Publicăm două articole traduse de pr. Mihai Pătraşcu din L'Osservatore romano despre beatificarea primei membre a Mişcării Focolarelor, Chiara Badano.
Beatificarea a fost prezidată la Roma de arhiepiscopul Amato
Chiara Badano şi lumina Duhului
"Fericita Chiara Badano este o misionară a lui Isus, o apostolă a Evangheliei ca veste bună adusă un ei lumi bogate în bunăstare, dar adesea bolnavă de tristeţe şi de nefericire. Ea ne invită să regăsim prospeţimea şi entuziasmul credinţei". Asta a spus arhiepiscopul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, prezidând ritul de beatificare a tinerei focolarine (1971-1990), desfăşurat sâmbătă după-amiază, 25 septembrie 2010, în sanctuarul roman "Iubirea Divină".
În faţa a mii de credincioşi veniţi din toate părţile lumii şi cu tinerii aflaţi în prima linie, Monseniorul Amato, reprezentându-l pe Benedict al XVI-lea, a înscris numele lui Chiara în lista fericiţilor. Este pentru prima dată când o membră a Mişcării Focolarelor este ridicată la cinstea altarelor.
"Invitaţia de a regăsi entuziasmul credinţei - a spus prelatul - este adresată tuturor, înainte de toate tinerilor, dar şi adulţilor, persoanelor consacrate, preoţilor. Tuturor le este dat harul suficient pentru a deveni sfinţi. Să răspundem cu bucurie la această invitaţie de sfinţenie şi să-i mulţumim lui Benedict al XVI-lea pentru darul beatificării lui Chiara Luce a noastră", aşa cum îi plăcea s-o numească întemeietoarea focolarinilor Chiara Lubich. "Este vorba - a continuat el - de un semn concret al încrederii şi stimei pe care papa le are în tineri, în care vede chipul tânăr şi sfânt al Bisericii".
Spiritualitatea focolarină a fost trăită de noua fericită în manieră exemplară. În această privinţă, arhiepiscopul a subliniat că "haina de nuntă cu care Chiara a mers în întâmpinarea lui Isus Domnul era îmbogăţită de cele «şapte diamante" ale spiritualităţii creştine şi focolarine: Dumnezeu Iubire; a face voinţa lui Dumnezeu; Cuvântul vieţii trăit; iubirea faţă de aproapele; reciproca iubire care realizează unitatea; prezenţa lui Isus în unitate". "Dar există - a subliniat el - un al şaptelea diamant, cel mai preţios, care străluceşte mai mult decât celelalte, şi este iubirea faţă de Isus Răstignit şi abandonat". Acesta - conform lui Chiara Lubich - este "pilonul principal, care rezumă spiritualitatea focolarină şi pe care fericita l-a interpretat foarte bine. Iubirea faţă de Isus abandonat i-a infuzat acea energie spirituală, acel har capabil să suporte orice adversitate".
Monseniorul Amato a reparcurs apoi etapele bolii care o lovit-o pe tânăra Chiara şi care în scurt timp a dus-o la moarte. "Lovită la şaisprezece ani de osteosarcom - a spus el - acceptă crucea cu durere, dar cu tărie senină: «Nu mai am picioarele şi-mi plăcea aşa de mult să merg cu bicicleta, dar Domnul mi-a dat aripile». Suferea, dar sufletul cânta. Refuza morfina pentru că - spunea ea - «îmi ia luciditatea şi eu pot să-i ofer lui Isus numai durerea mea». La sfârşitul lunii decembrie din anul 1989, când boala o devora, primeşte de la Chiara Lubich «Cuvântul Vieţii»: «Cine rămâne în mine şi eu în el, acesta aduce roade multe» (In 15,5). La 26 iulie din acelaşi an, Chiara Lubich îi dă un nume nou, «Luce» [Lumină]. Nume foarte potrivit deoarece Chiara era o explozie de lumină divină, care-i uimea pe toţi, tineri şi adulţi. Spunea adesea: «Isus trebuie iubit şi este suficient». Şi încă de mică a fost foarte generoasă în a corespunde idealului iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele".
O existenţă scurtă dar trăită cu intensitate, în timpul căreia noua fericită a ştiut să mărturisească Evanghelia carităţii faţă de toţi cei pe care-i întâlnea pe drumul ei. "Zilele existenţei pământeşti ale lui Chiara - a amintit prefectul - au fost zile de caritate dăruită cu generozitate. Ea a schimbat durerea în bucurie, întunericul în lumină, dând semnificaţie şi gust sfâşierii trupului ei slab. În boală, ea sa revelat femeie puternică şi înţeleaptă: «Voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii»".
