În perioada 2-5 iulie 2026, la Institutul Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi, terezinele din întreaga ţară au participat la exerciţiile spirituale anuale, sub îndrumarea părintelui predicator Cristinel Fodor, precum şi la depunerea sau reînnoirea voturilor şi a angajamentelor în mâinile directoarei generale Maria-Teresa Candian.
Revederea dintre noi, dar mai ales cu directoarea generală a fost pentru noi prilej de bucurie şi mare emoţie. Liturghia din seara sosirii la institut ne-a introdus apoi în spiritul de reculegere şi rugăciune al exerciţiilor spirituale, desfăşurate şi anul acesta sub îndrumarea părintelui Cristinel Fodor. Tema propusă spre meditare: "Stelele strălucesc în noapte".
Meditaţia I
Giovanni Papinni (1881-1956): o fiară devenită miel
"Oamenii timpului nostru - spune părintele predicator - cer credincioşilor de astăzi, chiar dacă nu mereu în mod conştient, nu doar să vorbească despre Cristos, ci, în oarecare măsură, să îl facă vizibil. Mărturia noastră ar fi insuportabil de săracă dacă noi, în primul rând, nu am contempla Chipul său. Trebuie să ţinem privirea fixă asupra lui, pentru ca să devenim mărturisitorii săi, pentru a deveni persoane care îl vestesc şi îl fac vizibil. Dar, înainte de a începe vestirea, trebuie să existe o întâlnire care să îţi schimbe viaţa. Numai cine l-a întâlnit pe Dumnezeu îl poate predica altora."
După ce aminteşte de întâlnirea cu Mântuitorul a lui Saul din Tars - devenit "Apostolul Neamurilor" - pe drumul Damascului, părintele Cristinel Fodor schiţează istoria fascinantă a convertirii unui alt necredincios îndârjit, şi anume a lui Giovanni Papini (1881-1956), născut la Florenţa. În prima parte a vieţii, acesta scrisese mai multe lucrări blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu, cum ar fi: Memoriile lui Dumnezeu (1911), Cristos, păcătosul (1913), Un om sfârşit (1912).
La patruzeci de ani, după un zbucium interior prelung, Papini se converteşte: "ca un fluture, s-a învârtit în jurul luminii până când a căzut în ea" (pr. C. Fodor).
În 1921, Giovanni Papini este deja un creştin fervent şi redactează Viaţa lui Cristos - o lucrare amplă, împărţită în nouăzeci şi şase de capitole, în care relatează viaţa Mântuitorului "ca pe o cântare". Povesteşte Papini: "Autorul acestei cărţi a scris, cu ani în urmă, o alta pentru a povesti istoria melancolică a unui om care a vrut, pentru o clipă, să devină Dumnezeu. Acum, la maturitatea anilor şi a conştiinţei, acelaşi autor a încercat să scrie viaţa unui Dumnezeu care s-a făcut om." Smerenia este terenul adevărului, în timp ce mândria este terenul orbirii.
Continuă părintele predicator: Într-o noapte întunecoasă, străluceşte o stea. Pentru că numai în noapte strălucesc stelele. Sunt unii care au trăit în întuneric, în noapte, dar au devenit stele şi fiecare dintre noi poate să devină o astfel de stea.
Meditaţia a II-a
Jacques Fesch (1930-1957): dramatica poveste a unui tânăr "modern"
Jacques Fesch este un tânăr care la douăzeci şi patru de ani comite o crimă teribilă, iar crima sa este concluzia dramatică a unei vieţi goale şi fără idealuri, dar inevitabil plină de egoism şi capricii. Afirmă tânărul: "Era inevitabil ca într-un an sau altul să sfârşesc, dacă între timp nu aş fi găsit un ideal."
După opt luni de la crimă, are loc convertirea în închisoare: "Harul m-a vizitat şi o bucurie mare m-a cuprins şi mai ales o pace profundă. Totul a devenit clar în câteva momente."
Din acea clipă, aproape uită de sine şi se preocupă de convertirea tatălui, a soţiei, a tuturor: "Acum am cu adevărat certitudinea că încep să trăiesc pentru prima dată. Am pace şi am dat un sens vieţii mele, pe când înainte nu eram decât un mort viu."
