acestor misiuni a făcut o vizită în România pentru a-şi comemora familiarii răpuşi de gloanţe sau de tifos.
Printre "eroii" îngropaţi în cavoul militar francez din Iaşi găsim câteva nume celebre: generalul Lafont; călugărul lazarist mort de tifos îngrijind bolnavii militari sau laici, părintele Artur Dennetiere; locotenenţii Charles Caubet şi Lucien Duval; medicii majori dr. Jean Pierre Clunet, eminet om de ştiinţă cu mare dragoste de oameni, şi dr. Eugene Dufreche, decedat la Botoşani; adjutantul aviator Emile Loiseau, asasinat la Ismail de către doi soldaţi ruşi; caporalul Gustave Delafoy, ucis de o grenadă în 1917; soldaţii Lecret, Siderine, Mahomet Marie Picard; călugăriţa Antoinette Roux, din Congregaţia Fiicelor Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul; domnişoarele Alphonsine Flipps şi Marie Picard, infirmiere voluntare etc.
Părintele lazarist Artur Dennetiere era capelan al surorilor din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul", care în anii Primului Război Mondial au desfăşurat o intensă activitate de îngrijire a soldaţilor răniţi pe front şi a celor bolnavi de tifos exantematic. După cum ne prezintă documentele vremii, surorile au venit la Iaşi în toamna anului 1916 şi au activat în Spitalul Militar Francez, amenajat la Vila "Greierul", iar preotul Dennetiere la Spitalul "Galata" de la marginea oraşului Iaşi. În timpul acestei slujiri, părintele Dennetiere a contractat boala nemiloasă a tifosului exantematic şi a murit în cea de-a treia zi a lunii mărţişor din anul 1917. După trei zile, Liturghia şi Requiemul pentru părintele Dennetiere au avut loc în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, cu participarea autorităţilor militare şi civile ale Statului Român. Avea doar 38 de ani.
La un an de la moartea părintelui Artur Dennetiere, la 29 martie 1918, arhiepiscopul de Bucureşti, Raimund Netzhammer, a primit mai multe amănunte cu privire la moartea acestui preot. Informaţiile au fost oferite de Maria Păcleanu, donatoarea terenului de construcţie pentru aşezământul călugăriţelor Congregaţiei "Sfântul Vincenţiu de Paul" din Bucureşti, care participase la înmormântarea sorei Pucci, fiică spirituală a preotului Artur Dennetiere. Acesta a fost înmormântat în Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi, lângă mormintele seminariştilor-eroi Carmil Iacob şi Petru Baciu. Preotul lazarist a activat la Bucureşti în calitate de capelan şi confesor al maicilor din Congregaţia "Sfântul Vincenţiu de Paul", calitate în care se dovedise a fi un "om atât de destoinic şi atât de potrivit", după cum îl caracteriza arhiepiscopul Raimund Netzhammer. În perioada august-octombrie 1916, preotul lazarist Artur Dennetiere a suplinit Parohia Cioplea, aflată la porţile Bucureştiului, rămasă vacantă o dată cu arestarea preotului Alois Gonska. Totodată, la 24 septembrie 1916, el a primit de la arhiepiscop misiunea de a se deplasa la bisericile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, rămase la rândul lor fără parohi după arestarea acestora la 15 august 1916, în calitatea lor de cetăţeni străini.
Fiind cooptat de Misiunea Militară Franceză pentru a face parte din detaşamentul francez trimis în Moldova în timpul Primului Război Mondial, părintele Dennetiere ajunge la Iaşi după 15 octombrie 1916, cu misiunea de a asigura consilierea şi sprijinirea călugăriţelor franceze cooptate pentru asistenţa medicală a răniţilor şi bolnavilor. Pe toată durata sa, misiunea franceză a fost condusă de generalul de divizie Henri Berthelot, care a asigurat simultan şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României. Personalul misiunii a fost detaşat pe lângă comandamentele române, până la nivel de comandament de divizie, şi a fost împărţit în două secţiuni cu roluri distincte: Misiunea Aeronautică şi Misiunea Serviciului Sanitar. Părintele Dennetiere a făcut parte din a doua secţiune, care a avut un rol deosebit pe timpul procesului de refacere şi reorganizare a armatei române din prima parte a anului 1917. Misiunea Militară Franceză şi-a încheiat activitatea după semnarea tratatului preliminar de pace de la Buftea, iar personalul a fost nevoit să părăsească România la 10 martie 1918. Părintele Dennetiere nu a mai ajuns la acest moment întrucât şi-a încheiat misiunea pe acest pământ în ziua de 3 martie 1917.
