|
| © Vatican Media |
De vorbă cu cardinalul secretar de stat după sfinţirea Bisericii "Botezul lui Isus" din Iordania: semnalele pozitive din Siria, alegerea noului preşedinte libanez, cuvintele papei adresate corpului diplomatic, "spiritul Helsinki", dificultăţile în negocierea păcii, acordul provizoriu cu guvernul chinez pentru numirea episcopilor.
"Aş vrea să reafirm această dimensiune constitutivă a prezenţei creştine..." Cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat, în vizită în Iordania, sâmbătă, 11 ianuarie 2025, a prezidat liturgia lungă şi solemnă pentru dedicarea noii biserici din patriarhia latină care se înalţă în locul Botezului lui Isus. Au participat peste şase mii de credincioşi, dintre care mulţi n-au putut găsi loc în interiorul bisericii. Un semn de vitalitate şi speranţă. Este ocazia pentru a reflecta asupra a ceea ce se întâmplă în lume pornind de la cuvintele adresate de Papa Francisc corpului diplomatic la 9 ianuarie.
Ne aflăm în Iordania, în Ţara Sfântă, în locul Botezului lui Isus, care până acum câteva decenii era un câmp minat. Nu foarte departe de aici se duce un război dezlănţuit de atentatele făcute de Hamas, cu un preţ de sânge şi de distrugere plătit mai ales de civili şi îndeosebi la Gaza. Ce mesaj simţiţi să daţi?
A fost o celebrare foarte frumoasă şi bine organizată, dar a fost mai ales de mare speranţă. Şi nu pentru că este de acum un loc comun cel al speranţei, în acest an jubiliar dedicat acestei teme. Mesajul care poate să vină de la această zi cred că este tocmai acesta: într-o regiune chinuită de atâtea conflicte, sfâşiată de atâtea tensiuni, aceasta odinioară era minată şi acum este o întindere de terenuri bine cultivate. Acest lucru este deja în sine un semn de speranţă: cu adevărat aşa cum spune profetul, se pot transforma suliţele în seceri, armele pot să devină instrumente de pace. Există forţe vii şi creştinismul poate ajuta cu harul lui Dumnezeu şi pentru a găsi drumuri de soluţionare pentru conflictele actuale.
Iordania este o naţiune unde minoritatea creştină trăieşte asimilată şi se simte parte a ţării. Din păcate, în alte cazuri nu este aşa. Care este rolul pentru creştini în Orientul Mijlociu astăzi?
Creştinii sunt prezenţi în aceste ţări din timp imemorial, continuă să fie parte cu titlu deplin din statele şi societăţile medio-orientale, chiar dacă, din păcate, prezenţa lor, ca urmare a tuturor evenimentelor din trecutul îndepărtat şi recent, şi din prezent, favorizează, din păcate, plecarea lor şi, prin urmare, numeric comunităţile creştine din toate ţările se subţiază. Aş vrea să reafirm această dimensiune constitutivă a prezenţei creştine: arab înseamnă şi creştin, pentru că în aceste ţinuturi există o comunitate creştină care are rădăcini în trecut. Aşadar, aş sublinia această dimensiune fundamentală şi constitutivă a prezenţei creştine. Creştinii, fiind o parte constitutivă, pot da o contribuţie în toate domeniile. Aşa cum a spus de atâtea ori şi papa, un Orient Mijlociu fără creştini ar fi un Orient Mijlociu mai sărac, ar ajunge să lipsească o exprimare care este fundamentală în însăşi realitatea din această regiune.
Vă preocupă evoluţia situaţiei din Siria?
Am citit declaraţiile pozitive care au fost făcute şi merg în sensul dorit de papa în discursul adresat corpului diplomatic: sperăm ca pentru Siria să poată începe un timp nou, unde toţi cetăţenii vor avea aceleaşi drepturi şi aceleaşi prerogative. Că este după aceea conceptul de cetăţenie pe care şi Sfântul Scaun îl propune pentru toate ţările: toţi cetăţenii sunt egali, au drepturi egale şi au obligaţii egale în faţa legii. Noi sperăm cu adevărat ca aceste afirmaţii să găsească o urmare şi ca, prin urmare, să fie ocrotite şi drepturile minorităţilor şi drepturile creştinilor.