Jacques este condamnat la moarte prin decapitare: "Acum ştiu că totul este har şi că nu merg spre moarte, ci spre viaţă!" Prin această afirmaţie, ca şi prin încrederea totală în îndurarea nesfârşită a Domnului, dincolo de gravitatea păcatului comis prin crimă, Jacques Fesch se încadrează complet spiritualităţii Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Continuă, în acelaşi spirit: "Vreau să o ţin de mână pe Sfânta Fecioară şi nu vreau să-i mai dau drumul până când ea mă va conduce la Fiul ei. Trăiesc ceasuri minunate şi am impresia că nu am trăit niciodată altă viaţă decât cea pe care o trăiesc de o lună încoace."
În ziua execuţiei sale, Jacques nu mai moare ca un asasin, ci ca un martir plin de iubire. La 27 august 1957 afirmase: "Îngerii vor veni să se bucure cu mine, pentru că am devenit ales. Va fi cu adevărat primul lucru în care voi reuşi în viaţă."
În 1987, s-a introdus cauza de beatificare pentru Servul lui Dumnezeu Jacques Fesch.
Meditaţia a III-a
Israel Eugenio Zolli (1885-1956): o îmbrăţişare plătită scump
Israel Zolli a fost Mare Rabin al comunităţii evreieşti din Roma în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După eliberarea Romei, în urma unor experienţe mistice în care a perceput chemarea lui Isus de a-l urma - experienţe de care a avut parte atât el, cât şi soţia şi fiica sa -, Israel Zolli a cerut să fie botezat, ulterior şi familia lui. Botezul a avut loc în biserica "Santa Maria degli Angeli", la 13 februarie 1945, fiind administrat de Mons. Luigi Traglia. A ales "Eugenio" ca nume de Botez, ca omagiu şi recunoştinţă la adresa Papei Pius al XII-lea, pentru tot ce făcuse pentru evrei în timpul războiului.
Au urmat injurii, acuze şi defăimare la adresa fostului Mare Rabin; deopotrivă, Israel Eugenio Zolli s-a trezit la propriu în stradă, împreună cu familia. Pe lângă atacurile comunităţii evreieşti, vin ademenirile comunităţii protestante, care îi propune bani şi o catedră la universitate, cu condiţia de a demonstra legitimitatea protestantismului (în defavoarea catolicismului şi a primatului papal), dar Eugenio Zolli refuză, deşi această alegere îl ţintuieşte în sărăcie. Dimpotrivă, în favoarea catolicismului alege să scrie o carte, Mărturia şi drama lui Petru, neterminată, din păcate. Declară: "A protesta nu este o mărturie [creştină]. De ce au aşteptat o mie cinci sute de ani ca să protesteze? Biserica Catolică a fost recunoscută în lumea creştină ca adevărata Biserică a lui Cristos pentru cincisprezece secole consecutive. După aceşti o mie cinci sute de ani, nimeni nu poate să spună că Biserica Catolică nu este Biserica lui Cristos fără a se pune într-o serioasă perplexitate. Eu pot admite autenticitatea unei Biserici - aceea vestită la toate creaturile de înşişi străbunicii mei, cei doisprezece apostoli care, ca şi mine, au ieşit din Sinagogă."
În 1964, Zolli devine terţiar franciscan. Participă zilnic la Sf. Liturghie şi citeşte constant Biblia în ebraică şi greacă: "Eu am renunţat la ebraism: creştinismul este împlinirea ebraismului. Ebraismul este o promisiune, iar creştinismul o împlineşte."
În ianuarie 1956 se îmbolnăveşte de bronhopneumonie. Aşa cum prevestise, Eugenio Zolli moare într-o primă vineri din lună, la ora trei după-amiaza.
Sofia Cavalletti, asistenta sa loială, spunea ulterior: "Scopul principal al vieţii sale a fost acela de a-i învăţa pe alţii că de la Vechiul Testament la Noul Testament există un drum lent al spiritului către culmile cele mai elevate, iar piscul este Isus Cristos."
Meditaţia a IV-a
Serghei Kurdakov (1951-1973): un miliţian capturat de Dumnezeu
Serghei Kurdakov se naşte în Siberia şi rămâne orfan la numai patru ani şi jumătate, ajungând în orfelinat. Acolo se remarcă pentru calităţile sale fizice şi intelectuale excepţionale, dar şi de lider. În orfelinat primeşte o educaţie ateistă, însă e mişcat de comportamentul aparte al unui băiat creştin, pe care simte nevoia să-l protejeze.