Câteva luni după moartea părintelui Artur Dennetiere, administratorul apostolic Mons. Cipolloni scria superiorilor săi: "Viaţa la Iaşi şi în Moldova este pe zi ce trece tot mai grea. Lucrurile devin tot mai împovărătoare. Nu se găseşte practic nimic: haine, încălţăminte, lipsind toate cele necesare traiului. Vai de săraca lume! (...) Tifosul exantematic nu a dispărut, făcând din când în când noi victime. O dată cu iarna aceasta, boala se va răspândi tot mai mult, făcând multe victime, ca şi anul trecut. Mortalitatea va fi enormă deoarece tifosul este favorizat de frig şi de mizerie. Avem, aşadar, o perspectivă deloc plăcută! În această vară, pe lângă tifosul exantematic, am avut parte şi de o epidemie de febră tifoidă şi de icter, boli care i-au afectat în aceeaşi măsură pe toţi, inclusiv pe cei din clasele bogate".
Aceste epidemii vor face noi victime în rândul preoţilor şi seminariştilor aflaţi în diferite lagăre din Moldova. Astfel, în anul 1917, alături de seminariştii Carmil Iacob şi Petru Baciu, au mai murit: Mihai Bara - fost paroh de Giurgiu, mort în detenţie la Huşi, Ioan Huemer - seminarist şi organist al catedralei "Sfântul Iosif" din Bucureşti, decedat în localitatea Buneşti, judeţul Fălciu.
Alături de seminariştii sanitari Carmil Iacob şi Petru Baciu, au lucrat şi alţi clerici studenţi, proveniţi atât de la Seminarul diecezan "Sfântul Iosif" din Iaşi, cât şi de la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. Conform uzanţelor, aceşti seminarişti au fost încorporaţi în companii sanitare, cu gradul de sergent, fiind apoi repartizaţi pe lângă spitalele militare şi civile, inclusiv la spitalul amenajat la Vila "Greierul" din zona Bucium, lângă Iaşi. Atât autorităţile române, cât şi superiorii bisericeşti ai seminariştilor au elogiat devotamentul seminariştilor, dovedit în îngrijirea bolnavilor din spitalele militare, cu atât mai mult cu cât seminariştii au fost expuşi la atâtea pericole, precum bolile şi epidemiile. În toiul tifosului exantematic, seminariştii catolici din Iaşi au fost repartizaţi la Spitalul "Galata" pentru îngrijirea celor care sufereau de această grozavă boală. Devotamentul, jertfa, abnegaţia, uitarea de sine cu care aceşti tineri îşi împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au stors admiraţia şi iubirea obştească, întărită prin decoraţiuni regale.
Căutând prin arhive şi în notele necrologice scrise de preoţii Iosif Gabor şi Iosif Simon, am reperat câţiva seminarişti care au activat ca sanitari în anii 1916-1918, unii dintre ei îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, dar au reuşit să învingă boala, rămânând cu anumite şi grave probleme de sănătate.
Chiar dacă nu erau mulţi seminarişti, autorităţile de stat au impus încetarea cursurilor atât la "Şcoala de Dascăli" cât şi la "Seminarul Franciscan" din Hălăuceşti, tinerii fiind înrolaţi în rândul cadrelor sanitare ale armatei române. Aceste şcoli au primit autorizaţia de funcţionare, în ziua de 1 iulie 1900, din partea Guvernului Român, dar ele şi-au început activitatea în anii 1895 - când episcopul de Iaşi, Dominic Jaquet, a deschis lângă casa parohială din Hălăuceşti un edificiu pentru "Şcoala de Dascăli", pe care a încredinţat-o părinţilor franciscani, şi 1897 - când s-a înfiinţat "Seminarul Franciscan" pentru pregătirea la viaţa preoţească şi călugărească a tinerilor chemaţi de Dumnezeu să slujească în Sfânta Biserică după exemplul şi regula de viaţă lăsată de sfântul Francisc din Assisi. Din cadrul acestui seminar, au activat în spitalele militare sau în lagărele de îngrijire a bolnavilor de tifos exantematic mai mulţi seminarişti, dintre care îi amintim pe următorii, în ordine alfabetică:
Ioan Duma, născut la 5 noiembrie 1896, în satul Valea Mare, comuna Faraoani. În anul 1914, a intrat în seminar, dar a fost nevoit să-şi întrerupă studiile pentru a fi înrolat în armată ca sanitar militar în spitalele armatei. După terminarea războiului a studiat la Roma, unde a fost sfinţit preot în ziua de 22 iunie 1924. Întors în ţară, a fost preot vicar la Săbăoani puţină vreme, apoi a trecut profesor şi director la Seminarul din Hălăuceşti, până în anul 1930, când a fost trimis paroh la Galaţi, unde a rămas până în anul 1949. După 1944 a avut misiunea de supraveghere şi control la Franciscanii Conventuali din Transilvania. Între 1956 şi 1959 a fost paroh la M. Kogălniceanu, judeţul Constanţa, iar de la 15 aprilie 1959 şi până la 1 iunie 1981 a fost paroh la Târgu Jiu. La 1 iunie 1981 s-a pensionat pentru limită de vârstă, dar o boală fulgerătoare l-a dus curând în mormânt. În anul 1949, uzându-se de o dispoziţie a papei Pius al XII-lea, a fost consacrat episcop de către nunţiul apostolic Gerald Patrick O'Hara. Consacrarea a fost secretă şi fără asentimentul Guvernului Român şi de aceea nu a fost public recunoscută şi nici nu a figurat în statisticile oficiale ale Vaticanului. A murit la 16 iulie 1981, la Târgu Jiu, dar a fost înmormântat în cavoul propriu din cimitirul satelor Valea Mare şi Faraoani.
