Reflecţii pentru Anul Sfintei Preoţii
de Timothy Verdon
Arta sacră foloseşte preotului fie în viaţa sa de om şi creştin, fie în slujirea sa preoţească. De fapt, Benedict al XVI-lea a făcut aluzie şi la unul şi la celălalt context de folosire, în exortaţia apostolică postsinodală Sacramentum caritatis din anul 2007, indicând frumuseţea artistică precum una din "modalităţile cu care adevărul iubirii lui Dumnezeu în Cristos ajunge la noi" (nr. 35) şi subliniind "legătura profundă între frumuseţe şi liturgie". În vederea acestei legături, spune papa, "este indispensabil ca în formarea seminariştilor şi a preoţilor să fie inclusă, ca disciplină importantă, istoria artei cu referinţă specială la edificiile de cult în lumina normelor liturgice" (nr. 41).
Aceste cuvinte fac parte din tradiţia catolică milenară, care întotdeauna a promovat, a explicat şi la nevoie a apărat funcţia artei în creşterea spirituală a credincioşilor şi în misiunea pastorală a Bisericii. Deja la sfârşitul erei patristice, sfântul Grigore cel Mare rezuma experienţa primelor secole creştine în termeni pe care tradiţia le-a sintetizat cu expresia Biblia pauperum ("Biblia săracilor"). Scriind unui episcop iconoclast, a subliniat finalitatea propriu-zis spirituală a imaginilor sacre. "Una este a adora o pictură, alta e a învăţa dintr-o scenă reprezentată într-o pictură ce anume trebuie adorat", spunea el, adăugând că "fraternitatea preoţilor este ţinută să-i avertizeze pe credincioşi pentru ca aceştia să simtă mâhnire arzătoare în faţa dramei scenei reprezentate şi astfel să se prosterneze cu umilinţă în adoraţie în faţa singurei atotputernice Preasfinte Treimi" (Epistola Sereno episcopo massiliensi, 2,10).
În acelaşi spirit, în timpul nostru, papa Paul al VI-lea a sugerat afinitatea strânsă dintre munca preotului şi cea a artistului: "Noi îl onorăm mult pe artist" - spunea la o audienţă din 7 mai 1964 - "pentru că el împlineşte o slujire parasacerdotală alături de a noastră. Slujirea noastră este aceea a tainelor lui Dumnezeu, slujirea lui este aceea a colaborării umane care face aceste taine prezente şi accesibile". Şi în documentul în mod absolut cel mai important în acest domeniu, Scrisoarea către artişti a lui Ioan Paul al II-lea din anul 1999, aceeaşi temă este reconfirmată cu afirmaţia că "pentru a transmite mesajul încredinţat ei de Cristos, Biserica are nevoie de artă. De fapt, ea trebuie să facă perceptibilă şi, mai mult, pe cât posibil, fascinantă lumea spiritului, a invizibilului, a lui Dumnezeu" (nr. 12).
Aceste texte ale magisteriului sunt hinterlandul evaluării cardinalului de atunci, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Joseph Ratzinger, în introducerea la Compendiul Catehismului Bisericii Catolice pentru care el însuşi a ales un mănunchi de imagini din diferite epoci şi culturi. Viitorul papă nota că "artiştii din orice timp au oferit contemplaţiei şi uimirii credincioşilor faptele importante din misterul mântuirii, prezentându-le în splendoarea culorii şi în perfecţiunea frumuseţii", şi conclude în cheie pastorală, definind rolul artei în trecut "un indiciu... al modului în care astăzi mai mult ca oricând, în civilizaţia imaginii, imaginea sacră poate să exprime mult mai mult decât cuvântul însuşi, din moment ce este deosebit de eficace dinamismul său de comunicare şi de transmitere a mesajului evanghelic".
