A treia predică a părintelui Cantalamessa pentru Postul Mare 2009

A treia predică a părintelui Cantalamessa pentru Postul Mare 2009

"A ne lăsa călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu"

Publicăm în continuare a treia predică de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFMCap, predicator al Casei Pontificale, ţinută vineri, 27 martie 2009, în Capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apostolic Vatican.

Tema meditaţiilor de Postul Mare este "Legea Duhului care dă viaţă în Cristos Isus" (Rom 8,2), meditaţii despre capitolul 8 din Scrisoarea către Romani.

Primele două predici au fost rostite la 13 şi 20 martie 2009.

* * *

"Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom 8,14)

1. O eră a Duhului Sfânt?

"Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieţii în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii... Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui. Dar dacă Cristos este în voi, deşi trupul este supus morţii din cauza păcatului, Duhul este viaţă datorită dreptăţii. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi".

Sunt patru versete din capitolul al optulea din Scrisoarea către Romani despre Duhul Sfânt şi în ele răsună de şase ori numele lui Cristos. Aceeaşi frecvenţă se menţine în restul capitolului, dacă luăm în considerare şi atunci când se referă la el cu pronume sau cu termenul Fiu. Acest fapt este de importanţă fundamentală: ne spune că pentru Paul lucrarea Duhului Sfânt nu o înlocuieşte pe cea a lui Cristos, ci o continuă, o împlineşte şi o actualizează.

Faptul că preşedintele nou ales al Statelor Unite, în timpul campaniei sale electorale, s-a referit de trei ori la Gioacchino da Fiore, a reaprins interesul faţă de învăţătura acestui călugăr din Evul Mediu. Puţin din cei care discută despre el, în special pe internet, ştiu, sau se preocupă să ştie, ce a spus cu exactitate acest autor. Fiecare idee de reînnoire eclezială sau mondială este pusă în mod dezinvolt sub numele său, chiar şi ideea unor noi Rusalii pentru Biserică, invocată de Ioan al XXIII-lea.

Un lucru este sigur. Că trebuie atribuită sau nu lui Gioacchino da Fiore, ideea despre o a treia eră a Duhului care ar urma după cea a Tatălui în Vechiul Testament şi a lui Cristos în Noul Testament este falsă şi eretică pentru că deformează însăşi inima dogmei trinitare. Foarte diferită de ea este afirmaţia sfântului Grigore Nazianzenul. El distinge trei faze în revelaţia Sfintei Treimi: în Vechiul Testament s-a revelat pe deplin Tatăl şi a fost promis şi vestit Fiul; în Noul Testament s-a revelat pe deplin Fiul şi a fost vestit şi promis Duhul Sfânt; în timpul Bisericii îl cunoaştem în sfârşit pe deplin pe Duhul Sfânt şi ne bucurăm de prezenţa sa¹.

Numai pentru că am citat într-o carte a mea acest text din sfântul Grigore am ajuns şi eu pe lista adepţilor lui Gioacchino da Fiore, însă sfântul Grigore vorbeşte despre ordinea manifestării Duhului, nu despre existenţa sa sau despre acţiunea sa, şi în acest sens afirmaţia sa exprimă un adevăr incontestabil, acceptat în mod paşnic de toată tradiţia.

Teza aşa-zisă gioachimită este exclusă din rădăcină de către Paul şi de întregul Nou Testament. Pentru ei Duhul Sfânt nu este altul decât Duhul lui Cristos: în mod obiectiv pentru că este rodul Paştelui său, în mod subiectiv pentru că el e cel care-l revarsă asupra Bisericii, aşa cum va spune Petru mulţimii chiar în ziua de Rusalii: "Înălţat fiind acum la dreapta lui Dumnezeu şi primind promisiunea Duhului Sfânt, l-a revărsat pe acesta, aşa cum vedeţi şi auziţi voi" (Fap 2,33). Timpul Duhului este de aceea co-extensiv timpului lui Cristos.