Ioan Gârleanu, născut la Butea, în ziua de 22 mai 1892. Fiind seminarist, în anul 1916, a fost nevoit să întrerupă studiile şi să activeze ca sanitar militar în spitalele armatei, iar apoi a fost trimis în străinătate (la Roma şi Assisi) pentru studii superioare. A fost hirotonit preot la Assisi, în ziua de 15 august 1922. La întoarcerea în ţară a fost numit cooperator la Parohia Săbăoani şi conducător al casei de noviciat a provinciei (1924-1931); paroh al bisericii catedrale greco-catolice din Oradea Mare (1931-1937); spiritual al studenţilor Academiei Teologice Greco-Catolice din acelaşi oraş (1937-1940) şi spiritual la şcolile episcopale din Beiuş (1940-1943). O boală grea de care suferea de mai multă vreme l-a ţinut la pat şi l-a dus în mormânt, în ziua de 15 martie 1944, fiind înmormântat în cimitirul din Săbăoani.
Carmil Giurgi nu a mai continuat studiile după terminarea războiului.
Ioan Ladan, născut la Răducăneni, în ziua de 1 iulie 1897, şi-a făcut studiile în seminariile franciscane din Hălăuceşti, Assisi şi Roma. Din cauza războiului, a fost nevoit să-şi întrerupă studiile şi să activeze ca sanitar militar în spitalele armatei. După război a fost trimis în străinătate pentru studii superioare, fiind sfinţit preot, la Cracovia, în ziua de 5 iulie 1925. Întors în ţară, deşi suferea de grave afecţiuni pulmonare, a lucrat fără preget în multe localităţi din Moldova şi Transilvania. La 1 septembrie 1964, s-a pensionat pentru limită de vârstă, retrăgându-se în familie, la Răducăneni, unde a murit în ziua de 11 martie 1971. A fost înmormântat în cimitirul catolic din sat.
Andrei Lenghen, născut în satul Pârgăreşti la 4 decembrie 1889. Studiind în Seminarul din Hălăuceşti, a trebuit să întrerupă studiile şi să se înroleze ca sanitar în spitalele armatei, căzând prizonier la austro-ungari. După eliberarea din prizonierat a continuat studiile în Colegiul Franciscanilor din Roma, fiind sfinţit preot la 22 iunie 1924, la vârsta de 35 de ani. Rănile şi bolile de care a suferit în captivitate i-au secătuit trupul şi a murit în ziua de 28 mai 1926, în Parohia Prăjeşti, unde a fost înmormântat.
Gheorghe Lenghen, născut în localitatea Tuta, comuna Târgu Trotuş, la 18 februarie 1891, a studiat în seminariile din Hălăuceşti şi Iaşi. În timpul războiului a fost nevoit să-şi întrerupă studiile pentru a se înrola în armată, fiind sanitar în spitalele militare. Studiile superioare de la Roma le-a făcut după terminarea războiului, fiind sfinţit preot în ziua de 1 aprilie 1922. Întors în ţară, a fost profesor la Seminarul din Hălăuceşti, apoi vicar parohial în multe locuri din Moldova. Era un căutat predicator şi director spiritual. A murit la Bucureşti, în ziua de 10 august 1946, în spitalul vincentinelor în urma unei operaţii de tumoare la creier. A fost înmormântat în cimitirul Bellu-catolic. Ulterior, osemintele i-au fost reînhumate în curtea bisericii din Tuta.
