Există imagini și istorii care devin virale, care scot în evidență adevărul, frumusețea și comuniunea, care dau speranță, precum secvența filmată în Columbia, care arată o mamă sub dărâmături, protejându-și fiul nou-născut cu propriul corp după prăbușirea unei clădiri cu cinci etaje din cartierul Ciudad din Cali, în urma unui cutremur cu magnitudinea de 7,4. Imaginile, care au răsunat pe rețelele de socializare și la știrile de televiziune, arată oroarea devastării, salvatorii căutând și întrecând timpul și molozul, femeia și bebelușul scoși cu viață și acum în afara pericolului. Imaginea surprinde, în intensitatea sa dramatică, o întreagă societate, fraternă și solidară, hotărâtă să salveze, să aibă grijă de ceilalți, să aibă grijă de ei înșiși. Nu contează câte resurse sunt necesare: scopul este de a salva chiar și o singură viață.
La aproximativ 4.300 de kilometri distanță, în Massachusetts, scena este complet diferită: este cea a semnării unui document. Și viața unui copil, în acest caz în pântecele mamei, nu se mai vede; altceva prevalează. Aici a fost semnată „Legea privind prioritizarea accesului pacienților la îngrijire”, o lege care elimină limita de douăzeci și patru săptămâni pentru întreruperea voluntară de sarcină și acordă o mai mare discreție judecății profesionale a medicului. Cuvântul „îngrijire” este prezent în această lege, dar aici este sinonim cu moartea. Există acum zece state în SUA care nu au limite generale privind avortul. În acest caz, nu viața a triumfat. În întreaga lume, acestea răspândesc pas cu pas, în tăcerea corectitudinii politice sau în vuietul opoziției ideologice ciocnitoare, vânturi ale morții împotriva omenirii. Chiar anul acesta, de exemplu, Luxemburgul a inclus libertatea de a face avort în Constituția sa – a doua țară după Franța care are o referire explicită la aceasta în Carta sa – iar Regatul Unit l-a decriminalizat dacă este efectuat în afara cadrului legal.
În aproape fiecare țară din lume unde au fost adoptate legi care permit uciderea unui copil în pântecele unei femei, există prevederi care vizează prevenirea acestei crime: prin asistență, îngrijire, proximitate și sprijin, dar aceste legi rămân practic neimplementate în aproape toate cazurile. Pentru că sunt prea costisitoare. Vorbesc despre alegerea femeilor, despre îngrijire, dar nu oferă niciodată o alegere reală, deoarece propun calea aparent cea mai ușoară, care în realitate este cu totul altceva. Propun intervenția imediată, eliminarea problemei, închizând ochii, negând toate dovezile științifice care arată cum din momentul concepției începe un proces de neoprit care modelează persoana. Propun uciderea fără să spună vreodată acest lucru. A-i permite unei femei o alegere reală ar însemna implementarea de programe și sprijin psihologic, financiar și spiritual, dar acest lucru vine cu un cost infinit mai mare în termeni financiari și de resurse, așa că este mai bine să păstrăm tăcerea.
Un stat pare vizionar și cu o anvergură largă atunci când are grijă de cetățenii săi, garantează pacea, egalitatea, dreptul la libertatea de exprimare și protejează viața; atunci când cetățenii construiesc o societate capabilă să-i recunoască pe ceilalți, să-i ajute, să-i susțină, să-i însoțească, să-i iubească, să construiască rădăcinile viitorului în prezent. Avortul devine atunci o confirmare sau o denaturare a ceea ce este bine și ceea ce este rău, a ceea ce este pro-viață și ceea ce este anti-viață. Denaturarea constă în dorința de a ascunde suferința, dificultatea și durerea, în loc să-i îmbrățișeze pe cei care se află în situații extreme și nu găsesc nicio ieșire. Aici măsurăm umanitatea care nu ucide, ci iubește și are grijă, care este dispusă să se miște printre dărâmături pentru a salva o viață și să se bucure pe deplin când se întâmplă acest lucru.
Massimiliano Menichetti
(După Vatican News, 13 august 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
