"Litera ucide, Duhul dă viaţă"
Lectura spirituală a Bibliei
Pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, a ţinut a patra predică pentru Postul Mare cu tema "«Litera ucide, Duhul dă viaţă» - Lectura spirituală a Bibliei" în capela "Redemptoris Mater", vineri dimineaţă, 14 martie 2008, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea.
1. Scriptura divin inspirată
În Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei este conţinută afirmaţia celebră: "Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu" (3,16). Expresia care este tradusă cu "inspirată de Dumnezeu", sau "divin inspirată", în limba originală, este un cuvânt unic, theopneustos, care conţine împreună cele două cuvinte, Dumnezeu (Theos) şi Duh (Pneuma). Acest cuvânt are două semnificaţii fundamentale: una foarte cunoscută şi cealaltă, în schimb, neglijată în mod obişnuit, deşi nu e mai puţin importantă decât prima.
Semnificaţia cea mai cunoscută este cea pasivă, scoasă în evidenţă în toate traducerile moderne: Scriptura este "inspirată de Dumnezeu". Un alt text din Noul Testament explică astfel această semnificaţie: "Oamenii (profeţii), conduşi de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu" (2Pt 1,21). Până la urmă, este învăţătura clasică a inspiraţiei divine a Scripturii, aceea pe care o proclamăm ca articol de credinţă în Crez, atunci când spunem că Duhul Sfânt "a grăit prin profeţi".
Putem să ne reprezentăm cu imagini umane acest eveniment al inspiraţiei, în sine misterios: Dumnezeu "atinge" cu degetul său divin - adică cu energia sa vie care este Duhul Sfânt - acel punct tainic, unde spiritul uman se deschide spre infinit şi de acolo acea atingere - în sine foarte simplă şi instantanee, cum este Dumnezeu care o produce - se răspândeşte ca o vibraţie sonoră în toate facultăţile omului - voinţă, inteligenţă, fantezie, inimă -, traducându-se în concepte, imagini, cuvinte.
În felul acesta, rezultatul care se obţine este o realitate teandrică, adică pe deplin divină şi pe deplin umană: cele două lucruri intim unite, chiar dacă nu "amestecate". Magisteriul Bisericii - enciclicele Providentissimus Deus, a lui Leon al XIII-lea, şi Divino afflante Spiritu, a lui Pius al XII-lea - ne spune că cele două realităţi, umană şi divină, sunt menţinute intacte. Dumnezeu este autorul principal pentru că asumă responsabilitatea a ceea ce este scris, determinându-i conţinutul cu acţiunea Duhului său; totuşi scriitorul sacru este şi el autor, în sensul deplin al cuvântului, pentru că a colaborat în mod intrinsec la această acţiune, printr-o activitate umană normală, de care Dumnezeu s-a folosit ca de un instrument. Dumnezeu - spuneau sfinţii părinţi - este ca un muzician care face să vibreze coardele lirei, atingându-le; sunetul este în întregime operă a muzicianului, dar el n-ar exista fără coardele lirei.
Aproape numai un efect al acestei opere minunate a lui Dumnezeu este scos în evidenţă: negreşelnicia biblică, adică faptul că Sfânta Scriptură nu conţine nici o eroare, dacă înţelegem corect cuvântul "eroare" ca lipsă a unui adevăr omeneşte posibil, într-un context cultural determinat, ţinând cont de genul literar folosit şi deci care se poate cere din partea celui care scrie. Însă inspiraţia biblică este fundament mai mult decât pentru simpla negreşelnicie a cuvântului lui Dumnezeu (care este ceva negativ); în mod pozitiv este fundament al inepuizabilităţii, forţei şi vitalităţii sale divine şi pentru ceea ce Augustin numea mira profunditas, profunzime minunată1.
Astfel suntem pregătiţi să descoperim de acum cealaltă semnificaţie a inspiraţiei biblice. În sine, gramatical, participiul theopneustos este activ, nu pasiv. Însăşi tradiţia a ştiut să vadă în anumite momente această semnificaţie activă. Scriptura, spunea sfântul Ambrozie, este theopneustos nu numai pentru că este "inspirată de Dumnezeu", ci şi pentru că "îl respiră pe Dumnezeu"2!
