În sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, vineri, 14 septembrie, a intrat în vigoare documentul motu proprio intitulat "Summorum pontificum" al lui Benedict al XVI-lea, prin care se reglementează folosirea liberă a Liturghierului roman din anul 1962.
Însufleţit de spirit de "reconciliere", aşa cum papa însuşi a subliniat într-o scrisoare către episcopii din toată lumea. documentul a fost însoţit de temeri şi preocupări. Dimpotrivă, cum însuşi Sfântul Părinte a relevat că "ştiri şi judecăţi făcute fără suficientă informare au creat nu puţină confuzie".
Redacţia centrală Radio Vatican a adresat câteva întrebări preotului teolog Nicola Bux, consilier al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, tocmai asupra unor puncte ce constituie obiect de mai mare confuzie din partea mijloacelor de informare.
Unii susţin că prin motu proprio "Summorum pontificum" are loc o întoarcere la perioada dinaintea Conciliului Vatican II. E adevărat?
Ultimul lucru pe care papa l-ar putea dori este să folosească autoritatea sa pentru a interzice un rit, acela care de la Conciliul Vatican II până astăzi a marcat viaţa a două generaţii de catolici. Prin urmare, este absolut diferit de impunerea unei reforme elaborate de experţi. Cred apoi că orientalii ortodocşi înţeleg aceasta bine şi nu întâmplător - mi se pare - că sprijinul cel mai bun pentru acest motu proprio a venit de la patriarhul ortodox al Moscovei, cu motivaţia că "orice recuperare a tradiţiei liturgice trebuie salutată pozitiv şi apropie creştinii unii de alţii". Pentru cine îl cunoaşte pe Benedict al XVI-lea, niciodată el nu ar abuza de autoritate pentru a atinge un scop aparent bun, atât este de profundă cunoaşterea pe care el o are despre raportul intim dintre liturgie şi viaţa credincioşilor.
Dar, în fond, acest Liturghier a fost vreodată abrogat?
Acest Liturghier s-a presupus că a fost abrogat de Conciliul Vatican II, dar nu este absolut astfel, deoarece - cum spunea cardinalul John Henry Newman - în cursul istoriei sale - Biserica nu a abolit sau interzis niciodată forme liturgice care nu contravin credinţei, întrucât acest lucru ar fi străin însăşi spiritului Bisericii.
Se spune din mai multe părţi: "Nu întoarcerii la latină, o limba moartă, pe care credincioşii nu o înţeleg". Dar latina nu este oare încă limba oficială a Bisericii?
Importanta limbii latine în liturgie trebuie văzută tocmai în cadrul referinţei - aş zice - inevitabile la o limba, desigur, clasică, dar - în acelaşi timp - instrument de unitate. Într-un fel cum se întâmpla pentru ortodocşi cu limba greaca sau cu limba slava: ei continuă de fapt să o folosească pentru texte şi cântări, alături, evident, de limba vorbită. Mă gândesc că nu trebuie să existe nici o problemă în această privinţă.
Pentru unii, prin această liberalizare al Liturghierului lui Pius al V-lea există riscul să se formeze Biserici paralele. Există acest pericol?
E cunoscut că chestiunea liturgiei stă în centrul gândirii papei, deja de când era teolog şi cardinal şi, prin urmare, pentru el reprezintă într-un fel centrul oricărei reînnoiri a Bisericii, şi pentru că din totdeauna este izvor de convertire şi de schimbare a multor oameni, de orice limbă şi naţiune. Exemplul celebru al lui Augustin şi liturgia lui Ambrozie. De aceea, aşa cum se ştie, documentul motu proprio care permite o folosire largă a liturgiei a avut o perioadă lungă de pregătire. În consecinţă, să fie liniştiţi: nimeni nu va obliga pe cineva să o celebreze, dar este foarte trist că persoane care trec drept liberale şi tolerante se scandalizează de un act care lărgeşte spaţii de libertate. Este cunoscut că papa cu acest act liberal a lansat un mare semnal de eliberare. Nu a abolit noul rit pentru a spune "să se folosească cel vechi", ci a pus accent şi pe acest rit.
Documentul lasă pe seama preoţilor decizia de a primi cererile credincioşilor adepţi ai precedentei tradiţii liturgice. De aceea, unii au afirmat că episcopul este redus la rangul de notar. E adevărat?
Oricine cunoaşte premisele cărţilor liturgice ştie că Sfântul Scaun - şi, în consecinţă, episcopul Romei - are o prerogativă ultimă în reglementarea liturgiei. Cum e cunoscut, marele risc în ultimele decenii este acela ca fiecare să facă propria liturgie, în timp ce trebuie să existe o unitate fundamentală a liturgiei romane, deşi în diferenţele ei. Cred că aceasta o poate garanta doar episcopul Romei, care este principiul vizibil al unităţii Bisericii, cum afirmă constituţia conciliară "Lumen gentium".
Pentru unii, documentul "Summorum pontificum" este dovada tradiţionalismului lui Benedict al XVI-lea. Dar nu a fost deja Ioan Paul al II-lea, în anul 1988, care a promulgat un motu proprio despre folosirea Liturghierului din anul 1962?
Trebuie avut încredere în Benedict al XVI-lea. El va purta treptat chibzuinţa imaginaţiei catolice în viaţa liturgică a Bisericii de azi. Şi aceasta, întrucât înţelege bine cât de mult creativitatea şi genialitatea nu sunt ostile tradiţiei, ci fac parte din ea ca limfă a Duhului Sfânt. Nu este un tradiţionalist reacţionar, papa, dar nici un oportunist liberal. Este un administrator înţelept, care ştie să scoată lucruri noi şi lucruri vechi, cum spune Isus în evanghelie.