Duhul Sfânt este Duhul care purcede în primul rând de la Tatăl, care a coborât şi s-a "odihnit" în plenitudine deasupra lui Isus, istoricizându-se şi obişnuindu-se în el, spune sfântul Irineu, ca să trăiască printre oameni, şi care la Paşti-Rusalii este revărsat de el asupra omenirii. Dovada pentru toate acestea este tocmai strigătul "Abba" pe care Duhul îl repetă în credincios (Gal 4,6) sau îl învaţă pe credincios să-l repete (Rom 8,15). Cum poate Duhul să-i strige Abba lui Dumnezeu? El nu este născut din Tatăl, nu este Fiul său... Poate să facă asta, notează Augustin, pentru că este Duhul Fiului şi prelungeşte strigătul lui Isus.

2. Duhul ca şi călăuzitor în Scriptură

După această premisă, vin la versetul din capitolul al optulea din Scrisoarea către Romani asupra căruia aş vrea să mă opresc astăzi. "Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom 8,14).

Tema despre Duhul Sfânt - călăuzitor nu este nouă în Scriptură. În Isaia întregul drum al poporului în deşert este atribuit călăuzirii Duhului. "Duhul Domnului îi călăuzea la odihnă" (Is 63,14). Însuşi Isus a fost "condus (ductus) de Duhul în deşert" (Mt 4,1). Faptele Apostolilor ne arată o Biserică ce este, pas cu pas, "condusă de Duhul". Însuşi planul sfântului Luca de a face ca Faptele Apostolilor să urmeze după Evanghelie are scopul de a arăta că acelaşi Duh care l-a călăuzit pe Isus în viaţa sa pământească, acum călăuzeşte Biserica, precum Duh "al lui Cristos". Petru merge spre Corneliu şi spre păgâni? Duhul îi porunceşte asta (cf. Fap 10,19; 11,12); la Ierusalim, apostolii iau decizii importante? Duhul le-a sugerat (15,28).

Călăuzirea Duhului se exercită nu numai în deciziile mari, ci şi în lucrurile mici. Paul şi Timotei vor să predice evanghelia în provincia Asia, însă "au fost opriţi de Duhul Sfânt"; au încercat să meargă în Bitinia, însă "Duhul lui Dumnezeu nu i-a lăsat" (Fap 16,6 şi urm.). Se înţelege după aceea motivul acestei călăuziri aşa de obligatorii: Duhul Sfânt împingea în felul acesta Biserica primară să iasă din Asia şi să se îndrepte spre un nou continent, Europa (cf. Fap 16,9).

Pentru Ioan, călăuzirea Mângâietorului se exercită mai ales în domeniul cunoaşterii. El e cel care "îi va călăuzi" pe discipoli în tot adevărul (In 16,13); ungerea sa "învaţă despre toate", până acolo încât cel care o posedă nu mai are nevoie de alţi învăţători (cf. 1In 2,27). Paul introduce o noutate importantă. Pentru el, Duhul Sfânt nu este numai "învăţătorul interior"; este un principiu de viaţă nouă ("cei care sunt călăuziţi de el devin fiii lui Dumnezeu"!); nu se limitează ceea ce trebuie făcut, ci dă şi capacitatea de a face ceea ce porunceşte.

Astfel, călăuzirea Duhului se diferenţiază în mod esenţial de Legea care permite să se vadă binele care trebuie făcut, dar lasă persoana să se confrunte cu răul pe care nu-l vrea (cf. Rom 7,15 şi urm.). "Căci dacă sunteţi conduşi de Duh, nu mai sunteţi sub Lege", spusese înainte apostolul, în Scrisoarea către Galateni (Gal 5,18).

Această viziune paulină despre călăuzirea Duhului, mai profundă şi ontologică (deoarece atinge însăşi fiinţa credinciosului), nu o exclude pe aceea mai obişnuită de învăţător interior, de călăuzitor la cunoaşterea adevărului şi a voinţei lui Dumnezeu, şi cu această ocazie tocmai despre aceasta aş vrea să vorbesc.