Pleacă ulterior la Leningrad, la Academia Navală, unde este contactat de KGB pentru a deveni şeful unui grup special de miliţie, cu misiuni speciale de prigonire a creştinilor şi destrămare a adunărilor religioase.
În 1978, în timpul unei misiuni, îi cade victimă Nataşa Zdanova, o tânără creştină de o frumuseţe rară, care, deşi bătută crunt, îşi dovedeşte eroismul credinţei continuând să participe şi la alte adunări, unde Serghei o întâlneşte din nou, cu uimire. Această prezenţă care "are ceva ce noi nu avem" - după cum observase un coleg de echipă -, la fel ca şi alte evenimente, duc la o convertire lentă a lui Serghei, care începe să-l caute pe acest Dumnezeu misterios al creştinilor. Începe să citească fragmente din Evanghelia după Luca, pe care o găseşte scrisă de mână, într-unul din cuferele cu materiale interzise ce fuseseră confiscate de la creştini.
Într-o altă misiune de dispersare a unui grup de rugăciune, se vede în mod supranatural oprit să atace o bătrână din grup; Cineva invizibil îi bloca braţul: "Întîmplarea era dincolo de capacităţile mele. Eram confuz. Am alergat afară. Pe obrajii mei au început să curgă lacrimi..."
După această experienţă, Serghei insistă să fie scos din echipa specială de miliţie şi îşi ia diploma de radiotelegrafist la Academia Navală. Apoi intră ca sublocotenent în marina sovietică.
Într-una din misiunile sale, în noaptea de 3 spre 4 septembrie 1971, Serghei Kurdakov fuge de pe o navă-spion, primind azil politic în Canada.
"Primul meu obiectiv - povesteşte Serghei - era să-l găsesc pe Dumnezeu. Însă cum? Unde? Practic, nu ştiam nimic de Dumnezeu şi nu cunoşteam niciun slujitor de-al său pentru a-i vorbi."
Serghei începe să frecventeze biserica catolică "Sf. Ana", unde găseşte pace, dar dorea ceva mai mult: "Inima mea căuta ceva mai mult: căuta ceea ce posedau credincioşii din Biserica clandestină. Doream să am ceea ce avea Nataşa." Îşi scrie gândurile într-o carte devenită bestseller: Iartă-mă, Nataşa!
La 1 ianuarie 1973, Serghei este găsit asasinat în camera sa, după ce anterior fusese ameninţat cu moartea de agenţi KGB. De acum însă, Serghei Kurdakov îl întâlnise pe Cristos.
Meditaţia a V-a
Paul Takashi Nagai (1908-1951): credinţa este mai puternică decât bomba atomică
"Când cineva se converteşte, există întotdeauna cineva care se roagă", aşa se spune...
Takashi Nagai s-a născut în 1908, nu departe de Hiroshima. La doisprezece ani a fost trimis să studieze departe de casă, pentru a deveni medic; acolo devine ateu.
Pe când era în anul III de facultate, mama lui Takashi suferă un AVC şi moare sub ochii săi: "Ultima privire a mamei mi-a răsturnat complet ateismul. Ochii mamei mi-au confirmat că spiritul continua să trăiască după moarte." Începe să citească Gânduri, de Blaise Pascal.
În ultimii ani de studii, Takashi Nagai se cazează la o familie, Moriyama, care era creştină. Această familie începe să se roage constant pentru convertirea tânărului student, cu precădere Midori, fiica dlui Moriyama. Ulterior, Takashi o salvează pe Midori de la moarte, diagnosticând-o la timp şi purtînd-o pe braţe prin zăpadă la spital când tânăra a făcut o criză de apendicită acută.
În ianuarie 1933, Takashi este recrutat în războiul Japoniei cu China. Midori îi dăruieşte un pulover tricotat de ea şi îl însoţeşte neîncetat cu rugăciunea, efectele ei vădindu-se clar lui Takashi printr-un miracol care l-a făcut pe tânăr să exclame: "Atunci Dumnezeu există! Atunci rugăciunea nu este un joc. Atunci totul este adevărat!"
După încheierea operaţiunilor militare în China, Takashi se întoarce în familia creştină; începe să frecventeze biserica şi să se roage constant. Midori continuă să se roage pentru el.
În 1934, la 26 de ani, Takashi cere şi primeşte Sf. Botez, primind numele de Paul în amintirea martirului Paul Miki, răstignit în 1597 la Nagasaki.
