A reconcilia diversitatea
Cardinalul Koch despre starea ecumenismului
(Preluăm un interviu cu cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor publicat în Katholische Kirche in Deutschland [www.katholisch.de]).
De Roland Juchem
La 31 octombrie 2017 se termină anul aniversar al celor cinci secole de la Reformă. Şi Biserica Catolică, în multe locuri, a fost implicată. Cardinalul Kurt Koch a participat la diferite manifestări şi aici trasează un bilanţ, privind la provocările viitoare ale ecumenismului.
Cardinal Koch, anul jubiliar al celor cinci sute de ani de la Reformă ajunge la sfârşit. Care este bilanţul, după părerea dumneavoastră?
Este foarte pozitiv că o comemorare comună a fost celebrată cu puţine tonuri polemice, aşa cum în schimb s-a întâmplat în trecut. În acest caz, ne-am concentrat pe ceea ce există în comun pentru a celebra împreună o sărbătoare a lui Cristos, aşa cum a fost decis în Germania. Pentru mine aceasta a fost cea mai bună idee ecumenică.
Această sărbătoare a lui Cristos a fost reuşită?
În cursul celor zece ani de pregătire a mers tot mai bine. La început aveam un pic impresia că totul se învârte în jurul lui Luther. În schimb, în anul comemorativ s-a accentuat mai mult ceea ce ne uneşte mai ales: credinţa în Isus Cristos.
Dumneavoastră aţi participat la această comemorare în diferite ţări. Care sunt aspectele cele mai importante pe care le-aţi perceput?
Diferite, pentru că nu era vorba numai despre Reforma din Germania. De exemplu, cea din Elveţia era diferită de cea germană. În afară de asta, era diferită şi în ţările din nord unde Reforma nu a fost o mişcare a poporului, ci decizia autorităţii statului. Pentru mine, punctul culminant a avut loc la Lund, în Suedia, la 31 octombrie 2016, când papa Francisc şi preşedintele şi secretarul general al Federaţiei Mondiale Luterane au prezidat împreună ceremonia de comemorare. A fost un semn ecumenic puternic.
Cardinalul Rainer Maria Woelki a criticat recent situaţia ecumenismului. Conform cardinalului Woelki, a voi să se interpreteze diversităţile de fond pur şi simplu ca nişte "dimensiuni care îmbogăţesc reciproc este «o etichetă falsă»". Dumneavoastră împărtăşiţi această evaluare?
În comemorarea Reformei s-a accentuat mai ales ceea ce avem în comun; dar rămân, atât înainte cât şi după aceea, probleme deschise. Eu însumi am propus că după Declaraţia comună despre justificare ar trebui să ajungem la o nouă declaraţie comună despre Biserică, Euharistie şi Slujire. Sunt recunoscător că această iniţiativă a fost primită de multe părţi în manieră pozitivă. Dialogul în America dintre luterani şi catolici a produs deja un document de acest fel; şi recent am găsit pe biroul meu o nouă scriere lungă din Finlanda. La temele referitoare la Biserică, Euharistie şi Slujire trebuie adăugate cele etice care trebuie aprofundate mai mult pentru a elabora şi despre acestea o viziune comună. Acestea sunt problemele pe care le-a ridicat şi cardinalul Woelki.
S-ar putea defini starea ecumenismului în această manieră: cu privire la Dumnezeu suntem de acord; dar despre Biserică?
Aş vrea să răspund în manieră teologică şi biblică: Suntem de acord cu privire la Cristos, dar nu cu privire la Trupul său, adică Biserica. Amândouă formează un tot inseparabil, pentru că Cristos în Trupul său vrea să fie prezent, şi este. Totuşi, raportul dintre Cristos şi Trupul său continuă să rămână o problemă deschisă.
Obstacolul cel mai mare al ecumenismului este identificat adesea în faptul că evanghelicii şi catolicii nu au o idee comună despre scopul ecumenismului. Cum aţi defini acest scop?