E vorba de o temă care a avut o amplă dezvoltare în tradiţia Bisericii. Dacă Isus Cristos este "calea" (odos) care conduce la Tatăl (In 14,6), Duhul Sfânt, spuneau părinţii, este "călăuzitorul de-a lungul căii" (odegos)². "Acesta este Duhul, scrie sfântul Ambrozie, conducătorul şi călăuzitorul nostru (ductor et princeps), care conduce mintea, confirmă afecţiunea, ne atrage unde vrea şi îndreaptă paşii noştri spre înălţime"³. Imnul Veni creator cuprinde această tradiţie în versetele: "Ductore sic te praevio vitemus omne noxium": cu tine care ne eşti călăuzitor vom evita orice rău. Conciliul al II-lea din Vatican se inserează în această linie atunci când, tratând despre Biserică, vorbeşte despre ea însăşi ca "despre poporul lui Dumnezeu care crede că este călăuzit de Duhul Domnului"⁴.

3. Duhul călăuzeşte prin intermediul conştiinţei

Unde are loc această călăuzire a Mângâietorului? Primul loc, sau organ, este conştiinţa. Există o relaţie foarte strânsă între conştiinţă şi Duhul Sfânt. Ce este vestitul "glas al conştiinţei" dacă nu un fel de "releu", prin care Duhul Sfânt vorbeşte oricărui om? "Martor îmi este conştiinţa în Duhul Sfânt", exclamă sfântul Paul, vorbind despre iubirea sa faţă de conaţionalii evrei (cf. Rom 9,1).

Prin intermediul acestui "organ", călăuzirea Duhului Sfânt se extinde şi în afara Bisericii, la toţi oamenii. Păgânii "arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor..." (Rom 2,14 şi urm.). Tocmai pentru că Duhul Sfânt vorbeşte în orice fiinţă raţională prin intermediul conştiinţei, spunea sfântul Maxim Mărturisitorul, "vedem mulţi oameni, chiar printre barbari şi nomazi, îndreptându-se spre o viaţă frumoasă şi bună şi dispreţuind legile sălbatice care încă de la începuturi au dominat printre ei"⁵.

Conştiinţa este şi ea un fel de lege interioară, nescrisă, diferită şi inferioară faţă de aceea care există în credincios prin har, dar nu în dezacord cu ea, din moment ce provine de la acelaşi Duh. Cine nu posedă această lege "inferioară", dar ascultă de ea, este mai aproape de Duh decât acela care o posedă pe cea superioară care vine din Botez dar nu trăieşte în acord cu ea.

În credincioşi această călăuzire interioară a conştiinţei este potenţată şi ridicată de ungerea care "învaţă despre toate, iar ea este adevărată, şi nu falsă" (1In 2,27), adică ea călăuzeşte în mod infailibil, dacă este ascultată. Tocmai comentând acest text, sfântul Ambrozie a formulat învăţătura despre Duhul Sfânt ca "învăţător interior". Ce înseamnă, se întreabă el, "nu aveţi nevoie ca să vă înveţe cineva"? Oare fiecare creştin ştie deja totul de unul singur şi nu are nevoie să citească, să se instruiască, să asculte pe cineva? Dar dacă ar fi aşa, cu ce scop ar fi scris apostolul această scrisoare a sa? Adevărul este că există necesitate de a asculta învăţători externi şi predicatori externi, dar că va înţelege şi va profita de ceea ce ei spun numai acela căruia în interior îi vorbeşte Duhul Sfânt. Asta explică pentru ce mulţi ascultă aceeaşi predică şi aceeaşi învăţătură, dar nu toţi înţeleg în acelaşi mod⁶.

Ce siguranţă mângâietoare dau toate acestea! Cuvântul care într-o zi a răsunat în evanghelie: "Învăţătorul este aici şi te cheamă" (In 11,28), este adevărat pentru orice creştin. Acelaşi învăţător de atunci, Cristos, care vorbeşte acum prin Duhul său, este înlăuntrul nostru şi ne cheamă. Avea dreptate sfântul Ciril din Ierusalim să-l definească pe Duhul Sfânt "marele didactician, adică învăţător, al Bisericii"⁷.

În acest loc intim şi personal al conştiinţei, Duhul Sfânt ne instruieşte cu "inspiraţiile bune", sau "iluminările interioare" pe care le-au experimentat cu toţii în viaţă. Sunt stimulente de a urma binele şi de a fugi de rău, atracţii şi tendinţe ale inimii care nu se explică în mod natural, pentru că adesea merg în direcţie opusă celei pe care ar vrea-o natura.