Paul şi Midori se căsătoresc, fiind binecuvântaţi cu doi copii: un băiat şi o fată.
În 1937, Paul Nagai este chemat din nou pe front, ca medic: începe cel de-al Doilea Război Mondial.
În iunie 1945, Paul este diagnosticat cu leucemie - boală apărută în urma insuficientei protecţii asigurate la acel timp în radiologie.
La 6 august 1945, cade bomba de la Hiroshima. Paul Nagai îşi duce copiii în siguranţă, departe de Nagasaki, pe care îl considera o viitoare posibilă ţintă, ceea ce se şi întâmplă, la 9 august, ora 11 dimineaţa: "Am văzut iadul cu propiii noştri ochi."
Dr. Nagai era în biroul de la universitate. A fost rănit, dar a supravieţuit. Optzeci la sută dintre pacienţi şi personalul spitalului muriseră pe loc.
În următoarele două zile, dr. Takashi Nagai a lucrat neobosit pentru salvarea răniţilor. Acasă a ajuns abia după două zile, dar nu a găsit decât ruine şi... câteva oase carbonizate - tot ce mai rămăsese din iubita sa Midori. Printre ele - un fragment topit din sfântul rozariu pe care ea îl ţinea în mână pe când se ruga. Midori a murit rugându-se...
Dr. Paul Takashi şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii carităţii şi unei activităţi neobosite în favoarea păcii, mai ales prin scris. Clopotele din Nagasaki este doar una dintre multele cărţi pe care le-a aşternut pe o tablă de scris în coliba în care a trăit ultimii ani ai vieţii, luptându-se cu leucemia. Celor care se gândeau la un nou război pentru a răzbuna umilinţa suferită de Japonia, Nagai le răspundea: "În ziua aceea, în acel moment, 9 august 1945, dacă aţi fi fost martori la scenele apocaliptice la care am asistat eu, ideea absurdă de a reîncepe războiul nu v-ar mai trece prin minte."
Boala se agravează: "Cu crucifixul meu pe perete, nu am nevoie de nimic altceva. În timp ce mă rog, mă simt cel mai bogat om de pe pământ."
La 25 decembrie 1949 este declarat erou naţional şi cetăţean de onoare al oraşului Nagasaki.
La 30 aprilie 1951 moare la spital, ţinând în mâini rozariul trimis de papa şi crucifixul aşezat în mâini de fiul său.
La 14 mai are parte de funeralii solemne. În timpul lor, activitatea s-a oprit în loc şi toate clopotele oraşului au bătut pentru un minut, comemorând, în persoana lui Paul Takashi Nagai, toate victimele care au pierit în catastrofa provocată de bomba atomică.
Pentru Paul Takashi Nagai şi Midori Marina, cea care... "s-a rugat", este acum deschisă o cauză comună de beatificare.
Meditaţia a VI-a
Chiara Luce Badano (1971-1990): în ochii ei se vedea Lumina
Chiara Badano se naşte la Sassello, un sat muntos din Italia, la 29 octombrie 1971. Este şi rodul rugăciunilor tatălui, care îi ceruse lui Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei doi soţi cu un copil. "Fetiţa dovedeşte încă de la început un temperament generos, vesel şi plin de viaţă, dar şi un caracter sincer şi hotărât - descrie părintele Cristinel Fodor. Mama o educă prin parabolele Evangheliei să-l iubească pe Isus, să asculte glasul lui blând şi să împlinească multe fapte de iubire", iar Chiara urmează sfaturile mamei.
Chiara ar dori ca toţi copiii să fie fericiţi. La doar patru ani, după ce află despre sărăcia copiilor din Africa, afirmă: "De acum înainte ne vom gândi noi la ei." Această hotărâre o inspiră şi pe aceea de a deveni medic, pentru a merge să-i îngrijească.
Când primeşte prima Sf. Împărtăşanie, primeşte în dar şi cartea Evangheliilor, pe care o îndrăgeşte nespus: "Nu vreau şi nu pot să rămân analfabetă în faţa unui mesaj atât de extraordinar."
Pe măsură ce creşte, Chiara petrece timp în natură şi practică mai multe sporturi. Fire veselă şi sociabilă, Chiara se arată mereu atentă la nevoile celorlalţi: "Eu trebuie să-i iubesc pe toţi, întotdeauna şi prima, văzând în ei chipul lui Isus."