Prelatul a propus apoi câteva episoade din viaţa lui Chiara Luce care revelează caritatea ei faţă de aproapele. "La numai unsprezece ani - a amintit el - îşi propune «să-l iubesc pe cel care-mi este antipatic». Când invita pe cineva la masă îi spunea mamei să pună faţa de masă cea mai frumoasă, «pentru că astăzi Isus vine să ne viziteze». În localitate era o anumită doamnă Maria, o femeie marginalizată, care nu se bucura de nici o consideraţie şi nu mergea niciodată la biserică. Chiara, întâlnind-o adesea pe stradă, o ajuta să ducă obiectele grele şi o numea «doamna» Maria. Când Maria a aflat de moartea lui Chiara, a voit să meargă la biserică. S-a îmbrăcat cum se cuvine, a participat la Liturghie şi a dat ca ofertă cincizeci de mii de lire, mulţi bani pentru acele timpuri". Într-o zi o prietenă o întreabă pe Chiara: «Cu prietenii la bar, ţi se întâmplă să vorbeşte despre Isus, încerci să introduci ceva despre Dumnezeu?». «Nu, nu vorbesc despre Dumnezeu». «Dar cum, laşi să scape ocaziile?». Şi ea: «Nu contează atât faptul de a vorbi despre Dumnezeu. Eu trebuie să-l dau pe Dumnezeu»".
Caritatea lui Chiara era expresia unirii sale cu Cristos. "Cu faptele sale de iubire - a spus arhiepiscopul - fericita noastră a umplut şi valiza pentru sfânta sa călătorie. Iubirea faţă de Isus era trăită de ea zilnic în mii de episoade de caritate. Nu propuneri în bătaia vântului, ci fapte concrete. Lui Gianfranco Piccardo, voluntar care urma să plece pentru a săpa treizeci de fântâni de apă potabilă în Benin, îi încredinţează economiile sale, 1.300.000 de lire, cadou pentru ultima sa aniversare a zilei de naştere, spunând: «Mie nu-mi folosesc, eu am totul»".
Caritatea ei s-a manifestat şi în ultimele zile ale vieţii sale. "Această tânără, în aparenţă fragilă - a adăugat el - în realitate era o femeie puternică. Şi pe patul de moarte a făcut un ultim dar, acela al corneelor încă transplantabile, pentru că nu erau afectate de boală. Au fost scoase şi două tinere astăzi văd graţie ei". Şi medicii au rămas uimiţi de comportamentul lui Chiara în faţa bolii şi a suferinţei. "Nenatural, excepţional, incredibil: acestea sunt - a încheiat prelatul - adjectivele folosite de medicii curanţi pentru a descrie seninătatea şi tăria lui Chiara în faţa bolii mortale. Este adevărat. Atitudinea ei era nenaturală, pentru că era complet supranaturală, rod al harului divin, al credinţei infinite şi al eroismului virtuos. Ea vorbea despre rochia de mireasă pentru funeraliile sale, aşa cum ar face o tânără care se pregăteşte pentru căsătorie. Spunea ea: «Eu nu plâng, pentru că sunt fericită». Iar mamei: «Când vei vrea să mă cauţi, priveşte la cer, mă vei găsi într-o steluţă». Chiara Lubich, explicând numele «Luce» [Lumină] pe care i-l dăduse, scrie că, privind o fotografie a ei, tânăra «nu avea ochii bucuriei simple, ci ceva mai mult, aş spune lumina Duhului»".
Comemorarea ei liturgică a fost fixată la 29 octombrie.
(După L'Osservatore romano, 26 septembrie 2010)
*
Prima focolarină care este beatificată
Lumina lui Chiara
În perioada slabelor pasiuni civile şi a incertitudinilor existenţiale Biserica propune o tânără femeie - Chiara Badano, moartă la vârsta de douăzeci de ani consumată de o boală care înspăimântă - ca exemplu al posibilităţii de a ieşi din lâncezelile sufletului şi din vieţi goale de bucurie şi de speranţă.
Astăzi când credinţa creştină redevine o cale strâmtă care se alege, numai în aparenţă noua fericită este o problemă de interes pur catolic, încheiată între graniţele unui ritual religios. Pentru modul în care Chiara a trăit viaţa sa, devenită dintr-o dată prea scurtă pentru a nu trezi regrete, beatificarea ei cuprinde mesaje puternice şi întretaie întrebări comune bărbaţilor şi femeilor din orice loc şi de orice convingere. Chiara Badano nu este un exemplu de creştinism perceput ca reziduu de legende îmbietoare pentru cei simpli, cât mai degrabă exemplu de libertate a spiritului întrupată în dinamicile zilnice ale trăirii noastre în contemporaneitate, când în societăţile cele mai secularizate se pune întrebarea dacă credinţa religioasă nu este o rezolvare superfluă. Un creştinism care schimbă viaţa deoarece cuprinde mintea şi inima. Ale tinerilor înainte de toate, dar ale oricărui căutător de sens.