Cu numai două zile în urmă a avut loc în sfârşit, după doi ani, alegerea preşedintelui Libanului. Ce semnal este acesta?
Cred că este un semnal pozitiv. Am susţinut mereu în aceşti doi ani că era important pentru însăşi continuitatea şi pentru însăşi subzistenţa ţării aşa cum este configurată, adică - pentru a folosi fraza vestită a Sfântului Ioan Paul al II-lea "o ţară mesaj" - o ţară unde convieţuiesc împreună diversităţi sociale, diversităţi politice, diversităţi religioase. Am susţinut mereu că primul lucru de făcut era cel de a asigura preşedinţia, adică de a întări instituţiile. Aşadar, este un semn de speranţă. Ne dorim cu adevărat ca această alegere să însemne pentru Liban o nouă fază în care toate forţele politice se pun împreună pentru a găsi un teren comun şi să lucreze pentru binele ţării şi mai ales pentru acele reforme de care ţara are nevoie în mod absolut.
Puteţi aminti vreuna?
De exemplu, a face justiţie victimelor, şi celor din familie, ale exploziei la portul din Beirut şi a găsi o stabilitate economică ce s-a pierdut şi care a provocat multă sărăcie şi multă suferinţă în ţară. Este pozitiv că s-a reuşit să se ajungă la alegerea preşedintelui.
În timpul recentelor călătorii în Luxemburg şi Belgia, Papa Francisc, referindu-se la situaţiile de război, a invocat "tratative oneste" şi "compromisuri onorabile". De ce astăzi a devenit aşa de dificil să se trateze pentru a ajunge la un compromis? De ce diplomaţia pare mută? Mă refer îndeosebi la conflictul care este în desfăşurare în inima Europei creştine, cel dintre Rusia şi Ucraina...
Provoacă într-adevăr multă tristeţe acest fapt că nu mai suntem capabili să negociem şi că, aşa cum se obişnuieşte să se spună, prevalează mai mult "dreptul la forţă" decât "forţa dreptului". Şi papa, în discursul adresat corpului diplomatic, a evocat diferite cauze ale acestei situaţii explicând că există un climat de neîncredere şi de frică reciprocă, ce creează o polarizare tot mai mare între state şi între comunităţi şi împiedică să se găsească soluţii comune. Eu aş insista tocmai asupra acestui lucru: lipseşte un minim de încredere. Pentru a negocia, pentru a dialoga, este nevoie de un minim de încredere în celălalt. Şi este de folos şi un alt aspect pe care-l sublinia papa: capacitatea de a ieşi din noi înşine, de a intra în punctul de vedere al interlocutorului care în acest caz ar putea să fie adversarul sau duşmanul. Este nevoie de capacitate de a veni în întâmpinare, de a înţelege sau măcar de a lua în considerare şi motivaţiile celuilalt. Acestea sunt motivele pentru care astăzi a devenit foarte dificil să se negocieze. La asta se adaugă - şi acest lucru era amintit de papa - criza instituţiilor care se află în fruntea dialogului care s-au născut întocmai pentru a-l favoriza, adică organizaţiile internaţionale: astăzi au dificultăţi să continue să exercite acel rol pe care reuşiseră să-l realizeze imediat după Al Doilea Război Mondial. Există atâtea alte cauze, dar aş spune că în fond pentru mine este aceasta.
De fapt, papa, în discursul adresat corpului diplomatic, a denunţat riscul progresului unei mentalităţi "de club" care face în aşa fel încât să se prefere a se vorbi numai cu acela care deja gândeşte ca noi. De mai multe ori Papa Francisc a evocat spiritul de la Helsinki: Ce poate să însemne astăzi?
Spiritul de la Helsinki este tocmai depăşirea acestei mentalităţi. Eram într-o lume divizată, o lume contrapusă, divizată în două blocuri. Probabil că astăzi aceste "cluburi" s-au fragmentat şi s-au înmulţit. Şi într-un anumit sens probabil că era mai uşor când existau numai două blocuri. Spiritul de la Helsinki este tocmai spiritul celui care a mers dincolo de categoria duşmanului reuşind să găsească puncte comune şi cu acela care nu gândea ca el. Helsinki reprezintă această capacitate de a depăşi propriul punct de vedere sau de a-l considera ca unic şi exclusiv, acceptând şi că există alte puncte de vedere legitime şi care se pot concilia şi cu al meu, desigur renunţând şi din partea mea la ceva. Iată compromisul sănătos. O altă caracteristică a negocierii ar trebui să fie şi capacitatea de a merge spre un compromis pentru a depăşi conflictul.