Vorbind despre creaţie, sfântul Augustin spune că Dumnezeu nu a făcut lucrurile şi apoi a plecat, ci că ele "venite de la el, rămân în el"3. Aşa este cu cuvintele lui Dumnezeu: venite de la el, ele rămân în el şi el în ele. După ce a dictat Scriptura, Duhul Sfânt s-a închis în ea, locuieşte în ea şi o animă fără încetare cu suflul său divin. Heidegger a spus că "cuvântul este casa Fiinţei", noi putem spune că Cuvântul (cu majusculă) este casa Duhului.
Constituţia conciliară Dei Verbum preia şi ea acest filon al tradiţiei atunci când spune: "Sfintele Scripturi, fiind inspirate de Dumnezeu (inspiraţie pasivă!) şi consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuşi, iar în cuvintele profeţilor şi ale apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt" (inspiraţia activă!)4.
2. Docetismul şi ebionismul biblic
Dar acum trebuie să atingem problema cea mai delicată: cum să ne apropiem de Scripturi în aşa fel încât ele "să-l elibereze" cu adevărat pentru noi pe Duhul pe care-l conţin? Am spus că Scriptura este o realitate teandrică, adică divino-umană. Ori, legea oricărei realităţi teandrice (cum sunt, de exemplu, Cristos şi Biserica) este că nu se poate descoperi în ea divinul, decât trecând prin uman. Nu se poate descoperi în Cristos divinitatea decât prin intermediul omenităţii sale concrete.
În antichitate, cei care au pretins să facă altfel au căzut în docetism. Dispreţuind trupul şi caracteristicile umane ale lui Cristos ca simple "aparenţe" (dokein), au rătăcit şi realitatea lui profundă şi, în locul unui Dumnezeu viu făcut om, s-au trezit în mână cu o idee deformată despre Dumnezeu. În acelaşi mod, în Scriptură nu se poate descoperi Duhul decât trecând prin literă, adică prin învelişul uman concret pe care cuvântul lui Dumnezeu l-a asumat în diferitele cărţi şi autori inspiraţi. Nu se poate descoperi în ele semnificaţia divină decât pornind de la semnificaţia umană, cea înţeleasă de autorul uman: Isaia, Ieremia, Luca, Paul etc. În aceasta îşi are justificarea sa deplină efortul imens de studiu şi de cercetare care înconjoară Scriptura.
Însă acest lucru nu este singurul pericol în care se află exegeza biblică. În faţa persoanei lui Isus nu era numai pericolul docetismului, adică de a neglija umanul; exista şi pericolul de a se opri la el, de a nu vedea în el decât umanul şi de a nu descoperi dimensiunea divină de Fiu al lui Dumnezeu. Până la urmă, era pericolul ebionismului. Pentru ebioniţi (care erau iudeo-creştini), Isus era un mare profet, cel mai mare profet, dacă se vrea, dar nu mai mult. Sfinţii Părinţi îi numeau "ebioniţi" (de la ebionim, săracii) pentru a spune că erau săraci în credinţă.
Aşa se întâmplă şi pentru Scriptură. Există un ebionism biblic, adică tendinţa de a se opri la literă, considerând Biblia o carte excelentă, cea mai excelentă dintre cărţile umane, dacă se vrea,dar numai o carte umană. Din păcate, noi trăim riscul de a reduce Scriptura la o singură dimensiune. Ruptura echilibrului, astăzi, nu este spre docetism, ci este spre ebionism.
Biblia este explicată de mulţi cercetători în mod voit numai cu metoda istorico-critică. Nu vorbesc despre cercetătorii necredincioşi, pentru care acest lucru este normal, ci despre cercetători care spun că sunt credincioşi. Secularizarea sacrului în nici un caz nu s-a dovedit aşa de acută ca secularizarea Cărţii sfinte. Ori, a pretinde înţelegerea exhaustivă a Scripturii, studiind-o numai cu instrumentul analizei istorico-filologice este echivalent cu a pretinde descoperirea misterului prezenţei reale a lui Cristos în Euharistie, bazându-se pe o analiză chimică a ostiei consacrate! Analiza istorico-critică, chiar şi atunci când ar trebui să fie dusă la maximul perfecţiunii, în realitate nu reprezintă decât prima treaptă a cunoaşterii Bibliei, cea referitoare la literă.