Anton Tălmăcel, născut la Hălăuceşti, în ziua de 27 septembrie 1896, a studiat în seminarul din satul natal, iar apoi la Roma, unde a fost sfinţit preot în ziua de 22 iunie 1924. În timpul războiului a fost şi nevoit să-şi întrerupă studiile pentru a lucra ca sanitar militar în spitalele armatei române. La întoarcerea în ţară a fost puţin timp cooperator la Parohia Săbăoani, apoi paroh la Faraoani, iar din anul 1927 B cu excepţia intervalului 1940-1942 când a fost profesor la Hălăuceşti şi 1942-1946, paroh la Târgu Trotuş B a fost paroh la Adjudeni, mărind biserica şi construind casa parohială. A murit subit la Adjudeni, în ziua de 17 martie 1957, fiind înmormântat acolo.
O realitate similară cu Seminarul Franciscan din Hălăuceşti am consemnat-o şi la Seminarul Diecezan din Iaşi. În vara anului 1916, cursurile seminariale au fost sistate, iar clădirea a fost folosită ca spital militar până în 1918. Seminariştii mai mari au fost înrolaţi în armată, unii chiar în Crucea Roşie, iar cei mai mici au plecat acasă. După terminarea războiului, la 24 iunie 1918, clădirea seminarului a fost retrocedată Episcopiei de Iaşi, care, la 10 septembrie acelaşi an, a închiriat-o pentru un an Ministerului de Război. În luna octombrie a anului 1920, aceeaşi clădire a fost ocupată abuziv de Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" şi folosită sub denumirea de "Căminul Latin". În ciuda acestor privaţiuni, la 31 octombrie 1918, cursurile seminariale s-au reluat în clădirile de lângă sediul episcopiei, dar nu pentru mult timp, deoarece, din cauza localului nesatisfăcător, în ziua de 25 decembrie 1918 seminariştii au fost trimişi să-şi continue studiile în Italia, la Roma, Sarzano şi Genova. În luna martie 1919, revista "Lumina creştinului" publica: "În ziua de 19 martie, a sosit în fine vestea că studenţii Seminarului catolic din Iaşi, cari în ziua de 25 decembrie 1918 plecaseră la Roma spre a studia teologia, au ajuns bine şi sunt sănătoşi cu toţii. Fiindcă unii cetitori ai revistei nu le cunosc poate numele, îi amintim şi aici. Ei sunt: domnii Dumitru Andrieş din Gherăeşti, Gheorghe Petz din Hârlău, Ioan Ghergu şi Dumitru Romila din Huşi. Din scrisorile primite reiese că şi cei trei elevi ai Seminarului Franciscan din Hălăuceşti au ajuns bine, anume fraţii: Gheorghe Lenghen din Tuta-Trotuş, Ioan Gârleanu din Butea şi Bonaventura Romila din Huşi. Ar fi foarte interesant a da unele pasagii din scrisorile lor, în cari se oglindesc întăile impresiuni pe cari le-a făcut asupra lor oraşul Roma, veşnica cetate, oraşul papilor, centrul catolicismului...". Dintre seminariştii ieşeni care au lucrat ca sanitari în spitalele de campanie pentru îngrijirea răniţilor şi a bolnavilor de tifos exantematic îi amintim de următorii, în ordine alfabetică:
Dumitru Andrieş, născut la Gherăeşti, în ziua de 21 mai 1894, a intrat în Seminarul episcopal din Iaşi, în ziua de 4 ianuarie 1908. În timpul războiului a fost nevoit să întrerupă studiile pentru a sluji ca sanitar militar în spitalele armatei. După război a fost trimis la Roma, la Colegiul "De Propaganda Fide", unde a fost sfinţit preot în anul 1922. Întors în ţară a fost vicar la Parohia Iaşi şi rodnic colaborator la publicaţiile editate de Presa Bună. Din anul 1927 şi până la moartea sa a păstorit vasta parohie Focşani. În perioada 1927-1942 a fost şi protopop al districtului Trotuş. A murit la Bucureşti, în urma unei grele operaţii de tumoare la creier, în ziua de 21 februarie 1943. A fost înmormântat în parcela preoţilor din cimitirul Bellu-catolic.
