|
| © Vatican Media |
A vedea din nou
de Linda Pocher
Închide ochii o clipă: dacă îţi spun "convertirea Sfântului Paul", ce imagine îţi vine în minte? Probabil un cal frumos, masiv, în centrul scenei, iar la pământ, jos, cavalerul depus. De fapt, aceasta este iconografia episodului, relatat în Faptele Apostolilor, cu care ne-a obişnuit marea tradiţie picturală occidentală. Totuşi, momentul cheie al episodului - în care de altfel nu se vorbeşte despre niciun cal -, după părerea mea, este un altul. De fapt, apariţia Celui Înviat îl face pe Saul orb şi îl constrânge la pat timp de trei zile. Trei zile în întuneric, fără a lua mâncare, care se încheie cu Botezul. Cum să nu ne gândim că viitorul Apostol al Neamurilor nu experimentează în trupul său un soi de "moarte" propedeutică la experienţa învierii prin Botez?
De aceea, convertirea nu are loc în întregime într-un fulger nici pentru Sfântul Paul: este un proces care începe cu surpriza lui Cristos pe calea Damascului şi se încheie atunci când Paul îşi recapătă vederea, graţie impunerii mâinilor lui Anania. Autorul Faptelor Apostolilor vorbeşte despre "solzi" care îi cad de pe ochi. Vederea, capacitatea de a vedea bine şi, mai ales, de a vedea acţiunea lui Dumnezeu în momentul prezent, care face noi toate lucrurile, în Scriptură este sinonim al credinţei. Pentru aceasta, în evanghelii, relatarea vindecărilor orbilor ocupă mereu poziţii strategice. De fapt, nu este vorba de un miracol oarecare, ci de miracolul prin excelenţă care introduce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a proiectului său de iubire pentru creaturile sale.
De aceea, tradiţia Bisericii a vorbit mereu cu plăcere despre "ochii credinţei" care pot să fie închişi sau bolnavi şi în cei care cu ochii trupului văd foarte bine. Subiectul era deosebit de îndrăgit de Arcabas, pictor de artă sacră contemporană, care adesea picta personajele cu două perechi de ochi: cei ai trupului la locul lor şi, un pic mai în spate, ochii credinţei care se deschid ca să-l recunoască pe Domnul. "L-am văzut pe Domnul": această frază esenţială, compusă numai din cinci cuvinte, este probabil mărturisirea de credinţă pascală cea mai veche despre care dau mărturie scrierile din Noul Testament. Este strigătul de victorie al Magdalenei care se întoarce din grădina Mormântului. Şi Paul, deşi nu aparţinea cercului discipolilor care l-au însoţit pe Isus în activitatea sa pre-pascală, l-a văzut pe Domnul. Probabil că numai cu ochii credinţei, dat fiind că, relatează Faptele Apostolilor, cei care mergeau cu el spre Damasc n-au văzut nimic.
Dar dacă Paul l-a văzut cu adevărat, după Paştele său, cu ochii credinţei, înseamnă că putem să-l vedem şi noi care, ca şi el, nu am mers cu Isus pe drumurile prăfuite din Palestina. Paul este primul, nu unicul, dintre cei chemaţi după Înviere. Paul lărgeşte cercul credincioşilor, mai întâi în persoana sa decât în activitatea sa. Paul demonstrează credincioşilor din orice generaţie că poate să fie fericit cu adevărat şi cel care nu l-a văzut pe Cel Înviat în cenacol, cu ochii trupului, pentru că, dacă el crede, va putea să-l vadă în toată strălucirea sa cu ochii credinţei. Nu degeaba, în timpul ritului Botezului este aprinsă o lumânare de la lumânarea pascală pentru ca ochii catecumenului să fie iluminaţi de credinţă şi viaţa sa, prin urmare, să poată străluci de aceeaşi lumină.
În ziua în care îl celebrăm pe Paul care ne vede din nou, să cerem darul lumii pentru a vedea noi în Cristos toate lucrurile.
(După L'Osservatore Romano, 25 ianuarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