De fapt, aceasta este problema principală. Am ajuns la consens cu privire la multe probleme referitoare la credinţă, dar încă nu la ceea ce este scopul. Fără un scop comun, devine dificil să se perceapă etapele succesive ale drumului. Problema se află în faptul că ambele părţi folosesc aceeaşi formulă dar în sens diferit.
"Diversitatea reconciliată"?
Exact. Pentru mulţi creştini evanghelici, aşa cum aud spunându-se, situaţia actuală este înţeleasă astfel: suntem deja reconciliaţi, dar rămânem diferiţi, ar trebui acum numai să ne recunoaştem reciproc ca Biserică; atunci ar fi dobândit scopul. Din punctul de vedere catolic, "diversitatea reconciliată" este obiectivul: trebuie să lucrăm asupra problemelor încă deschise în aşa fel încât să nu mai fie motiv de diviziune din punctul de vedere eclezial. Odată ce aceştia sunt reconciliaţi, pot atunci să rămână şi diversităţile.
În tradiţia catolică noi cunoaştem influenţa liturgiei şi a credinţei trăite asupra dezvoltării dogmelor: de exemplu în formula botezului şi a doctrinei trinitare, în devoţiunea faţă de Sfânta Fecioară Maria şi în dogmele mariane. Există ceva de acest gen în ecumenism?
Consensul cu privire la problemele de credinţă, viaţa de credinţă în cotidianitate şi liturgie, şi din punct de vedere ecumenic, sunt legate între ele. Cu cât persoanele trăiesc şi celebrează mai mult credinţa, cu atât ele ajung să aibă cu privire la ea viziuni comune. Important este mai ales a nu separa cele două realităţi conform zicerii: este decisiv ceea ce trăim şi nu ceea ce este în Crez.
De la Reformă s-a dezvoltat un dinamism evanghelic intern spre Bisericile libere la nivel mondial. Aceste comunităţi constituie o formă mai corespunzătoare, sau măcar mai atractivă, de a trăi creştinismul faţă de Bisericile tradiţionale?
La prima vederea aşa pare. De fapt, constatăm o mare creştere a acestor Biserici, îndeosebi în mişcările penticostale. Penticontalismul constituie astăzi a doua realitate creştină mai mare după Biserica catolică romană. S-ar putea vorbi despre o penticostalizare a creştinismului sau despre o a patra modalitate de a fi creştini: catolici, ortodocşi, protestanţi şi acum penticostali. Totuşi nu cred că aceste mişcări vor deveni în viitor unica formă a creştinismului. De fapt, şi ele se inspiră din marile Biserici istorice şi nu pot pur şi simplu să le înlocuiască.
Din această mişcare ce anume ar putea să fie rodnic pentru Biserica Catolică?
Pentru Bisericile penticostale sunt centrale experienţa concretă a credinţei în viaţa zilnică şi mai ales în acţiunea Duhului Sfânt. Acest lucru nu se poate spune desigur în acelaşi mod despre tradiţia occidentală. În acest sens putem desigur să învăţăm ceva.
În anii trecuţi s-a vorbit adesea despre un "ecumenism al martirilor": creştinii sunt persecutaţi şi ucişi independent de confesiunea lor religioasă. Unde aţi putut simţi asta în manieră deosebit de puternică?
Ecumenismul martirilor este şi pentru mine provocarea cea mai centrală a ecumenismului, mai ales astăzi în care 80% din toţi cei care sunt persecutaţi este din cauza credinţei. Ecumenismul martirilor constituia deja o temă importantă cu Ioan Paul al II-lea, care, în timpul dictaturii roşii-închise, a experimentat că noi creştinii ne aparţinem unii altora. Această temă are astăzi o continuare în papa Francisc care aminteşte adesea martirii din Lubecca (victime ale nazismului). El a formulat astfel provocarea martirilor: "Dacă dictatorii ne unesc pe noi creştinii în moarte, cum putem ajunge noi să ne separăm în viaţă?".
(După L'Osservatore Romano, 10 octombrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