În acest sens, ce înseamnă expresia "pace justă"?
Pace justă, după părerea mea, înseamnă o pace care se întemeiază pe dreptul internaţional şi pe declaraţiile ONU. Acestea sunt instrumentele de care dispune comunitatea internaţională pentru a reglementa raporturile dintre ţări şi dintre comunităţile statelor. Apoi, dintr-un punct de vedere creştin, ştim ce este dreptatea în diferitele sale faţete, dar aş spune că în mod fundamental "pace justă" înseamnă o pace care este adecvată dreptului internaţional şi regulilor sale.
Ioan Paul al II-lea a scris că nu există pace fără dreptate şi nu există dreptate fără iertare...
În gândirea creştină, dreptatea nu este simplu a da fiecăruia ceea ce este al său după dreptatea distributivă, ci este o dreptate pe care însuşi Isus o evocă, o dreptate superioară, care devine iubire şi iertare faţă de alţii. Papa Francisc a vorbit corpului diplomatic despre diplomaţia iertării. Foarte frumos acel pasaj, tocmai pentru că evocă această capacitate de a merge dincolo de simplele exigenţe ale dreptăţii.
Acordul provizoriu pentru numirea noilor episcopi în China continuă să fie în centrul polemicilor provocate fie în domeniul politico-internaţional, fie în cel eclezial: este prezentat de unii ca o capitulare. Care este semnificaţia sa cea mai adevărată?
Este logic să se poată întâmpla în faţa unei situaţii aşa de complexe cum este cea chineză care se naşte dintr-o istorie deosebit de dificilă. Opiniile pot să fie şi foarte diferite. Am spus mereu: nu mă scandalizez că există unii care gândesc diferit, deoarece consideră că există alte soluţii. Din partea Sfântului Scaun s-a crezut că aceasta era soluţia cea mai eficace: a începe dialogul de la una dintre temele care erau pe masă. Una dintre cele de importanţă mai mare, precum şi de dificultate mai mare era tocmai aceea a numirii episcopilor. Cred că acordul despre numirea episcopilor îşi propune în mod fundamental două lucruri care înaintează lent - uneori există şi unele întoarceri- în direcţia corectă, şi anume faptul ca toţi episcopii să fie în comuniune cu papa. Acest lucru este fundamental pentru Biserica Catolică. Este tentativa care nu a reuşit mereu să facă unitate în Biserică, depăşind diferenţele şi asigurând o anumită normalizare în viaţa Bisericii. Desigur, nu există o soluţie "magică", ci o soluţie care propune un drum. Un drum lent şi greu, care însă mi se pare că dă unele roade, care eventual încă nu se văd, dar care, cu siguranţă, va aduce roade mai mari treptat ce vor creşte încrederea şi capacitatea de dialog între părţi.
Aşadar, există motive pentru a spera şi în acest caz...
Cred că da, există motive de a spera. Papa, în discursul adresat corpului diplomatic, a vorbit despre diplomaţia răbdării. Cred că în acest caz mai mult decât în altele, dar probabil în general, trebuie să avem capacitatea de răbdare la care ne invita deja apostolul Iacob: priviţi, agricultorul seamănă şi apoi aşteaptă cu răbdare să vină ploile, să vină zăpada şi ca sămânţa să dea rod. Cred că şi în acest domeniu, şi ca în atâtea alte domenii ale vieţii, trebuie să avem această capacitate de a privi dincolo de rezultatele imediate. Suntem şi noi sclavi ai imediatului, din păcate. Cred că şi multe dintre reacţiile pe care dumneavoastră le citaţi se datorează tocmai acestei aplatizări asupra zilei de astăzi, fără capacitate şi de o privire de perspectivă faţă de viitor, ţinând cont şi de trecut şi de dificultăţile care s-au experimentat în trecut. Aşadar, fără iluzii uşoare - cred că nimeni nu-şi face iluzii în acest sens -, însă da, cu speranţă şi angajare pentru a merge înainte pe acest drum şi cu harul lui Dumnezeu va aduce roadele sperate.
Andrea Tornielli
(După Vatican News, 11 ianuarie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