Beatificând o tânără Biserica se pune în ascultare serioasă a cererii de autenticitate care se ridică de la tineri spre orice tip de autoritate. Tânăra Chiara a luat înţelepciunea vieţii nu atât din teorii abstracte cât mai degrabă dintr-o decizie tipică a adolescenţei pe care, în schimb, adulţii o trăiesc cu scepticism: a juca totul şi imediat pe iubire, cu voinţa de a o face veşnică. De altfel, acesta este denominativul comun în sfinţi făcându-se abstracţie de vârstă: toţi sunt îndrăgostiţi de Isus Cristos, ales ca binele total al propriei vieţi. Din această urmare fac să apară o viaţă cu energii inimaginabile consumate pentru fericirea celorlalţi. Sfinţii obţin propria fericire consumându-se în slujirea aproapelui, săraci şi slabi în mod deosebit, consideraţi imagini vii ale lui Dumnezeu. E vorba de o fericire misterioasă şi rezistentă în faţa răului şi a suferinţelor din care este ţesută viaţa fiecăruia.
Cu sfinţenia nu se propune o viaţă de magii sau de puteri paranormale, ci o cale pe care toţi, fără deosebire, pot să meargă şi pe care toţi sunt în măsură s-o parcurgă trăind Evanghelia şi porunca cea mai mare conţinută în ea: să-l iubeşte pe Dumnezeu cu toate puterile şi să-i iubeşti pe alţii aşa cum te-a iubit Isus Cristos pe tine.
Chiara Badano este o tânără care, în timp, s-a îndrăgostit cu ardoare de Isus Cristos. Trăind şi murind în compania acestei mari iubiri, nu a avut timp pentru suferinţa ei, ci ochi şi inimă pentru alţii. În dialog constant cu acest viu, fără a predica, a devenit o dovadă concretă că Dumnezeu nu este un hazard pe care să bazăm orbeşte pariul vieţii noastre, ci un interlocutor interesant care, dacă este căutat şi interogat, poate schimba calitatea trăirii şi morţii umane.
Când Biserica recunoaşte sfinţenia unui tânăr sau a unei femei tinere, aprinde o lumânare în întunericul timpurilor, în loc să-i blesteme întunecimea. La percepţia trudei de a trăi experimentată zilnic de fiecare se adaugă un ajutor alternativ: a înţelege că viaţa nu este în întregime aici, că sensul existenţei nu este cuprins numai între naştere şi moarte şi că, dacă iubim, se poate trăi în mod responsabil mulţumiţi chiar şi în orice gen de suferinţă şi de lipsuri.
Tinerii sunt prin definiţie purtători de viaţă şi greu se conciliază cu durerea. Tinereţea se regretă, se invidiază; este un bine dorit, dar trecător. Se doreşte fierbinte recucerirea lui. Sfinţenia creştină are mult de împărţit cu această simţire umană, deoarece o experimentează şi încearcă s-o vindece cu unele garanţii diferite de ştiinţă: iubirea, capacitatea de a iubi este singurul elixir care asigură tinereţea inimii şi a spiritului chiar şi în declinul fizic cel mai respingător şi de neoprit.
Înainte de a fi un raţionament, sfinţii sunt un parcurs de viaţă trăită. Biserica se judecă după sfinţi şi nu numai după păcătoşi. De fiecare dată când ea proclamă fericită sau sfântă o persoană, în special dacă este tânără, reînnoieşte determinarea sa de a se schimba pe ea însăşi în mai bine. Pe sfinţii din secolul al XXI-lea Benedict al XVI-lea pariază reuşita unei adevărate reforme a Bisericii pornită de Conciliul al II-lea din Vatican.
Chiara Badano este prima persoană din cadrul Mişcării Focolarelor care devine fericită. O altă mare Chiara, fondatoarea acestei vaste mişcări de bărbaţi şi femei care ar vrea să transforme lumea cu iubirea, la numele tinerei sale ucenice, a voit să adauge cel de Luce (Lumină), aşa încât noua fericită este identificată de acum ca şi Chiara Luce Badano. Şi lumina interioară, se ştie, deschide mintea şi trezeşte inima.
(După L'Osservatore romano, 26 septembrie 2010)