Isus afirmă solemn în evanghelie că Abraham "a văzut ziua lui" (cf. In 8,56), că Moise a "scris despre el" (cf. In 5,46), că Isaia "a văzut gloria lui şi a vorbit despre el" (cf. In 12,41), că profeţii şi psalmii şi toate scripturile vorbesc despre el (cf. Lc 24,27.44; In 5,39), dar astăzi o anumită exegeză ştiinţifică ezită să vorbească despre Cristos, nu-l mai observă practic în nici un text din Vechiul Testament, sau, cel puţin, îi este frică să spună că-l observă, de teamă să nu se descalifice "din punct de vedere ştiinţific".
Inconvenientul cel mai serios al unei anumite exegeze exclusiv ştiinţifice este că ea schimbă complet raportul dintre exeget şi cuvântul lui Dumnezeu. Biblia devine un obiect de studiu pe care profesorul trebuie să-l "stăpânească" şi în faţa căruia, aşa cum se potriveşte oricărui om de ştiinţă, trebuie să rămână "neutră". Însă în acest caz unic nu este permis să se rămână "neutri" şi nu este dat să se "domine" materia; mai degrabă trebuie să se lase dominaţi de ea. A spune despre un cercetător al Scripturii că el "stăpâneşte" cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne gândim bine, înseamnă a spune aproape o blasfemie.
Consecinţa pentru toate acestea este faptul de a se închide şi de "a se concentra" Scriptura asupra ei însăşi; ea devine din nou cartea "sigilată", cartea "învăluită", pentru că - spune sfântul Paul - acel văl este "eliminat în Cristos", atunci când există "convertirea la Domnul", adică atunci când în paginile Scripturii este recunoscut Cristos (cf. 2Cor 3,15-16). Se întâmplă cu Biblia aşa cum se întâmplă cu anumite plante foarte sensibile care-şi închid frunzele lor, imediat ce sunt atinse de corpuri străine, sau cum se întâmplă cu anumite cochilii care îşi închid valvele pentru a proteja perla pe care o au înăuntru. Perla Scripturii este Cristos.
Nu se explică altfel multele crize de credinţă ale cercetătorilor Bibliei. Atunci când se pune întrebarea de ce domnesc sărăcia şi ariditatea spirituală în unele seminarii sau locuri de formare, se descoperă destul de repede că unul din motivele principale este modul în care este predată acolo Sfânta Scriptură. Biserica este trăită şi trăieşte din lectura spirituală a Bibliei; dacă este retezat acest canal care alimentează viaţa de pietate, zelul, credinţa, atunci totul se usucă şi moare. Nu se mai înţelege liturgia care este construită în întregime pe o folosire spirituală a Scripturii, sau este trăită ca un moment dezlipit de adevărata formare personală şi dezminţit de ceea ce s-a învăţat cu o zi înainte în clasă.
3. Duhul dă viaţa
Un semn de mare speranţă este că exigenţa unei lecturi spirituale şi de credinţă a Scripturii începe să fie simţită de acum chiar de unii exegeţi eminenţi. Unul dintre ei a scris: "Este urgent ca aceia care studiază şi interpretează Scriptura să se intereseze din nou de exegeza sfinţilor părinţi, pentru a redescoperi, dincolo de metodele lor, spiritul care-i anima, sufletul profund care inspira exegeza lor; la şcoala lor trebuie să învăţăm să interpretăm Scriptura, nu numai din punct de vedere istoric şi critic, ci şi în Biserică şi prin Biserică" (I. de la Potterie). Părintele H. de Lubac, în monumentala sa istorie a exegezei medievale, a scos în evidenţă soliditatea şi fecunditatea extraordinară a exegezei spirituale practicată de sfinţii părinţi antici şi medievali.