Tocmai bazându-se pe această componentă etică a persoanei, unii oameni de ştiinţă şi biologi eminenţi de astăzi au ajuns să depăşească teoria care vede fiinţa umană ca rezultat întâmplător al selecţiei speciilor. Dacă legea care conduce evoluţia este numai lupta pentru supravieţuire a celui mai puternic, cum se explică anumite acte de pur altruism şi chiar de jertfire de sine pentru cauza adevărului şi a dreptăţii?⁸.

4. Duhul călăuzeşte prin intermediul magisteriului Bisericii

Până aici, primul loc în care este exercitată călăuzirea Duhului Sfânt, cel al conştiinţei. Există un al doilea loc care este Biserica. Mărturia internă a Duhului Sfânt trebuie să se conjuge cu aceea externă, vizibilă şi obiectivă, care este magisteriul apostolic. În Apocalips, la sfârşitul fiecăreia din cele şapte scrisori, ascultăm avertismentul: "Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor" (Ap 2,7 şi urm.).

Duhul vorbeşte şi Bisericilor şi comunităţilor, nu numai indivizilor. Sfântul Petru în Faptele Apostolilor uneşte cele două mărturii - interioară şi exterioară, personală şi publică - ale Duhului Sfânt. Tocmai a terminat de vorbit mulţimilor despre Cristos ucis şi înviat, şi mulţimile s-au simţit "pătrunse la inimă" (cf. Fap 2,37); a făcut acelaşi discurs în faţa conducătorilor sinedriului, iar aceia s-au înfuriat (cf. Fap 4,8 şi urm.). Acelaşi discurs, acelaşi predicator, dar efect cu totul diferit. Cum aşa? Explicaţia este în aceste cuvinte pe care apostolul le rosteşte în circumstanţa aceea: "Martori ai acestor lucruri suntem noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de el" (Fap 5,32).

Două mărturii trebuie să se unească pentru ca să poată apare credinţa: cea a apostolilor care proclamă cuvântul şi cea a Duhului care permite primirea cuvântului. Aceeaşi idee este exprimată în Evanghelia după Ioan, când, vorbind despre Mângâietorul, Isus spune: "El va da mărturie despre mine. Şi voi veţi da mărturie" (In 15,26).

Este la fel de fatal a pretinde să ne lipsim de una sau de cealaltă dintre cele două călăuziri ale Duhului. Atunci când se neglijează mărturia interioară, se cade cu uşurinţă în juridism şi în autoritarism; când se neglijează cea exterioară, apostolică, se cade în subiectivism şi în fanatism. În antichitate, gnosticii refuzau mărturia apostolică oficială. Împotriva lor, sfântul Irineu scria cunoscutele cuvinte:

"Bisericii i-a fost încredinţat Darul lui Dumnezeu, precum creaturii plăsmuite i-a fost încredinţat suflarea... De el nu sunt părtaşi cei care nu aleargă la Biserică... Despărţiţi de adevăr, ei se agită în orice eroare lăsându-se purtaţi de ea încoace şi încolo; în funcţie de momente, cred mereu în mod diferit despre aceleaşi argumente, fără să aibă vreodată o gândire stabilă"⁹.

Atunci când totul se reduce numai la ascultarea personală, privată, a Duhului, se deschide drumul pentru un proces de neoprit de împărţiri şi subîmpărţiri, pentru că fiecare crede că are dreptate şi însăşi împărţirea şi înmulţirea denumirilor şi a sectelor, adesea în contrast între ele cu privire la puncte esenţiale, demonstrează că nu poate să vorbească în toţi acelaşi Duh al adevărului, pentru că altminteri el ar fi în contradicţie cu el însuşi.