Preotul, a cărui spiritualitate personală şi profesională este legată de semnele sacramentale pe care el le gestionează, percepe cu uşurinţă legătura din arta vizuală şi credinţa creştină. Ştie că, în Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut vizibil devenind el însuşi "imagine a lui Dumnezeu cel nevăzut" (Col 1,15), şi de aceea înţelege că rolul imaginilor umane în viaţa creştinilor este într-un fel analog cu acela al Cuvântului întrupat în istorie. "Într-o vreme, nu se putea face nici o imagine a unui Dumnezeu incorporal şi fără trăsături fizice", amintea sfântul Ioan Damaschinul, evocând interdicţia veterotestamentară a oricărei reprezentări a divinităţii. "Dar acum - continua el - Dumnezeu a fost văzut în trup şi s-a amestecat cu viaţa oamenilor, aşa încât este permis să se facă o imagine a ceea ce a fost văzut din Dumnezeu" (Discurs despre imagini, 1, 16). Citând această operă din secolul al VIII-lea, în anul 1987, Ioan Paul al II-lea a scris: "Arta Bisericii trebuie să aibă ca ţintă să vorbească limbajul Întrupării şi să exprime cu elementele materiei pe cel care a binevoit să locuiască în materie şi să realizeze mântuirea noastră prin intermediul materiei" (Duodecimum saeculum, nr. 11).
Chiar dacă mai folosim termenul "Biblia săracilor", nu este deci numai o chestiune de imagini didactice care, în circumstanţe speciale, înlocuiesc textul scris. Mai degrabă, în concepţia catolică, imaginea poate atinge intima realitate morală şi spirituală a persoanei. "Tradiţia noastră cea mai autentică, pe care o împărtăşim pe deplin cu fraţii ortodocşi - spunea tot Ioan Paul al II-lea - ne învaţă că limbajul frumuseţii, pus în slujba credinţei, este capabil să ajungă la inima oamenilor, să-i facă să cunoască dinăuntru pe Cel pe care noi îndrăznim să-l reprezentăm în imagini, pe Isus Cristos" (Ibid., nr. 11).
Într-un document paralele, tot în anul 1987, patriarhul Dimitrios de Constantinopol afirma că, în tradiţia ortodoxă, "imaginea (...) devine forma cea mai puternică pe care o iau dogmele şi predicarea" (Encyclique sur la signification théologique de l'icone).
De fapt, şi într-o tradiţie şi în cealaltă - în Biserica din Orient ca şi în cea din Occident - folosirea imaginilor sacre în contextul liturgiei a folosit de-a lungul secolelor la manifestarea raportului deosebit care, graţie întrupării lui Cristos, subzistă între "semn" şi "realitate" în cadrul economiei sacramentale.
Acest raport, cu adevărat, transpare în toate operele pe care omul le asociază la cultul divin: de la vasele sacre şi ţesături la cele mai monumentale construcţii arhitectonice, pentru că folosirea "lucrurilor" în liturgia Bisericii revelează mereu şi actualizează vocaţia lumii infraumane, chemată împreună cu om şi prin intermediul omului să dea glorie lui Dumnezeu.
Însă mai mult decât despre "lucruri", arta vorbeşte bărbaţilor şi femeilor care îl creează, pentru că - aşa cum afirmă episcopii toscani într-o notă pastorală din anul 1997 - în modul în care "transfigurează" materia, "artiştii revelează prin analogie structura creativităţii personale, adică modul în care fiecare bărbat şi femeie "proiectează", "modelează" şi "colorează" propria viaţă pentru a-l sluji mai bine pe Dumnezeu şi pe aproapele" (Viaţa a devenit vizibilă. Comunicarea credinţei prin artă, nr. 12). Ioan Paul al II-lea va plasa această observaţie pe orizontul etic al fiecărui artist, afirmând că "cel care simte în sine acest soi de scânteie divină care este vocaţia artistică... simte în acelaşi timp obligaţia de a nu risipi acest talant, ci de a-l dezvolta, pentru a-l pune în slujba aproapelui şi a întregii omeniri" (Scrisoare către artişti, nr. 3). Cu tonuri argintii şi nuanţe luminoase recreează experienţa artistului, în care "aspiraţia de a da un sens propriei vieţi este însoţită de percepţia frumuseţii şi a unităţii misterioase a lucrurilor". Admite frustrarea simţită de artişti în faţa "diferenţei incalculabile care există între lucrarea mâinilor lor, oricât de reuşită ar fi ea, şi perfecţiunea fulminantă a frumuseţii percepută în fervoarea momentului creator", opera realmente pictată sau sculptată nefiind decât o licărire a strălucirii ei. Dar împărtăşeşte şi răpirea credinciosului în faţa unei capodopere de artă, explicând că "el ştie că a fost pentru o clipă în faţa acelui abis de lumină care-şi are în Dumnezeu izvorul său originar" (nr. 6).