Radio Vatican, 14 septembrie 2007
* * *
Cardinalului Darìo Castrillòn Hoyos despre motu proprio "Summorum pontificum"
A intrat în vigoare, vineri, 14 septembrie, documentul motu proprio a lui Benedict al XVI-lea "Summorum pontificum" privind folosirea liturgiei romane, anterioară reformei din anul 1970. Documentul liberalizează utilizarea Liturghierului roman din anul 1962 care nu a fost niciodată abrogat. În special, documentul motu proprio stabileşte că revine parohului decizia de a primi cererile credincioşilor care aderă la tradiţia liturgică anterioară. Între timp, într-un editorial, revista părinţilor iezuiţi italieni "La civilità cattolica" subliniază că sunt neîntemeiate temerile acelora care consideră documentul ca fiind un pas înapoi faţă de reforma liturgică a Conciliului Vatican II.
Despre semnificaţia acestui document pontifical, promulgat pe 7 iulie anul acesta, redăm reflecţia cardinalului Darìo Castrillòn Hoyos, preşedinte al Comisiei Pontificale "Ecclesia Dei" şi timp de mai mulţi ani prefect al Congregaţiei pentru Cler.
Eu aş spune că deja Ioan Paul al II-lea voia să dea credincioşilor care iubeau ritul vechi - dintre care unii trecuseră la mişcarea arhiepiscopului Lefebvre, dar care apoi o abandonaseră pentru a menţine unitatea deplină cu succesorul lui Petru - oportunitatea de a celebra ritul care le era mai aproape de modul lor de a simţi. Benedict al XVI-lea a participat încă de la început la toată chestiunea ridicată de Lefebvre şi prin urmare a cunoscut foarte bine problema pe care o crea acelor credincioşi reforma liturgică. Papa nutreşte o iubire specială pentru liturgie. O iubire care se traduce şi în capacitatea de studiu, de aprofundare a Liturghiei înseşi. Iată pentru ce Benedict al XVI-lea consideră drept o comoară inestimabilă liturgia anterioară reformei Conciliului. Papa nu vrea o întoarcere înapoi. Este important a şti şi sublinia un lucru: Conciliul nu a interzis Liturghia aprobată de sfântul Pius al V-lea şi trebuie spus şi că părinţii Conciliului au celebrat Liturghia sfântului Pius al V-lea. Nu este cum susţin unii, întrucât nu cunosc realitatea, o întoarcere înapoi. Din contra: Conciliul a voit să fie larg în libertăţile bune ale credincioşilor. Una dintre aceste libertăţi este tocmai aceea de a lua această comoară - cum spune papa - care este liturgia, pentru a o menţine vie.
Ce se schimbă, în realitate, prin acest document?
Prin acest motu proprio, în realitate, schimbarea nu este atât de mare. Lucrul principal este că în acest moment preoţii pot decide, fără permisiunea nici din partea Sfântului Scaun şi nici din partea episcopului, dacă să celebreze Liturghia în ritul vechi. Şi aceasta e valabil pentru toţi preoţii. Parohii sunt ei înşişi care în parohie trebuie să deschidă uşa acelor preoţi care, având facultatea, merg să celebreze. Nu este deci nevoie a cere nici o altă permisiune.
Acest document a fost însoţit de polemici şi temeri: dar ce nu este adevărat din cele ce s-au scris şi citit?
Nu este adevărat, de pildă, că a fost luată episcopilor puterea asupra liturgiei, pentru că deja Codul canonic spune cine trebuie să de permisiunea pentru a celebra sfânta Liturghie şi nu este episcopul: episcopul dă documentul numit "celebret", putinţa de a celebra undeva, dar când un preot are această putere, sunt parohul sau capelanul care trebuie să pună la dispoziţie altarul pentru a celebra. Dacă cineva îl împiedică, revine atunci Comisiei Pontificale "Ecclesia Dei" sarcina de a lua măsuri, în numele Sfântului Părinte, pentru ca acest drept - care este un drept de acum clar al credincioşilor - să fie respectat.
Acum la intrarea în vigoare a documentului motu proprio, ce auspicii formulaţi?
Urările mele sunt acestea: Euharistia este lucrul cel mai mare pe care îl avem, este manifestarea cea mai mare a iubirii, a iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu care vrea să ne însoţească cu prezenţa sa sacramentală. Aceasta nu trebuie să fie niciodată motiv de discordie: aici trebuie să fie numai iubirea. Urez ca acesta să poată fi un motiv de bucurie pentru toţi cei care iubesc tradiţia, un motiv de bucurie pentru toate acele parohii care nu vor mai avea sciziuni, divizări, dar vor avea - dimpotrivă - mai multe posibilităţi de sfinţenie cu un rit care a fost în mod cert factor şi instrument de sanctificare vreme de mai bine de o mie de ani. Mulţumim deci Sfântului Părinte pentru că a recuperat pentru Biserică acest tezaur. Nu este impus nimic nimănui. Papa nu impune o obligaţie; papa impune însă să se ofere această posibilitate acolo unde credincioşii o cer. Dacă s-ar isca un conflict, întrucât omeneşte două grupuri pot intra în contrast, autoritatea episcopului - cum spune motu proprio - trebuie să intervină pentru a-l evita, dar fără a anula dreptul pe care papa l-a dat întregii Biserici.
Radio Vatican, 13 septembrie 2007