Se ştie, acesta este pericolul la care este expusă mai mult lumea protestantă, ridicând "mărturia internă" a Duhului Sfânt la rangul de unic criteriu de adevăr, împotriva oricărei mărturii externe, ecleziale, care nu este cea numai din cuvântul scris¹⁰. Unele grupuri extreme vor merge aşa de departe încât vor dezlipi călăuzirea interioară a Duhului chiar şi de cuvântul Scripturii; atunci vor rezulta diferitele mişcări de "entuziaşti" şi de "iluminaţi" care au punctat istoria Bisericii, atât catolice, cât şi ortodoxe şi protestante. Rezultatul cel mai frecvent al acestei tendinţe, care concentrează toată atenţia asupra mărturiei interne a Duhului, este că pe nesimţite Duhul... pierde litera minusculă şi ajunge să coincidă cu simplul duh omenesc. Este ceea ce s-a întâmplat cu raţionalismul.

Însă trebuie să recunoaştem că există şi riscul opus: acela de a absolutiza mărturia externă şi publică a Duhului, ignorând-o pe cea individuală care se exercită prin intermediul conştiinţei luminate de har. Cu alte cuvinte, de a reduce călăuzirea Mângâietorului numai la magisteriul oficial al Bisericii, sărăcind astfel acţiunea diversificată a Duhului Sfânt.

În acest caz, prevalează cu uşurinţă elementul uman, organizator şi instituţional; se favorizează pasivitatea trupului şi se deschide poate spre marginalizarea laicatului şi spre clericalizarea excesivă a Bisericii. Fără a mai spune că, şi în această privinţă, se poate recădea în subiectivism şi în sectarism, asumând, din tradiţie şi din magisteriu, numai acea parte care corespunde propriei opţiuni ideologice sau politice.

Şi în acest caz, ca întotdeauna, trebuie să regăsim întregul, sinteza, care este criteriul cu adevărat "catolic". Idealul este o armonie sănătoasă între ascultarea a ceea ce Duhul îmi spune mie, singular, cu ceea ce spune Bisericii în ansamblul ei şi prin Biserică fiecăruia în parte.

5. Discernământul în viaţa personală

Se vedem acum călăuzirea Duhului în drumul spiritual al fiecărui credincios. Ea poartă numele de discernământ al duhurilor. Primul şi fundamentalul discernământ al duhurilor este cel care permite să-l deosebim pe "Duhul lui Dumnezeu" de "duhul lumii" (cf. 1Cor 2,12). Sfântul Paul dă un criteriu obiectiv de discernământ, acelaşi pe care l-a dat Isus: cel al roadelor. "Faptele trupului" revelează că o anumită dorinţă vine de la omul vechi păcătos, "roadele Duhului" revelează că vine de la Duhul Sfânt (cf. Gal 5,19-22). "Căci trupul doreşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului" (Gal 5,17).

Însă uneori acest criteriu obiectiv nu este suficient pentru că alegerea nu este între bine şi rău, ci este între un bine şi un alt bine şi e vorba de a vedea care este lucrul pe care-l vrea Dumnezeu, într-o circumstanţă precisă. Pentru a răspunde mai ales la această exigenţă, sfântul Ignaţiu de Loyola a dezvoltat învăţătura sa despre discernământ. El invită să privim mai ales un lucru: propriile dispoziţii interioare, intenţiile ("spiritele") care stau în spatele unei alegeri.

Sfântul Ignaţiu a sugerat nişte mijloace practice pentru a aplica aceste criterii¹¹. Unul este acesta. Când eşti în faţa a două alegeri posibile, merită să te opreşti mai întâi asupra uneia, ca şi cum ar trebui fără îndoială s-o urmezi pe aceea, să rămâi în această stare timp de o zi sau mai multe zile; apoi să evaluezi reacţiile inimii în faţa acelei alegeri: dacă dă pace, dacă se armonizează cu restul alegerilor proprii; dacă ceva înlăuntrul tău te încurajează în direcţia aceea, sau dimpotrivă dacă acel lucru lasă un văl de nelinişte... Repetă procesul cu a doua ipoteză. Totul într-un climat de rugăciune, de abandonare în voinţa lui Dumnezeu, de deschidere faţă de Duhul Sfânt.

Pericolul, în unele moduri moderne de a înţelege şi a practica discernământul, este de a accentua până acolo aspectele psihologice încât să se uite agentul primar al oricărui discernământ care este Duhul Sfânt. Există o profundă motivaţie teologică pentru aceasta. Duhul Sfânt este el însuşi voinţa substanţială a lui Dumnezeu şi atunci când intră într-un suflet "se manifestă ca însăşi voinţa lui Dumnezeu pentru acela în care se află"¹².