Dar trebuie spus că sfinţii părinţi, în acest domeniu, nu fac decât să aplice (cu instrumentele imperfecte pe care le aveau la dispoziţie) învăţătura pură şi simplă a Noului Testament; cu alte cuvinte, nu sunt iniţiatorii, ci continuatorii unei tradiţii care i-a avut printre fondatori pe Ioan, Paul şi însuşi Isus. Aceştia, nu numai că au practicat tot timpul o lectură spirituală a Scripturilor, adică o lectură cu referinţă la Cristos, ci au dat şi justificarea acestei lecturi, declarând că toate Scripturile vorbesc despre Cristos (cf. In 5,39), că în ele era deja "Duhul lui Cristos" care acţiona şi se exprima prin intermediul profeţilor (cf. 1Pt 1,11), că totul, în Vechiul Testament, este spus "prin alegorie", adică are referinţă la Biserică (cf. Gal 4,24), sau "ca învăţătură pentru noi" (1Cor 10,11).
De aceea, a spune "lectură «spirituală»" a Bibliei nu înseamnă a spune lectură edificatoare, mistică, subiectivă, sau, mai rău încă, fantezistă, în opoziţie cu lectura ştiinţifică care ar fi în schimb obiectivă. Dimpotrivă, ea este lectura cea mai obiectivă care există pentru că se bazează pe Duhul lui Dumnezeu, nu pe duhul omului. Lectura subiectivă a Scripturii (cea bazată pe examinarea liberă) s-a răspândit chiar atunci când s-a părăsit lectura spirituală şi acolo unde această lectură a fost mai clar abandonată.
Aşadar lectura spirituală este ceva foarte precis şi obiectiv; este lectura făcută sub conducerea sau la lumina Duhului Sfânt care a inspirat Scriptura. Ea se bazează pe un eveniment istoric, adică pe actul răscumpărător al lui Cristos care, cu moartea şi învierea sa, împlineşte planul de mântuire, realizează toate figurile şi profeţiile, dezvăluie toate misterele ascunse şi oferă adevărata cheie de lectură a întregii Biblii. Apocalipsa exprimă toate acestea cu imaginea Mielului jertfit care ia în mână cartea şi-i rupe cele şapte sigilii (cf. Ap 5,1 ş.u.).
După el, cine ar vrea să continue să citească Scriptura făcând abstracţie de acest act, s-ar asemăna cu unul care ar continua să citească o partitură muzicală în cheia "fa", după ce compozitorul a introdus în bucată cheia "sol": în acel moment, fiecare notă ar da un sunet fals şi distonat. Ori, Noul Testament numeşte cheia nouă "Duhul", în timp ce defineşte cheia veche "literă", spunând că litera ucide, dar Duhul dă viaţa (2Cor 3,6).
A contrapune între ele "litera" şi "Duhul" nu înseamnă a contrapune între ele Vechiul şi Noul Testament, ca şi cum primul ar reprezenta numai litera şi al doilea numai Duhul. Mai degrabă înseamnă a contrapune între ele două moduri diferite de a citi atât Vechiul cât şi Noul Testament: modul care face abstracţie de Cristos şi modul care, în schimb, judecă totul la lumina lui Cristos. Pentru aceasta, Biserica poate valoriza şi unul şi celălalt Testament, pentru că ambele vorbesc despre Cristos.
4. Ceea ce Duhul spune Bisericii
Lectura spirituală nu se referă numai la Vechiul Testament; într-un sens diferit se referă şi la Noul Testament; şi el trebuie să fie citit în mod spiritual. A citi spiritual Noul Testament înseamnă a-l citi la lumina Duhului Sfânt dăruit Bisericii la Rusalii pentru a o conduce la tot adevărul, adică la deplina înţelegere şi realizare a evangheliei.