Iată pentru ce deja Paul al VI-lea, vorbind poeţilor şi oamenilor de litere, pictorilor, sculptorilor, arhitecţilor, muzicienilor, oamenilor din teatru şi din cinema la încheierea Conciliului Vatican II, a spus: "De mult timp Biserica a făcut alianţă cu voi. Voi aţi edificat şi aţi decorat templele sale, aţi celebrat dogmele sale, aţi îmbogăţit liturgia sa. Voi aţi ajutat-o să traducă mesajul său divin în limbajul formelor şi figurilor, să faceţi sensibilă lumea invizibilă. Astăzi ca şi ieri, Biserica are nevoie de voi şi se adresează vouă. Ea vă spune cu glasul nostru: nu lăsaţi să se întrerupă o alianţă rodnică între toate! Nu refuzaţi să puneţi talentul vostru în slujba adevărului divin! Nu închideţi spiritual vostru în faţa suflului Duhului divin! Lumea aceasta în care trăim are nevoie de frumuseţe pentru a nu cădea în disperare. Frumuseţea, ca şi adevărul, pune bucurie în inima oamenilor şi este un rod preţios care rezistă în faţa uzurii timpului, care uneşte generaţiile şi le face să comunice în admiraţie..." (Mesaje ale Conciliului adresate umanităţii, 8 decembrie 1965).
Rezultă că preotul trebuie să-i caute pe artişti, să-i cunoască şi să înveţe de la ei. în felul lor ei sunt mereu bărbaţi şi femei "de credinţă" - chiar şi atunci când se proclamă ne-credincioşi - pentru că ei "fac" lucruri. Credinţa, creativă, generează opere, şi "dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi" (Iac 2,17) ca o idee genială pe care artistul n-o traduce într-o pictură sau într-o statuie. Apoi credinţa este un teren familiar artiştilor, care în fiecare zi trebuie să înfrunte truda de a traduce intuiţii şi idei, impresii şi observaţii, concretizându-le în "opere". Ştiu bine că unicul mod de a se perfecţiona este de a lucra, de a se arunca, riscând falimentul, risipa de timp, de materiale, de energie; riscând chiar ridicolul. Mai bine decât alţii, ei înţeleg cum în Abraham "credinţa coopera cu faptele" şi "prin fapte a devenit perfectă" (Iac 2,21-22).
Însă artiştii înţeleg dinamica credinţei la un nivel şi mai esenţial, identificându-se chiar cu riscul şi patosul lui Dumnezeu artizanul. Experimentează cum speranţa intimă şi necesitatea şi suferinţa, dorinţa de a exterioriza o idee care scapă, un concept "unic, multiplu, subtil, mobil, pătrunzător" (Înţ 7,22) care eventual pare să recapituleze tot ceea ce artistul ştie că are înăuntru, şi că el vrea, ba chiar "trebuie" să împărtăşească cu alţii, pentru a-i face să vadă cu ochii lor şi să contemple şi să atingă cu mâinile lor un lucru care, în el "era încă de la început" (1In 1,1). Nu există artist care să nu se identifice cu Creatorul care a riscat totul numai să facă propria "viaţă... vizibilă" oamenilor (1In 1,1-2).
De la artişti preotul poate să înveţe că în sine credinţa este artă. Desigur, în primul rând este dar, dar este un dar care, ca orice talent uman, cel care-l primeşte trebuie să-l dezvolte. Nu vorbesc aici despre credinţa înţeleasă ca sistem, compendiu minunat de credinţe şi tradiţii, ci despre de credinţă, despre "saltul" de credinţă, despre "riscul" prin care se trece de la o existenţă "artizanală", formată din cauze şi efecte, la viaţa experimentată ca "artă", trăită ca o operă "inspirată", deschisă spre gratuitate, informată de har. Cauzele şi efectele pot - din păcate - să ceară răzbunări şi războaie, întemniţându-l pe om; harul, care este adevăr dăruit în mod gratuit, iartă şi face liberi.
Aceste lucruri preotul trebuie să le ştie atunci când se roagă, atunci când celebrează Liturghia, atunci când îi reconciliază pe păcătoşi cu Dumnezeu. Şi le poate învăţa, dacă vrea Dumnezeu, şi din artă şi de la artişti.
(După L'Osservatore romano, 30 octombrie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