Rodul concret al acestei meditaţii ar putea să fie o hotărâre reînnoită de a ne încredinţa în toate şi pentru toate călăuzirii interioare a Duhului Sfânt, ca printr-un fel de "direcţiune spirituală". Este scris că "atunci când norul se ridica şi părăsea locuinţa, israeliţii ridicau tabăra, iar dacă norul nu se ridica, ei nu plecau" (Ex 40,36-37). Şi noi nu trebuie să întreprindem nimic dacă nu este Duhul Sfânt, pentru care norul, conform tradiţiei, era figură, cel care ne mişcă şi fără să-l fi consultat înainte de orice acţiune.

Avem cel mai luminos exemplu în însăşi viaţa lui Isus. El nu a întreprins niciodată nimic fără Duhul Sfânt. Cu Duhul Sfânt a mers în deşert; cu puterea Duhului Sfânt s-a întors şi a început predica sa: "în Duhul Sfânt" i-a ales pe apostolii săi (cf. Fap 1,2); în Duhul Sfânt s-a rugat şi s-a oferit pe sine însuşi Tatălui (cf. Ev 9,14).

Sfântul Toma vorbeşte despre această conducere interioară a Duhului ca de un fel de "instinct propriu al celor drepţi": "După cum în viaţa corporală trupul nu este mişcat decât de sufletul care-i dă viaţă, tot aşa în viaţa spirituală orice mişcare a noastră ar trebui să provină de la Duhul Sfânt"¹³. Aşa acţionează "legea Duhului"; asta este ceea ce apostolul numeşte "a ne lăsa călăuziţi de Duhul" (Gal 5,18).

Trebuie să ne abandonăm Duhului Sfânt precum coardele harpei se abandonează degetelor celui care le mişcă. Ca nişte actori buni, să ţinem urechea îndreptată spre glasul sufleorului ascuns, pentru a recita în mod fidel partea noastră pe scena vieţii. Este mai uşor decât credem, pentru că sufleorul nostru ne vorbeşte înăuntru, ne învaţă toate, ne instruieşte despre toate. E suficient uneori o simplă privire interioară, o mişcare a inimii, o rugăciune. Despre un sfânt din secolul al II-lea, Meliton de Sardes, se citeşte acest frumos elogiu pe care aş vrea ca despre fiecare dintre noi să se poată repeta după moarte: "În viaţa sa a făcut toate mişcat de Duhul Sfânt"¹⁴.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:
¹ Cf. sfântul Grigore din Nazianz, Discursuri, XXXI, 26 (PG 36, 161 şi urm.).
² Sfântul Grigore de Nyssa, Despre credinţă (PG 45, 1241C): cf. Pseudo-Atanasie, Dialog împotriva macedonienilor, 1, 12 (PG 28, 1308C).
³ Sfântul Ambrozie, Apologia lui David, 15, 73 (CSEL 32,2, pag. 348).
⁴ Gaudium et spes, 11.
⁵ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole diferite, I, 72 (PG 90, 1208D).
⁶ Cf. sfântul Augustin, Despre prima scrisoare a lui Ioan, 3,13; 4,1 (PL 35, 2004 şi urm.).
⁷ Sfântul Ciril din Ierusalim, Cateheze, XVI, 19.
⁸ Cf. F. Collins, The Language of God.
⁹ Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, III, 24, 1-2.
¹⁰ Cf. J.L. Witte, Esprit-Saint et Eglises séparées, în: Dict. Spir. 4, 1318-1325.
¹¹ Cf. sfântul Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, săptămâna a patra (ed. BAC, Madrid 1963, pp. 262 şi urm.).
¹² Cf. Guillaume de St. Thierry, Oglinda credinţei, 61 (SCh 301, pag. 128).
¹³ Sfântul Toma de Aquino, Despre scrisoarea către galateni, c.V, lecţia 5, nr. 318; lecţia 7, nr. 340.
¹⁴ Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, V, 24, 5.