Isus a explicat el însuşi, cu anticipaţie, raportul dintre cuvântul său şi Duhul Sfânt pe care el îl va trimite (chiar dacă nu trebuie să credem că a făcut asta în mod necesar în termenii precişi pe care-i foloseşte în această privinţă Evanghelia după sfântul Ioan). Duhul "va învăţa şi va aminti" tot ceea ce a spus Isus (cf. In 14,25 ş.u.), adică va face să se înţeleagă profund, în toate implicaţiile sale. El "nu va vorbi de la el însuşi", adică nu va spune lucruri noi faţă de cele spuse de Isus, ci - aşa cum spune însuşi Isus - "va lua dintr-al meu şi vă va vesti vouă" (In 16,13-15).
În asta ne este dat să vedem că lectura spirituală integrează şi depăşeşte lectura ştiinţifică. Lectura ştiinţifică cunoaşte o singură direcţie care este cea a istoriei; explică de fapt ceea ce vine după, la lumina a ceea ce vine mai întâi; explică Noul Testament la lumina Vechiului Testament care-l precede şi explică Biserica la lumina Noului Testament. O bună parte din efortul critic în jurul Scripturii constă în a ilustra învăţăturile evangheliei la lumina tradiţiilor veterotestamentare, ale exegezei rabinice etc.; constă, până la urmă, în căutarea izvoarelor (pe acest principiu este bazat Kittel şi multe alte materiale biblice).
Lectura spirituală recunoaşte în mod deplin validitatea acestei direcţii de cercetare, dar la ea adaugă o altă direcţie inversă. Ea constă în a explica tot ceea ce vine mai întâi la lumina a ceea ce vine după, profeţia la lumina realizării, Vechiul Testament la lumina Noului şi Noul Testament la lumina tradiţiei Bisericii. În aceasta, lectura spirituală a Bibliei are o confirmare singulară în principiul hermeneutic al lui Gadamer al "istoriei efectelor" (Wirkungsgeschichte), conform căruia pentru a înţelege un text trebuie să se ţină cont de efectele pe care el le-a produs în istorie, inserându-se în această istorie şi dialogând cu ea5.
Numai după ce Dumnezeu a realizat planul său se înţelege pe deplin sensul a ceea ce l-a pregătit şi prefigurat. Dacă fiecare pom, după cum spune Isus, se recunoaşte după roadele sale, şi cuvântul lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin înainte de a fi văzut roadele pe care le-a produs. A studia Scriptura la lumina tradiţiei înseamnă a cunoaşte pomul după roadele sale. Pentru aceasta Origene spunea că "sensul spiritual este ceea ce Duhul dă Bisericii"6. El se identifică cu lectura eclezială sau chiar cu tradiţia însăşi, dacă înţelegem prin tradiţie nu numai declaraţiile solemne ale magisteriului (care, de altfel, se referă la foarte puţin texte biblice), dar şi experienţa de învăţătură şi de sfinţenie în care cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat din nou şi s-a "explicat" în decursul secolelor, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Aşadar, ceea ce trebuie nu este o lectură spirituală care să ia locul actualei exegeze ştiinţifice, ca o întoarcere mecanică la exegeza sfinţilor părinţi; este mai degrabă o nouă lectură spirituală corespunzătoare cu progresul enorm făcut de studiul "literei". Până la urmă, o lectură care să aibă suflul şi credinţa sfinţilor părinţi şi, în acelaşi timp, consistenţa şi seriozitatea actualei ştiinţe biblice.
5. Duhul care suflă din cele patru vânturi
În faţa întinderii de oase uscate, profetul Ezechiel a auzit întrebarea: "Vor putea să trăiască din nou aceste oase?" (Ez 37,3). Aceeaşi întrebare ne-o punem noi astăzi: va putea exegeza, uscată de excesul lung de filologism, să regăsească elanul şi viaţa pe care a avut-o în alte momente ale istoriei Bisericii? Părintele de Lubac, după ce a studiat lunga istorie a exegezei creştine, conclude destul de amestecat spunând că nouă celor moderni ne lipsesc condiţiile pentru a putea învia o lectură spirituală ca aceea a sfinţilor părinţi; ne lipseşte acea credinţă plină de elan, acel sens al plinătăţii şi al unităţii pe care-l aveau ei, motiv pentru care a vrea să imităm astăzi îndrăzneala lor ar fi să ne expunem aproape profanării, lipsindu-ne spiritul din care proveneau acele lucruri7.