La nouă ani, descoperă Mişcarea Focolarelor, fondată de Chiara Lubich, cu care va întreţine o corespondenţă filială. Trei realităţi se dovedesc hotărâtoare în formarea ei: familia, Biserica locală - în special episcopul ei - şi Mişcarea Focolarelor, din care face parte ca tânără. "Trăieşte Evanghelia până la capăt şi rămâne simplă şi spontană; este cu adevărat o rază de lumină care încălzeşte inimile. Parcurge, fără să ştie, calea cea mică a Sfintei Tereza a Pruncului Isus", adaugă părintele predicator.
La 2 februarie 1989, Chiara este diagnosticată cu osteosarcom. Are şaptesprezece ani. Acum începe Calea Crucii pentru Chiara. "Când Chiara înţelege gravitatea cazului şi puţinele speranţe, nu spune nimic. Se întoarce acasă de la spital şi îi cere mamei să nu-i pună nicio întrebare. Nu plânge, nu se răzvrăteşte, nu disperă, ci se cufundă într-o tăcere adâncă şi absorbită timp de douăzeci şi cinci de minute interminabile în camera ei. Aceasta este «Grădina din Ghetsemani» pentru Chiara - o jumătate de oră de luptă interioară, de întuneric, de patimă, pentru ca apoi să nu mai dea niciodată înapoi: Harul a învins. S-a întors în camera mamei şi a zis: «Acum poţi vorbi, mamă.» Iar pe chip îi apare zâmbetul luminos de dintotdeauna" (pr. C. Fodor).
Boala evoluează, însă Chiara nu-şi pierde pacea, rămâne senină şi puternică, nu se teme. Refuză morfina, pentru că îi lua claritatea minţii: "Eu nu mai am nimic şi îi pot oferi lui Isus doar durerea." După o noapte de mare chin, afirmă: "Sufeream mult trupeşte, dar sufletul meu cânta."
În ultimele zile, primeşte de la Chiara Lubich numele "Luce", adică "Lumină": "pentru că în ochii tăi văd lumina idealului trăit până la capăt, lumina Duhului Sfânt".
Chiara Badano trece la cele veşnice în 7 octombrie 1990, ziua comemorării Sf. Fecioare Maria, Regina Rozariului, în timp ce-i şoptea mamei sale părinteşti: "La revedere! Fii fericită, pentru că eu sunt fericită." A a fost beatificată la 25 septembrie 2010 în sanctuarul "Divino Amore" din Roma.
"Tuturor le este dat har suficient pentru a deveni sfinţi, continuă părintele predicator. Să răspundem cu bucurie acestei chemări la sfinţenie pe care am văzut-o strălucind în atâtea stele care luminează în întunericul nopţii!"
Mulţumim părintelui Cristinel Fodor pentru aceste minunate zile de exerciţii spirituale, precum şi pentru dăruirea constantă prin care a însoţit institutul nostru pe drumul de formare în ultimii ani. Rugăm pe bunul Dumnezeu să-i răsplătească jertfa prin binecuvântarea sa îmbelşugată, cu sănătate, pace şi bucurie!
Mulţumiri adresăm şi pr. dr. Ştefan Lupu, rectorul seminarului, pr. Andrei Eugen, director administrativ, precum şi surorilor şi personalului laic pentru ospitalitatea fraternă.
Mulţumim, de asemenea, directoarei noastre Maria-Teresa Candian pentru eforturile şi jertfa sa, oferite cu generozitate pentru creşterea continuă a institutului nostru. Îi dorim multă sănătate şi îi suntem alături în continuare cu rugăciunile şi apropierea noastră sufletească, nădăjduind la o grabnică revedere!
Zile de rugăciune, de meditaţie, de har. Zile de bucurie, în care ochii noştri au fost aţintiţi spre Cer, pentru a contempla "stelele" care ne-au premers în această viaţă. Aceste "stele" ne amintesc însă şi de o altă "stea" - mica Tereza a Pruncului Isus. Copil fiind, tatăl îi arătase cerul înstelat, unde "câteva perle de aur" trasaseră pe cer litera "T", iniţiala numelui ei. Atunci Tereza a exclamat: "Numele meu e scris în Cer!" Da, numele noastre sunt scrise în Cer, fiecare în parte, iar Cerul ne îmbie să privim la sfinţii pe care ni-i oferă ca stele călăuzitoare. Urmându-i mereu, vom şti că nu putem greşi calea...
Mihaela Cotarcea (Cluj-Napoca)