Ioan Ghergu, născut în Huşi-Corni, în ziua de 4 iunie 1894, a studiat la Seminarul din Iaşi. În timpul războiului a fost nevoit să-şi întrerupă studiile pentru a satisface serviciul militar ca soldat sanitar, iar apoi a plecat pentru studiile teologice la Roma, unde a fost sfinţit preot în anul 1922. Întors în ţară, a fost trimis paroh la Grozeşti, unde a trebuit să lucreze foarte mult pentru adunarea fondurilor şi începerea lucrărilor la biserica actuală, pentru că biserica satului fusese distrusă pe timpul războiului, serviciile bisericeşti făcându-se într-o bisericuţă din fostul cimitir al satului. O boală grea l-a trimis la Cluj pentru a se trata, dar drumul i-a fost fără întoarcere, căci a murit în clinicile universitare de acolo, în ziua de 5 iulie 1934. A fost înmormântat în curtea bisericii din Grozeşti.
Iosif Ghiuzan, născut la Adjudeni în ziua de 3 ianuarie 1898, a studiat în Seminarul episcopal din Iaşi şi în Colegiul "Brignole-Salle" din Genova, unde a fost sfinţit preot în anul 1925. În timpul războiului a trebuit să întrerupă studiile pentru a satisface serviciul militar, ca sanitar militar în spitalele armatei. Întors în ţară, a fost un timp vicar la Iaşi şi apoi paroh la Dărmăneşti, judeţul Bacău. În ultima vreme suferea de o afecţiune gastro-intestinală şi, agravându-se boala, a plecat la clinicile universitare din Iaşi pentru operaţie. La plecare, l-au dus la gară pe o targă, cu felinarele aprinse, credincioşii din Dărmăneşti. În tren, după ce a trecut de staţia Bârnova, a decedat, în ziua de 3 decembrie 1932. De la gara Iaşi a fost adus la episcopie cu maşina de la Salvare. A fost înmormântat în cimitirul satului natal.
Gheorghe Peţ, născut în oraşul Hârlău, la 14 aprilie 1894, a făcut parte dintr-o familie numeroasă de 16 copii, din care doi preoţi. A studiat în Seminarul episcopal din Iaşi, ale cărui cursuri a trebuit să le întrerupă în timpul războiului pentru a sluji ca sanitar militar în spitalele armatei. După război a fost trimis la Roma pentru studii superioare teologice la Colegiul "De Propaganda Fide", fiind sfinţit preot la 17 decembrie 1921. Întors în ţară, a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, unde a rămas timp de şapte ani, apoi a trecut în pastoraţie, fiind paroh la Gherăeşti până în anul 1933, după care, până la moarte, a fost la Parohia Butea (cu întrerupere în timpul detenţiei în închisorile comuniste: 1951-1958). În perioada 25 mai - 30 octombrie 1950, a condus Dieceza de Iaşi în calitate de ordinarius substitutus. În ultimii ani ai vieţii s-a pensionat, dar a rămas mai departe la Butea, până la moartea sa, în ziua de 20 martie 1974, fiind înmormântat în cimitirul satului.
Dumitru Romila, născut în Huşi-Corni, în ziua de 13 mai 1897, a intrat în Seminarul din Iaşi, dar din cauza războiului, în perioada 1916-1918 a întrerupt studiile pentru a sluji ca soldat sanitar în spitalele militare. După război a plecat la Roma pentru studiile superioare în Colegiul "De Propaganda Fide", unde a fost sfinţit preot în ziua de 15 aprilie 1922. Întors în ţară, activitatea preoţească a desfăşurat-o la Iaşi, lucrând în administraţia centrală a episcopiei, apoi ca paroh al bisericii catedrale şi protopop districtual. În anul 1938, a fost operat în Germania de tumoare cerebrală, în urma căreia a rămas cu o paralizie la un picior, infirmitate îndelungată pe care a suportat-o cu resemnare şi adânc spirit creştinesc până la moarte. Sporadic a mai stat la Butea şi Gherăeşti, peste tot fiind un duhovnic râvnic şi mult căutat de credincioşi. La 30 martie 1939, a fost numit camerier papal. A murit la Iaşi, în ziua de 23 ianuarie 1965, şi a fost înmormântat în cimitirul "Eternitatea".
Vom continua cu prezentarea unor preoţi care în acele vremuri de criză au fost alături de credincioşii încredinţaţi spre păstorire, i-au îmbărbătat şi încurajat, le-au fost alături în spitalele de boli contagioase sau la căpătâiul lor în ultimele clipe ale vieţii pământeşti. Unii dintre aceşti preoţi s-au îmbolnăvit şi chiar au murit, fiind conştienţi că trebuie să nu abandoneze turma şi misiunea încredinţată, mai ales în momente de panică şi durere trupească şi sufletească.
Pr. Alois Moraru
* * *
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (IV)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (III)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)