Totuşi, el nu închide de tot uşa speranţei şi spune că "dacă vrem să regăsim ceva din ceea ce a fost în primele secole ale Bisericii interpretarea spirituală a Scripturilor trebuie reprodusă înainte de toate o mişcare spirituală"8. La distanţă de câteva decenii şi cu Conciliul Vatican II în mijloc, mi se pare că întâlnim, în aceste cuvinte din urmă, o profeţie. Acea "mişcare spirituală" şi acel "elan" au început să se reproducă, dar nu pentru că nişte oameni l-au programat sau prevăzut, ci pentru că Duhul a început să sufle din nou, în mod neaşteptat, din cele patru vânturi asupra oaselor uscate. În acelaşi timp cu reapariţia carismelor, se asistă şi la reapariţia lecturii spirituale a Bibliei şi este, şi aceasta, un rod al Duhului, dintre cele mai gustoase.
Participând la întâlniri biblice şi de rugăciune, rămân uimit ascultând, uneori, reflecţii despre cuvântul lui Dumnezeu total analoge cu acelea pe care le făceau în timpul lor Origene, Augustin sau Grigore cel Mare, chiar dacă într-un limbaj mai simplu. Cuvintele despre templu, despre "cortul lui David", despre Ierusalimul distrus şi reclădit după exil, sunt aplicate, cu toată simplitatea şi pertinenţa, Bisericii, Mariei, propriei comunităţi sau propriei vieţi personale. Ceea ce se relatează despre personajele din Vechiul Testament induce să ne gândim, prin analogie sau prin antiteză, la Isus şi ceea ce se relatează despre Isus este aplicat şi actualizat cu referinţă la Biserică şi la fiecare credincios.
Multe perplexităţi faţă de lectura spirituală a Bibliei se nasc din faptul de a nu ţine cont de distincţia dintre explicare şi aplicare. În lectura spirituală, mai mult decât a pretinde explicarea textului, atribuindu-i un sens străin intenţiei autorului sacru, este vorba, în general, de a aplica sau a actualiza textul. Este ceea ce vedem realizându-se deja în Noul Testament faţă de cuvintele lui Isus. Uneori se observă că, pentru una şi aceeaşi parabolă a lui Cristos, sunt făcute aplicaţii diferite în sinoptici, în funcţie de necesităţile şi de problemele comunităţii pentru care scrie fiecare.
Aplicaţiile sfinţilor părinţi şi cele de astăzi nu au desigur caracterul canonic al acestor aplicaţii originare, dar procesul care duce la ele este acelaşi şi se bazează pe faptul că cuvintele lui Dumnezeu nu sunt cuvinte moarte, "care trebuie păstrate sub ulei", ar spune Péguy; sunt cuvinte "vii" şi "active", capabile să elibereze sensuri şi virtualităţi ascunse, ca răspuns la întrebări şi situaţii noi. Este o consecinţă a ceea ce am numit "inspiraţia activă" a Scripturii, adică a faptului că ea nu este numai "inspirată de Duhul Sfânt", ci "îl şi respiră" pe Duhul Sfânt şi-l respiră încontinuu, dacă este citită cu credinţă. "Scriptura, a spus sfântul Grigore cel Mare, cum legentibus crescit, creşte cu cei care o citesc"9. Creşte, rămânând intactă.
Termin cu o rugăciune pe care am auzit-o spusă de o femeie, după ce a fost citit episodul cu Ilie care, urcând la cer, îi lasă lui Elizeu două treimi din spiritul său. Este un exemplu de lectură spirituală în sensul pe care l-am explicat mai sus: "Mulţumesc, Isuse, că urcând la cer nu ne-ai lăsat numai două treimi din Duhul Sfânt, ci întregul tău Duh Sfânt! Mulţumesc că nu l-ai lăsat unui singur discipol, ci tuturor oamenilor!".
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
